eveniment
Liviu Ioan Stoiciu

Începuturile revistei „Viața Românească”, văzute azi

Articol publicat în ediția 1-2/2019

Ideologia poporanistă are urmări pe teren — răscoala din 1907

Revista Viața Românească are o evoluție aparte din start — la un an de la apariția ei la Iași, în martie 1906, ideologia „poporanistă” susținută programatic prin texte politice (la Cronica Internă, prin Constantin Stere, directorul revistei, dezvăluind mizeria în care trăiește țăranul român și cerând reforme agrare concrete) și prin texte literare (susținute de criticul Garabet Ibrăileanu în revistă; în literatură, el a fost teoreticianul poporanismului: a dezvoltat partea de critică socială antifeudală şi anticapitalistă a poporanismului, a reţinut ideea interesului şi compasiunii pentru viaţa ţărănimii, militând totodată pentru veridicitatea realităţii în artă, pentru o literatură realistă, inspirată din realităţile naţionale), cum spun, la un an, teoria poporanistă a fost pusă în… aplicare revoluționară, în martie 1907 luând proporții răscoala țăranilor în România. Poate fi o exagerare, în condițiile în care o revistă „literară și științifică” (cum se prezintă Viața Românească) n-avea decât difuzare restrânsă și țăranul român răsculat în nici un caz nu cred că avea măcar habar de ea. Adică nu am cum să-mi imaginez că Viața Românească a instigat la revoltă, nici că redactorii sau cititorii revistei au mers prin sate și au chemat la răscoală… Să fi contat public oratoria socialist-poporanistă a lui Constantin Stere? Biografic, atunci când izbucneşte răscoala ţărănească de la Flămânzi, Stere este numit prefect al Iaşului. Dar Stere îşi dă demisia din funcţia de prefect al Iaşului… dorind înăbuşirea răscoalei fără violenţă. În revista Viaţa Românească au fost descrise doleanţele ţăranilor, cât şi întreaga răscoală de la 1907, C. Stere militând pentru revendicările ţărăneşti. În această perioadă de transformări sociale şi revendicări ţărăneşti, acesta scrie un studiu în care nu este pe deplin lămurit asupra ideologiei sale politice, intitulat: „Social-democratism sau poporanism” (am citat dintr-un studiu semnat de Răducu Rușeț). De altfel, Constantin Stere a deţinut cele mai diverse funcţii de stat, în exercitarea cărora s-a manifestat ca om de stat cu veritabile convingeri democratice şi reformatoare: de la consilier al Consiliului comunal Iaşi (1898), ajutor de primar Iaşi (1898), prefect al judeţului Iaşi (1907) şi până la Preşedinte al Sfatului Ţării din Basarabia (1918). Apreciat unanim drept unul din marii arhitecți ai Marii Uniri. În perioada anilor 1898-1933, a fost ales mai mult de zece ori deputat în Camera Deputaţilor a Parlamentului român, fapt ce îi permitea să fie ales senator de drept, însă Constantin Stere a optat să reprezinte în continuare județele din Basarabia în înaltul for legislativ… Plusând, e posibil să se fi auzit de pro-țărănistul (dacă pot să-i spun așa) Constantin Stere și la sate, era un mare orator la catedră, politician liberal idealist fiind (din aripa acelui liberalism de stânga, socialist- „roșu”, cum îi spune Eminescu; dar Stere a înființat Partidul Țărănesc, mai apoi; din care avea să fie alungat la un moment dat). În 1901 Constantin Stere devine deputat independent. Sociologul rural, antropologul și etnologul H. H. Stahl (a murit în 1991, la 90 de ani), intervievat de universitarul Zoltán Rostás în 1985-1987, declara: L-am auzit şi pe Stere vorbind, şi era orator, nu glumă. Şi acuma mi-l aduc aminte. Scena în care povestea cum a ajuns el în Rusia să facă mişcare revoluţionară. A fost narodnic; şi, mai mult decât atâta, el explica ura pe care o avea împotriva Rusiei, împotriva sistemului. Povestea – era la tribună; foarte ciudat, că masa stenografilor era sub tribună, şi eu eram acolo –, povestea cum a fost fratele său arestat şi cum a murit, care erau torturile Ohranei… Apoi, nu e deloc exclus ca intelectuali de la sate să fi fost abonați la revista Viața Românească din 1906! Altfel, un ecou indiscutabil au avut în România revoltele țăranilor din Rusia, din 1905. Țăranii nemulțumiți de inechitățile eliberării din iobăgie s-au răsculat în întreaga Rusie, dând foc la ferme… Revoltele s-au răspândit în tot imperiul rus și s-au desfășurat pe toată durata anului 1905, având momente de maximum în timpul verii și al toamnei, culminând în noiembrie… Revoltele se manifestau prin ocuparea abuzivă a terenurilor agricole, urmate uneori de incendieri și violențe, jefuirea proprietăților mari, vânătoarea ilegală și defrișarea pădurilor… În total, 3.228 de revolte au trebuit să fie înăbușite de armată… După evenimentele din 1905, revoltele țărănești au reizbucnit în Rusia în 1906 și au durat până în 1908. O concluzie a istoricilor de azi: Revoluția rusă din 1905 a fost o mișcare antiguvernamentală, violentă fără țintă din întreg Imperiul Rus. Nu a fost o mișcare organizată sau controlată și nu a avut cauze sau scopuri unice… Așadar, să reiau datele — răscoala țăranilor din Imperiul Rus din 1905, reizbucnită în 1906. În martie 1906 apare Viața Românească, revistă condusă de un fost revoluționar, care a luptat în Rusia pentru cauza țăranilor, Constantin Stere (în tinerețe, Constantin Stere, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, a fost condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia, între 1886-1892). Iar în februarie-martie 1907, răscoala de proporții din România acelor vremuri (din Moldova și din Țara Românească): a izbucnit în satul Flămânzi, județul Botoșani, nu prea departe de granița cu Basarabia, unde cei de dincoace de Prut aveau rude (acea Basarabie inclusă din 1812 în Imperiul Rus)… Simple coincidențe? Narodnicii considerau că principala forţă revoluţionară este ţărănimea, până una-alta.

