„Viaţa ca viaţă, nu viaţa ca poveste de adormit copiii“ se desenează din zeci şi foarte colorate nuanţe de gri, fără „visări inutile”, în toate cărțile Gabrielei Adameșteanu. Lucrurile nu erau de la început evidente, fiindcă la apariția Drumului egal al fiecărei zile (1975) n-am bănuit că Letiția Branea avea să fie personajul central al prozei sale pe care avea să-l urmărească, aproape în timp real, în alte două cărți: Provizorat, 2010, și Fontana di Trevi, 2018. Dar, se vede acum, exploatând „ambiguitatea sceptică şi consolatoare a literaturii”, Gabriela Adameşteanu ştia de la început că „evenimentele vieţii noastre, cu motivaţia care le irizează, sunt inextricabil legate între ele, iar când începi să le urmăreşti, explicaţiile cresc, se ramifică, coboară în adâncimi. Fiecare întâmplare are o rădăcină în trecut, iar trecutul fiecăruia se varsă în fluviul istoriilor de familie – abia bănuite, ştiute pe jumătate ori, deseori, necunoscute“. Directă, de o sensibilitate niciodată în haine prea strâmte, căci necruțătoare, proza sa se supune uimirii calm-tensionate în faţa realităţii. Daniel Cristea-Enache vorbea și el despre un ochi „pânditor”, nemilos, ca la Hortensia Papadat-Bengescu, care „scrutează faptele şi gesturile de fiecare zi, obţinând material pentru o analiză rareori întreruptă”. Cercetând cândva formele ceptive ale prozei româneşti, am inclus-o categoriei conceptivilor care îşi lucrează ficţiunea în colaborare şi alături de lumea reală. Lumea concepută face concurenţă stării civile printr-o gesticulaţie aţintit catoptrică. E creaţie şi reproducere. Totul e „ca în viaţă”, supunerea de bună voie şi aplicată la tipologii consacrate ori în curs de consacrare conferă poveştii verosimilitate, valabilitate, farmec. I-am numărat în această categorie, ca să mă limitez la interbelici, pe Liviu Rebreanu – conceptivul prin excelenţă cu „zidirea de casă tătară” (Ion Barbu) a romanelor sale, pe Camil Petrescu ori pe Hortensia Papadat-Bengescu, conceptivi-holografici, desfăşurările lor epice repliindu-se periodic în fine sondări psihologice, cu relaţii spaţiale de o rigiditate fluidă, paradoxală. La Gabriela Adameşteanu, „rumoarea mică” a existenţei diurne este amplificată sub imperiul ficţiunii ordonatoare devenind exemplară. Traducerea în cuvinte expresive a existenţei umane este un proces în permanentă modificare, in progress. Prozatoarea este conştientă de faptul că tăvălugul istoriei deformează „solidele, mediocrele noastre sentimente familiale”, dar nu crede că acesta le şi poate anula. Cărţile sale sunt documente ale unei viziuni personale asupra lumii, viziune care nu acceptă uniformizarea şi refuză tabuurile.
Spuneam altă dată că proza Gabrielei Adameşteanu poate fi citită prin metafore sonore. Drumul egal al fiecărei zile e viaţa ca o foşnire, cum o vedea/descria o Virginia Woolf, de pildă; Dimineaţa pierdută e viaţa ca o zgomotire cu fluxuri şi refluxuri sub ritmurile schimbătoare ale Istoriei. În Provizorat, printr-o suprapunere perfectă cu personajele sale şi cu vocile lor convocate în canon, pătrunde dincolo de aparenţe, revelând cele mai ascunse feţe ale sensibilităţii umane ultragiate. În proza confesivă din Anii romantici, efortul de a evada din zona maniheismului cu încărcătură politică aduce în scenă, pe o strunită muzică dodecafonică, excelentul dans al griurilor: când strălucitoare ca argintul, când posomorâte, sure, ele propun un tablou vivant şi nuanţat, pe melodii sincopate, cu tăceri şi acute, care se adună într-o compoziţie sonoră de o ritmare molipsitoare, imitând „iambul fundamental” al vieţii şi tremolourile oricărei bogate existenţe umane.
Fontana di Trevi încheie trilogia și acutizează frazarea melodică dintr-o nouă perspectivă, aceea a senectuții și finitudinii. Pentru a reveni la metafora sonoră, cartea se cântă (cu sensul popular al reflexivului), adică plânge surdinizat, tărăgănat, cu accente de bocet stins, toate neîmplinirile și neputințele pe care aproprierea inevitabilă a morții le scoate la iveală. Grație artei detaliului cu sens ontologic în care prozatoarea are puțini egali în literatura noastră, dez-amăgirea pe care o disecă de-a lungul cărții echivalează cu o lecție de optimism pe buza prăpastiei.