Iată ce scria Constantin Stere cu o lună înainte de declanșarea răscoalei țărănești, în numărul din ianuarie 1907 al Vieții Românești despre „situația agrară” (era o continuare din numărul anterior al revistei), în condițiile în care Regatul României avea „o mie de latifundiari cu peste patru milioane de hectare” — o mie, adică 0,09 la sută din totalitatea contribuabililor țării: „o mie de stăpâni cu hotare uriașe”. C. Stere: „Suntem un popor de peste 12 milioane, împărțit între patru state, și trăim într-un colț al Europei… Țăranul român în Ardeal și Ungaria a fost până la 1848 clăcaș, ca și cel din Regat până la 1864… Să nu uităm că înainte de toate suntem un popor de țărani… Pentru un popor de țărani, pentru un popor din care plugarii formează 90 la sută, unde poate fi acum centrul de gravitate al vieții românești: în Ardeal, în care țărănimea e de douăzeci de ori mai bogată decât aceea din Regat, e mai conștientă de drepturile ei, mai mândră și mai sănătoasă și nu poate privi la aceasta din urmă decât cu milă și groază, sau în România liberă, în care țărănimea poate invidia și soarta fraților de peste Prut?” Constantin Stere își încheie pledoaria: „Credeți că avem destul timp înaintea noastră, pentru ca să nu căutăm, cât încă nu e prea târziu, să preîntâmpinăm fatalitatea ca istoria însăși să se însărcineze să tragă toate concluziile necesare?”… Istoria avea să se răscoale, cum subliniam, o lună-două mai târziu — și cu ce preț… Fatalitatea! Fatalitate și în timp, apropo de mișcările țărănești din 1907: cel ce avea să le reprime brutal, fără milă, generalul Alexandru Averescu (numit ministru de Război în 13 martie 1907, în guvernul liberal condus de Dimitrie A. Sturdza) avea să devină un erou al Primului Război Mondial, a condus Armata a II-a în bătăliile de la Mărăști și Oituz (1917)! Și Marea Unire a Regatului Întregit al României avea să fie recunoscătoare, Averescu va fi în mai multe rânduri prim-ministru (ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927).

În numărul 3 / 1907 al Vieții Românești, când erau în toi mișcările țărănești la noi, la Cronica Internă apare un articol, „Cauzele mișcării agrare”, semnat V. R.: „Această mare, dureroasă și primejdioasă mișcare, care putea «să pună în primejdie însăși existența statului român», această criză se pregătește demult — de peste două sute de ani… În rezumat: un popor veșnic flămând și bolnav — cum nu e altul în Europa. Nu zăriți cauzele mișcărilor agrare?… A explica acest mare efect printr-o ridicolă cauză, ca instigatorii, este o copilărie… Forma acestor mișcări, manifestarea violentă, răscoala? Acuma, lucrurile s`au schimbat. Intelectualii, partidele, marii proprietari, Regele, toți au început să cugete și să recunoască. Reformele anunțate — acel minim minimum — sunt o dovadă… Numai câte un reprezentant al nostru din străinătate mai îndrăznește… să declare corespondenților străini că țăranul român e fericit și că groaznicele mișcări sunt datorate… bandei negre din Rusia…”.

În numărul 4, din aprilie 1907, la Cronica Internă (semnată V. R.), sub titlul „După răscoale”, citez: „În vremea răscoalelor, fie din mai puțin nobilul instinct de conservare individuală, fie din sentimentul nobil de conservare națională, chiar categoriile sociale ale căror interese economice sunt adesea antagonice cu ale țărănimii, recunoșteau mizeria clasei țărănești, prevedeau și aprobau reforme economice, ba, unii reprezentanți ai acestor categorii sociale se pronunțau și pentru lărgirea dreptului la vot al țărănimii… Iar partidele politice au făcut chiar un pact, dând acea priveliște de solidaritate națională, care a stors unora lacrimi de duioșie. Dar răscoalele au fost reprimate de către guvern cu o strășnicie justificată numai prin sincera sa hotărâre de a aduce imediat apoi reforme”… Iar G.R. (George Ranetti), la Cronici Bucureștene: „Însfârșit, e liniște în țară. Liniște de cimitir, dar în tot cazul liniște, preferabilă de o mie de ori tumultului fioros al balamucului în care am trăit câteva săptămâni, cuprinși de un spăimântător delir, furie de distrugere din partea unora, sete de răzbunări cumplite din partea altora, zăpăceală și demență din partea tuturor. S`a vărsat atâta sânge românesc, că probabil țăranii noștri superstițioși au fost mirați că găinile lor (cari vor mai fi având asemenea paseri de lux!) nu le-au făcut ouă înroșite da gata pentru sărbătoarea Paștilor din anul acesta. Jalnice Paști s`au serbat în colibele dărăpănate de ghiulele, și câți moșnegi sfătoși, și câți flăcăi voinici, și câte chipeșe neveste au lipsit din mijlocul neamului lor strâns în jurul măsuții tradiționale, îmbucând fără poftă din azima coaptă, care ar fi trebuit să fie dulce și caldă, dacă n-ar fi curs peste ea multe lacrămi amare și înghețate… În ziua de Paști au cântat cucuvelele pe streșinile lor!”. Revista Viața Românească a avut preocupări atât de natură literară, politică şi artistică, cât şi ştiinţifică… Iar Constantin Stere, prin ideologia sa, poporanismul, a fost adeptul dezvoltării economiei, militând pentru expansiunea şi independenţa gospodăriilor mici. Observăm că Stere punea accent pe factorul economic, care se plasa în antiteză cu modelul cultural promovat de junimişti şi sămănătorişti

Cum a apărut Viața Românească? Zigu Ornea, în cartea dedicată lui Constantin Stere, citează din jurnalul lui Maiorescu din 14/ 27 decembrie 1916: Dimineaţa Paul Greceanu la mine… îmi spune candid că Barbu Catargi i-a spus că Stere pe vremea ministeriatului G. Cantacuzino (1906-1907) a cerut şi a obţinut 100.000 lei spre a revoluţiona Basarabia, dar a întrebuinţat banii la fundarea revistei Viaţa Românească. Să fie adevărat? Stere face o foarte bună impresie. Ce e drept, revista lui a fost fundată în 1906, dar se zicea pe atunci că banii i-a dat dr. Jean Cantacuzino, cumnatul socialist al lui Carp, care şi figurează ca împreună – redactor cu Stere pe copertă. Constantin Stere dă dovadă de o implicare remarcabilă pentru apariţia acestei publicaţii, făcând foarte multe drumuri la Iaşi pentru a constata evoluţia editorială a revistei… Pe de altă parte, Constantin Stere era acum moștenitor a 300.000 de lei după moartea tatălui (adică nu era tocmai un muritor de rând; moștenirea era mult mai mare, dar a renunțat la avere în favoarea surorilor lui). Între anii 1900-1915, Constantin Stere a avut un rol important în viaţa politică şi în progresul ţărănimii din România. Norocul revistei Viața Românească a fost că între Constantin Stere şi Garabet Ibrăileanu s-a legat o prietenie strânsă, având aceleaşi idei politice şi aspiraţii literare. Constantin Stere stabileşte titlul, şi orientarea acestei reviste, programul editorial fiind scris şi răspândit de Garabet Ibrăileanu (citez din cartea Virginiei Mușat dedicată lui C. Stere). Viața Românească are de la primul număr un tiraj de 2.000 de exemplare. Această revistă este foarte bine primită de publicul cititor, fapt care duce la creşterea numărului de exemplare, la 3.200. În luna iulie a anului 1906, Viaţa Românească înregistra un număr de 1.800 de abonaţi, în acelaşi timp 800 de exemplare au fost vândute din librării. În primul an al apariţiei, Viaţa Românească avea un tiraj de 2.700 de exemplare, colectivul redacţional pronosticând că acesta va creşte cu 100. La doi ani de la apariție, numărul exemplarelor vândute s-a ridicat la 3.200-3.400. Considerăm că revista lui Stere avea o situaţie destul de bună, din abonamente şi reclame publicitare strângând în fiecare an câte 80.000 lei (citez din Zigu Ornea).