Viața ca viață conținea de la bun început, chiar dacă disimulat și cețos, sfârșitul, dar și lipsa de sens. Dorinţa de unicitate a adolescentei – „eu sunt aşa cum sunt, mi se părea lucrul cel mai important” – convine reticenţelor celor mari vizavi cu trecutul. Din ceaţa aceasta protectoare ţesută de tăcerile sau jumătăţile de adevăruri din jur, ea rămâne cu „senzaţia unei vinovăţii dintotdeauna, adâncă şi neclară”. Trecutul e deocamdată un album cu fotografii îngălbenite, o altă lume, fără legătură cu prezentul, dar distorsionându-i perspectivele; nu doar fiindcă lumea se întorsese pe dos, ci şi fiindcă pentru Letiţia prezentul, cu toate neajunsurile, frustrările şi mizeriile lui, este chiar Lumea pe care o explorează, fie și sub stăruitoarea şi difuza „formă gelatinoasă a fricii”. Concentrată pe partitura fremătândă a aşteptării adolescentine – „dimineţi colorate de aşteptare”; „ceva stătea gata să înceapă”; „duceam în mine ceva imprecis care mă inunda când şi când şi atunci chicoteam şi-mi spuneam mâine, mâine. Eram iar atât de aproape de înţeles…”, Letiţia Branea îmi părea altădată o replică feminină la Matei Iliescu al lui Radu Petrescu. Singuratici, orgolioşi, ei parcurg zilele egale aşteptând excepţia şi îşi construiesc personalitatea înspăimântaţi de pericolul eşuării în cenuşiu. Timpurile, spaţiile romaneşti erau, şi acolo, dirijate cu naturaleţe şi o permanentă, bogată subtextualitate, cu o remarcabilă capacitate de a înregistra monotonia, lâncezeala, singurătatea, banalul cu instrumente de un firesc rezonând simbolic. Însă aşteptarea, amânarea nu vor folosi la nimic. De la premiera absolută a gesturilor la contaminarea de mediocritate, de uniform, distanţa se scurtează vertiginos. Chiar şi marea iubire nu înseamnă decât vărsarea în cuplu, renunţarea la independenţă, la unul.
Provizorat (2010) îmi părea o răscruce, loc de întâlnire/despărţire a cărţilor precedente „Aici nu se poate face literatură adevărată” – decreta un personaj. Însă ceea ce cartea spune azi, pe faţă şi necenzurat, nu adaugă nimic adevărului esenţial al scrisului prozatoarei, căci ţine de „rumoarea mare” şi goală, în perspectivă existenţială, a tranziţiei româneşti eterne. Întâlnirea, o revizitare a propriului text, descoperea deja că, prins în capcana prejudecăţilor politizate şi împotmolit în gânduri de gata, omul nu mai e capabil de viziuni şi înţelegeri. Cât despre noutatea – veche, deja – a „sexului care vorbeşte”, aceasta aducea o mică doză de „fără-perdea”, picantă, dar ieftină, neasortată (pentru mine) stilului prozatoarei. Provizorat e, mai degrabă, un roman despre cunoaştere, înţelegere, adevăr şi limitele lor omeneşti. Nu doar la graniţa dintre două regimuri („La fel ca pentru toţi cei trăiţi în comunism, şi pentru Letiţia dezvăluirile senzaţionaliste din anii 90 s-au amestecat cu amintirile proprii, tot mai confuze”), ci în toată istoria acestei „ţări mişcătoare şi neaşezate”, adevărurile sunt mai multe şi negociabile/manipulabile la infinit. Letiţia îşi doreşte să vorbească liber despre sine „fără priviri străine care să interpreteze.” Acesta e, de altminteri, cuvântul cheie al romanului – interpretarea, cu mai multele ei sensuri: joc de roluri şi de societate, răstălmăcire, aprofundare subiectivă ori duşmănoasă, exagerare pro domo şi minimalizare interesată. „Trecutul trebuie mereu falsificat” e o lege nescrisă, funcţionând generaţie după generaţie. Interpretării i se adaugă, geamănă, duplicitatea, adâncă, umană. Povestea celor doi – Letiția și Sorin – nu iese din descrierea cvasi-stereotipă şi joasă a cărnii istovite prin altă carne („domesticirea înceată a trupului celuilalt”). Adevăratul ingredient nu e amoros: „De aici porneşte şi aici ajunge iubirea ei pentru Sorin, vine până la marginea oraşului ca să lege între ele întâmplările vieţilor lor scurte”. Nu va fi nici în Fontana di Trevi. Romanul e unul al efortului de a înțelege pe cont propriu, la nivel pur uman și prin ruminarea cu propria minte, viața care se aproprie de final. Toate incursiunile în teritoriul politico-istoric îşi răspund pe deasupra oamenilor simpli care îl locuiesc. Ele sunt dublate, însă, asiduu, gureş, prăpăstios şi în registru minor de marile mici suferinţe omeneşti, care dau carne romanului şi spun mai mult decât documentele. Acolo, într-o subterană de orgolii şi vanităţi, oamenii se „aranjează” cu eforturi care le ocupă tot timpul, tânjesc după onoruri, favoruri şi derogări, iertări și răzbunare. Acolo încap criza meschină a vârstei, forfota de masculi şi femele visând obiecte strălucitoare şi fugi în Occident, spaima, atroce, dezumanizantă, de a fi rămas gravidă, dar şi emoţionante pagini despre bătrânețe și moarte.