Viața Românească e acuzată că ar fi organ de partid

În numărul 5, mai 1907 (numărul 15 al revistei Viața Românească) la Miscellanea se atrage atenția, legat de „direcția acestei reviste”, că — „se repetă din nou vechile insinuări că Viața Românească ar fi organ de partid și ar fi chiar susținută materialicește de un partid politic”; „la prima insinuare răspunde însuși cuprinsul revistei”, „la a doua insinuare… ținem la dispoziție atât registrele noastre cât și registrele tipografiei Iliescu”… În acest număr din luna mai 1907 apare la pagina 236 poemul infamant „1907” al lui A. Vlahuță (așa semna, cu A.; Remember, apropo: în acest an, 2018, Alexandru Vlahuță — la 160 de ani de la nașterea sa, în 5 septembrie 1858, la Vaslui!).

Poemul lui Vlahuță face valuri, Vlahuță e pus la zid (cade în dizgrație), iar Viața Românească e atacată peste tot în Regat fiindcă l-a publicat. În următorul număr, 6 (iunie) 1907, la Miscellanea (semnată P. Nicanor & Co) se subliniază din start, sub titlul „1907”: „Poezia D-lui A. Vlahuță, publicată în N-rul trecut al Vieții Romînești a dat naștere unei literaturi întregi de incriminațiuni, atât împotriva veteranului poeziei românești, cât și împotriva noastră, și în fruntea campaniei acestia s`au pus cavalerii artei pure, lealii și credincioșii colaboratori ai Epocei, cari ne învinuiau atâta, că suntem politiciani și că nu facem literatură, decât pentru a servi un anumit partid!”… Și: „Fabula lui Vlahuță nu e un pamflet politic”, se mai subliniază, „ci întruparea poetică a întregei noastre clase diriguitoare, a egoismului ei feroce și a nepăsării ei vinovate, pe care, cu tristeță constată acum abia două luni după potolirea răscoalelor, nici nenorocirile din astă primăvară nu le-au sguduit în deajuns”…

Iar la Cronica Literară din Viața Românească numărul 6 / 1907, G. I. (Garabet Ibrăileanu) atrage atenția că o avalanșă de critici „s-a prăbușit în capul nostru de pe înălțimile cugetării redactorilor dela diferite gazete din Capitală, din A doua Capitală, din Capitalele de județ și din Capitalele de subprefecturi… Ce s-a întâmplat? Un lucru foarte simplu: stimabilii redactori politici au binevoit să transforme două bucăți din revista noastră — o poezie și o schiță — în articole politice și apoi… s`au pus pe combătut. D. Vlahuță a scris „1907”… Așa! 1907? Ei, dacă-i așa vorba, și-au zis gazetarii noștri, va să zică Vlahuță face un articol despre evenimentele anului! Să vedem ce spune? Bate în struna noastră? Nu! Atunci să polemizăm cu Vlahuță! — Și cine e director la Viața Românească? D. C. Stere, care face parte dintr-un partid! Dar știi că lucrul e minunat! Apoi ia hai să implicăm și pe d. C. Stere, căci facem o mică afacere de partid! Și de ce n-am implica și partidul din care face parte d. Stere? Ia hai să cerem demisia guvernului… Și atunci o polemică bine condusă, cu d. Vlahuță, cu d. Stere, cu d. Brătianu, cu d. Sturdza… De sigur că ar fi fost mai potrivit ca ziariștii noștri să discute poezia d-lui Vlahuță cu un tratat de estetică în mână, nu cu Dreptul Constituțional”.

Și G. I. încheie cu un apel: „Scriitori români, nu cântați suferințele poporului, că sunteți «incendiari» și «anarhiști»! Scriitori români, nu zugrăviți în operele voastre decât personagii fericite, politiciani junimiști, oameni pentru care lumea aceasta e cea mai bună cu putință din lumile cu putință bune”…

În același număr 6 al Vieții Românești, Constantin Stere pledează la Cronica Internă pentru amnistie (că fuseseră mii de țărani răsculați arestați): „Sunt împrejurări, în viața popoarelor, când amnistia e singurul mijloc demn de a rezolvi o situațiune, — mijloc impus și de elementarul simț de umanitate și de înaltă rațiune de stat. Țara Românească trece astăzi tocmai prin astfel de împrejurări”. Și continuă: „În mișcările populare, determinate totdeauna de adânci cauze sociale, și învingătorii și învinșii au credința ireductibilă în dreptatea cauzei lor. În asemenea împrejurări, pedeapsa nu poate apărea ca un act de justiție, ci de răzbunare și de ură”… „Destule victime! Să întoarcem mai curând această pagină tristă a istoriei noastre, pentru care suntem responsabili în primul rând noi, cei care ne bucurăm de toate privilegiile, noi care avem toată puterea, noi care am lăsat ca dureri nealinate să dee naștere la atâtea patimi și la atâta ură — noi, nu cei nenorociți, orbiți de suferință, din satele întunecate”… Pe „când egoismul feroce de clasă, când nedreptatea socială au stins până într`atâta simțul de solidaritate națională, încât am putut sili să se răscoale acest blând și răbdător neam”…

Am citat din Viața Romînească. Revistă literară și științifică, Iași, Str. Romînă 4. Anul II, 1907. La revista Viața Românească se scria cu î din i (cu sunt, romînesc) și cu apostrof. Am preluat inclusiv citatele cu ortografia de azi (â din a), păstrând apostroful și scrierea cuvintelor de atunci.

Constantin Stere avea 42 de ani în 1907 (născut în Ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, în 1865), el e fondatorul și directorul Vieții Românești (inițial cu Paul Bujor adjunct, apoi cu Dr. Ion Cantacuzino pentru probleme științifice), apărută la 1 martie 1906. Jurist, profesor, ideolog, gazetar, scriitor și om politic, a făcut parte din partidul liberal și a înființat partidul țărănesc; el a susținut ideologia poporanistă până la moarte. Stere a pus bazele teoretice ale poporanismului (aspectul social-economic-politic, cu unele implicații literare), sub influența ideilor narodnice ale lui N. A. Mihailovski, adaptate realităților românești. C. Stere „a fost al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie – 25 noiembrie 1918), jucând un rol important în Unirea Basarabiei cu România”.

Garabet Ibrăileanu avea 36 de ani în 1907 (născut la Tg. Frumos în 1871, din părinți armeni), critic, istoric literar, eseist, pedagog, romancier. Secretar de redacție la Viața Românească (până la 1 iulie 1908, redacția revistei a fost în casa lui Ibrăileanu, căsătorit cu Elena Carp; în 1933, Ibrăileanu se retrage de la conducerea revistei, bolnav, vin în loc Mihai Ralea, director pe partea ideologică și politică, și George Călinescu, director pe partea literară și artistică; trei ani mai târziu, Ibrăileanu moare, la 65 de ani). O concluzie de dicționar — „Garabet Ibrăileanu a ferit poporanismul, în cei 10 ani de existență, din prima serie a revistei Viața Românească, de excese, ca și de exclusivism… Opera critică a lui Garabet Ibrăileanu, al treilea moment important în critica românească, poate fi privită ca o sinteză a direcțiilor anterioare ilustrate de Titu Maiorescu și C. Dobrogeanu-Gherea.”