Viața e o luptă, coșbucian, iar lupta înseamnă zbaterea tatonantă, îndrăzneț-ezitantă între conștiința absenței oricărui sens și nevoia irepresibilă de a căuta, în ciuda a tot, unul. Letiția știe acum, când altfel se așează prioritățile și viitorul a scăzut până la a-și pierde orice contur, că așteptarea e de cele mai multe ori zadarnică, ea nu e decât alt nume pentru iluziile vârstei adolescentine care are încă înainte tot viitorul; că iubirea e chimie și construct, că nu se pot extrage din ea decât alte iluzii, ea nu durează și nu încarcă viața cu sens; că exilul nu e cu putință, nu poți pleca cu adevărat căci tot trecutul te învăluie ca o pânză de păianjen, te însoțește, îți dictează pașii; trecutul e timp și spațiu, te alcătuiește după formula matrioștilor, iar decojirea pe care o aduce cu sine bătrânețea dezvăluie această dependență definitivă, abia ameliorabilă prin descoperirea că eșuarea în rutină e și ea viață ca viața. Personajele din jur sunt acum insecte prinse în ace, roase de remușcări și zbătându-se nu să se elibereze, ci să rămână cât mai mult prinse acolo. Trecutul poate fi privit în față, dar asta nu anulează micile încercări de a-l măslui, de a-l face logic. Personajele par să fi citit toate Anii romantici, înțelegerea lor târzie a căpătat distanța lucidă, tolerantă și oarecum resemnată, căci, iată, trecutul e tot ce le-a mai rămas: „Nu ar trebui să scuipăm pe viața noastră din comunism“, crede neputinciosul, ratatul Petru Arcan. Metafora Fontanei din titlu nu e a iluziilor și speranței trandafirii, ci, dimpotrivă, a acceptării acestora ca ingrediente inevitabile și necesare înaintării prin viață. Frau Poldi, cea care se îndeamnă să fie și o clipă mai este, ca într-o replică aspră la versul blagian – „Ridică-te, animalule!”, e una dintre emblemele/cheile cărții. Prizonier în propriul trup de „jucărie stricată”, omul se zbate să-și prelungească agonia pentru a prefira iar și iar trecutul cu ajutorul cuvintelor și a-i născoci o logică, un fir ordonator.
Sanda Cordoș spune în textul escortă: „Cu un trecut atât de greu şi de neclar, cu un prezent atât de confuz şi de convulsiv, mai are România un viitor? Iată întrebarea teribilă pe care, prin mijlocirea unor biografii narative impecabil conduse, romanul de faţă o avansează.” Cred că întrebarea e chiar mai teribilă de atât. Ea vizează sensul/viitorul existenței umane. La Gabriela Adameşteanu şi Julian Barnes, la György Dragomán şi Vlad Zograffi, la Varujan Vosganian şi Per Petterson, la Florina Ilis şi Svetlana Aleksievici, la Matei Vişniec şi Ian McEwan, contextul, conjunctura, condiţionările social-politice sunt exact ceea ce ar trebui să fie şi chiar sunt: cadrul, mai mult ori mai puţin crizic, pe fundalul căruia ies la iveală trăsăturile şi neliniştile umane dintotdeauna. Proza focalizează pe întâmplări concrete pentru a pune în discuţie o mult mai largă paletă de răspunsuri la întrebarea „cine sunt eu şi de ce sunt într-un anumit fel”. Recursul la descrierea infinitezimal-cadenţată introduce o perspectivă nouă acolo unde totul părea definitiv clasat.
Cum spuneam, cele trei romane sunt oglinda purtată răbdător (aproape în timp real) și expresiv de-a lungul unui drum, izbutind s-o înscrie pe Letiția Branea în șirul personajelor cu stare civilă ale prozei românești.
Gabriela Adameșteanu, Fontana di Trevi, Editura Polirom, Iași, 2018, 400 pagini.