Altfel, în numărul 1 / 1907 (ianuarie) al Vieții Românești, semnează proză, rememorări, „impresii”: Ioan Al. Brătescu-Voinești („Contravenție”), V. Cioflec („De-acasă”), Mihail Sadoveanu („Casa veche”), D.D. Pătrășcanu („Din amintirile lui Constantin Cassian”), C. Stere („Patru zile în Ardeal”). Poezia e slab reprezentată (Cornelia din Moldova, Dinu Ramură, Ana Conta-Kernbach). Apoi, Al. Philippide, „Specialistul român” (Contribuție la istoria culturii românești din secolul XIX), îndreptări la „dicționarul etimologic al lui Tiktin” („plin de înțelesuri și traduceri greșite ale cuvintelor”; „toate greșelele înșirate pănă acum se explică prin lipsa de pregătire a autorului pentru o asemenea sarcină. Limba românească e limbă grea”…). Viața Românească avea Cronica Literară, Cronica Militară, Cronica Internă, Cronica Externă. Conștiința întregirii neamului prin limba română e dată de gol prin rubricile permanente dedicate și Bucovinei („Viața românească în Bucovina”) și Ardealului (și Basarabiei, firește). Lasă că, apărând la Iași, Viața Românească avea „Cronici Bucureștene” (semnate de George Ranetti). Acest număr 1 / 1907 ține și o rubrică intitulată „Polemica” (subintitulată „Falșurile d-lui M. Simionescu-Rîmniceanu”). Plus rubricile Miscellanea (semnată P. Nicanor & Co) și „Recenzii”. Dar și „Revista Revistelor” — de curiozitate, consemnări la revistele Convorbiri literare, Sămănătorul, Luceafărul (de la Sibiu), Orizont (Cluj), Junimea Literară (Suceava) și la Revista de Filozofie și Pedagogie sau Revista Politică și Literară (de la Blaj) sau Convorbiri critice, publicație a lui Mihail Dragomirescu. La sfârșit, rubrica „Mișcarea intelectuală în străinătate” și „Bibliografie” (cărți primite la redacție). În următoarele cinci numere (pe care le-am frunzărit) semnează, selectiv, și I. Agârbiceanu, Octavian Goga, C. Hogaș, Eugen Lovinescu, I. G. Duca, Vasile Pârvan, I. Ciocârlan, Ioan I. Mironescu, I. Russu Șirianu, Sp. Popescu, P. Bujor, Izabela Sadoveanu-Evan, A. Baltazar. Ibrăileanu îi dedică, în acest număr al Vieții Românești 1 / 1907 (și în următorul), zeci de pagini lui Ioan Al. Brătescu-Voinești („el este scriitorul care face transiția între generația lui Vlăhuță și acea a lui Sadoveanu… putem spune că el este începătorul literaturii celei mai nouă românești… el începe nuvela românească”). Scrie Ibrăileanu: „Literatura românească din Regat și-a schimbat, în anii din urmă, fizionomia. Și nu e vorba numai de faptul că au apărut o mulțime de scriitori noi — acest lucru e natural… S-a schimbat însă și tonul literaturii, căci este o deosebire între fruntașii generației trecute și cei ai generației actuale, între viața care-i interesa pe aceia și viața care-i interesează pe cei de acuma; între chipul, apoi, cum priveau aceia viața și între acela cum o privesc cei de acuma. Psichologia scriitorului de acum douăzeci de ani, atât de magistral zugrăvită de d. Gherea, nu mai este aceea a scriitorilor de azi. Dar mai cu samă, scriitorii de azi se deosebesc de cei de atunci prin genul literar în care scriu. Scriitorii celeilalte generații s`au distins mai ales în genul liric. Generația de acum douăzeci de ani a dat puternice talente lirice”… Și continuă: „Generația actuală din Regat nu ne-a dat nici un poet… În schimb însă, generația actuală ne-a dat prozatori, și anume nuveliști de mare valoare. Cauza pentru care azi avem atâția nuveliști de valoare nu e greu de găsit. E natural ca literatura noastră, după 60 de ani de evoluție, și grație și influenții neîncetate a literaturilor străine, să ajungă și la acest gen, mai matur, genul obiectiv. Și avem toată încrederea că, încă un pas făcut, vom ajunge la încoronarea genului, la roman, care este și ultima evoluție a literaturii moderne. E mai greu de găsit cauza pentru care poezia lirică a amuțit în Regat în vremea acestei ultime generații”. O paranteză: Garabet Ibrăileanu consideră poetul drept un „subiectiv” (poezia — un „gen subiectiv”), iar prozatorul un „obiectiv” (proza — un „gen obiectiv”).

Dinspre Centenar. „Cel mai neașteptat rezultat al unui război”

Dinspre Centenarul-2018: Marea Unire din 1 Decembrie 1918 n-a rămas consemnată „la zi” în paginile revistei Viața Românească. În august 1916 Viața Românească își încetează apariția și reapare în martie 1920 (în 1930 redacția revistei se mută de la Iași la București, editată de Adevărul).

Nr. 6, iunie 1916 (Anul XI), revista literară și științifică Viața Romînească e ultimul număr apărut, România intra în război în 14 / 27 august 1916 alături de Imperiul Rus, Franța și Regatul Unit (Antanta) împotriva Imperiului German, Imperiului Austro-Ungar, Imperiului Otoman și împotriva Regatului Bulgariei (Puterile Centrale). România a fost țară neutră din 13 / 28 iulie 1914. Mai exact, în august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. A fost țară beligerantă de partea Antantei în perioada 14/ 27 august 1916 – 26 noiembrie/ 9 decembrie 1917, în stare de armistițiu în perioada 27 noiembrie/ 10 decembrie 1917 – 24 aprilie/ 7 mai 1918, țară necombatantă în perioada 24 aprilie/ 7 mai 1918 – 26 octombrie/ 9 noiembrie 1918, țară beligerantă de partea Antantei în perioada 26 octombrie/ 9 noiembrie 1918 – 28 octombrie/ 11 noiembrie 1918. La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar a fost desființat; astfel a fost posibilă formarea României Mari prin Unirea Banatului, Bucovinei și Basarabiei, Transilvaniei cu România… Acest număr al Vieții Românești din iunie 1916 se încheie cu: „Din pricina lipsei de hârtie, numărul acesta apare întârziat, redus și fără unele rubrici”. În sumar: Hortensia Papadat-Bengescu cu „Femeia în fața oglinzii (Revelionul)”, C. Hogaș, „La Agapia”, cronica literară semnată de Octav Botez, un poem de Demostene Botez, apoi Radu Rosetti cu „D. V. Pârvan despre chestiunea continuității elementului roman în Dacia Traiană”. Prezența războiului mondial e pomenit numai într-un articol semnat de A. Frunză, intitulat „Note pe marginea unei hărți (Harta etnografică a Basarabiei de d. Alexis Nour)”: „Dar iată că izbucnește ca din senin groaznicul războiu de azi. Războiul mondial a pus pe deoparte chestiunea reîntregirii cu provinciile, care ne-au aparținut, care sunt ale noastre… Cu care nu azi ne-am putea uni, cu toate dorințele noastre cele mai arzătoare… În aceste împrejurări s`a pus ciudata și deplasata întrebare: cu cine mergem, unde-s dușmanii noștri adevărați, unde și care-s revendicările noastre de azi cele mai legitime”. De reținut:

În timpul celor doi ani de neutralitate, Constantin Stere susţinea intrarea României în război de partea Germaniei, opunându-se alianţei României cu Antanta, fapt care a dus la o dezavuare din partea opiniei publice româneşti, aducându-i chiar oprobriul public. Treptat-treptat este izolat de intelectualitate şi clasa politică, făcând acum figura unui om singur, izolat, părăsit de ai săi. În anul 1914 publică la revista Viaţa Românească o serie de eseuri purtând titlul „Din carnetul unui solitar”. Tot în 1914 publică un articol, „România şi războiul european”, prin care încearcă să convingă intelectualitatea românească cu putere decizională de intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, argumentând că pericolul este reprezentat de expansiunea Rusiei ţariste, susţinând şi el, la fel ca A. C. Popovici, o federalizare a Transilvaniei în cadrul Austriei… Declinul editorial al revistei Viaţa Românească se observă în anul 1915, moment când Constantin Stere cedează conducerea revistei lui Garabet Ibrăileanu; cu toată această schimbare de conducere editorială, Viaţa Românească este ţinta unor atacuri dure, adversarii lui Stere dând foc redacţiei revistei Viaţa Românească! Din cauza războiului şi a faptului că mulţi colaboratori şi redactori sunt mobilizaţi pe front, toate acestea venind pe fondul intrării României de partea Antantei, revista lui Stere îşi încetează activitatea. Din cauza unor proteste studenţeşti, a situaţiei politice nefavorabile şi a condiţiilor create de război, Constantin Stere demisionează în data de 16 februarie 1916 și din funcţia de rector al Universităţii din Iaşi. Din cauza ocupaţiei germane a sudului ţării, în anul 1916, armata, administraţia şi o parte a intelectualităţii româneşti se refugiază la Iaşi, un alt pol al reprezentativităţii româneşti, acesta jucând rolul de capitală pentru un interval scurt de timp în condiţiile create de război. În timpul refugiului la Iaşi, Constantin Stere este numit în funcţia de colonel la serviciul cenzurii şi jurisconsult de către I. I. C. Brătianu (cf. Zigu Ornea). Constantin Stere dorea reintegrarea Basarabiei în statul român. În anii 1917 – 1918 el se implică în editarea unui ziar la Bucureşti, Lumina, publicaţie finanţată de Alexandru Vaida-Voevod. Prin acest ziar de orientare pro-germană, Constantin Stere descria o posibilă victorie a Germaniei, publicaţia venind astfel în opoziţie cu vederile Casei Regale şi ale intelectualităţii antantiste. Din această cauză, redactorii şi colaboratorii acestui ziar sunt arestaţi, Stere fiind reţinut timp de trei săptămâni la Văcăreşti. Ce întorsătură de destin! Mai apoi, C. Stere va contribui semnificativ la adoptarea hotărârii din 27 martie 1918, de unire a Basarabiei cu România. E decorat de Rege. Un an mai târziu, în contextul victoriei Antantei și la tragerea la răspundere a celor care „colaboraseră” cu armatele de ocupație, este arestat și eliberat după o lună, fără judecată. Suspendat definitiv din învățământ, va fi totuși ales deputat de Cetatea Albă, apoi de Soroca și validat ca atare. Dar acuzațiile de trădare vor fi reiterate la toate inițiativele lui politice… (citat din DGLR, 2007).

Următorul număr al Vieții Românești a apărut la Iași după aproape patru ani, în martie 1920 (datat cu onestitate Anul XII), cu anunțul „apare lunar cu cel puțin 150 de pagini… 10 lei”. Și cu: „Odată cu trimiterea manuscrisului, autorii sunt rugați să ne comunice și onorariul dorit; în caz contrar, acesta se va fixa de către Direcțiunea Revistei”. Viața Românească, „institut de arte grafice și editură” are un capital de 6 milioane de lei, are tipografie, litografie, legătorie, stereotipie, librărie, papetărie, are cărți școlare și literare, rechizite… Se face „Apel către cetitorii și prietenii Vieții Românești”, „să sprijinească inițiativa… cu prinosul lor oricât de modest” (revista deschide „o listă de subscripție”): „Dispariția marelui cetățean Spiru Haret impune Iașului, al cărui fiu a fost, datoria pioasă de a ridica în acest oraș un monument demn de memoria lui”… La Miscellanea sub titlul Anul XII, se subliniază: După o întrerupere de aproape patru ani a activității sale, Viața Românească apare din nou… Concepția care a străbătut din întreaga noastră atitudine față de curentele politice din țară… a fost poporanismul nostru… În literatură, poporanismul nostru a fost punctul de vedere democratic și moral, din care am privit acea parte a literaturii care tratează despre țăran. A zugrăvi pe țăran în chip realist, așa cum este, mizer și dezarmat, spre a sădi în sufletul cetitorului nemulțumirea de realitatea prezentă și dorința de a contribui la ridicarea țărănimii. Bineînțeles, n-am dat rețete… Încolo, când nu se punea această problemă, nu am profesat nici un «program» literar. Nu am pus nici o altă condiție artistică decât să aibă talent”… E publicată lista membrilor Asociației literare și științifice Viața Romînească — (cu C. Stere și Garabet Ibrăileanu) din care nu lipsesc: P. Poni, președintele Academiei și vicepreședintele I. Al. Brătescu-Voinești, Jean Bart, Gala Galaction, I. Minulescu, A. Philippide, Hortensia Papadat-Bengescu, C. Parhon, Duiliu Zamfirescu (e academician; sunt o serie de membri ai Academiei, nu-i mai rețin), Al. Tzigara-Samurcaș, Otilia Cazimir, Ionel Teodoreanu, Cincinat Pavelescu, Mihai Ralea, Paul Zarifopol, Gr. Antipa, I.A. Bassarabescu, M. Codreanu, L. Rebreanu, G. Topârceanu, Luca I. Caragiale, Mihail Sadoveanu…

Se publică și o listă a scriitorilor, colaboratori ai Vieții Românești, dispăruți în perioada cât n-a apărut revista: „Într-o dimineață din Mai 1918, pe când descifram cu spaimă paragrafele tratatului de pace impus de Centrali, gazetele din București ne aduceau vestea morții lui Coșbuc. Iar peste câteva ore ni se aducea la cunoștință moartea lui Delavrancea”… „Pe la sfârșitul verii anului 1916, când Muntenia, Oltenia, Dobrogea și o parte din Moldova zăceau sub dușman, când cealaltă parte a Moldovei gemea de durere sub povara grea a războiului și sub călcâiul aliatului rus, — în Roman, venit acolo din Piatra sa, se stingea strălucitul cântăreț al frumuseților Moldovei, Calistrat Hogaș”… „Acum câteva luni a murit Alexandru Vlahuță, starostele nostru, al tuturora… Și acum câteva zile a murit Alexandru Xenopol. Omul acesta a fost lumină… Eminescu, Conta, Lambrior, Cobîlcescu sunt mărturia maturității la care ajunge gândirea românească în preajma anului 1880”.

Tot la Miscellanea (semnată la fel, P. Nicanor & Co.): „Această izbăvire a încercatului nostru popor s`a întâmplat odată cu cel mai neașteptat rezultat al unui război. Spre norocul neamului nostru, s`a petrecut un fapt unic în istoria omenirii, tainic și negândit de nici o minte omenească: dintre cele două mari împărății, care strângeau în ghiarele pajurilor lor pe românii de peste Prut și de peste Carpați, și care se încleștaseră într-o luptă de exterminare, n`a ieșit niciuna biruitoare, ci au căzut cu mare sunet amândouă. Și cătră Răsărit și cătră Apus zările s`au limpezit. Poporul nostru, liberat, își poate începe rostul lui între neamurile lumii, își poate afirma energia și darurile sufletului său”.

Acest prim număr de după Primul Război Mondial al Vieții Românești, din martie 1920, publică poezie de Duiliu Zamfirescu, Mihai Codreanu, Lucian Blaga (citez primele versuri: „Eram așa de obosit și sufeream. Eu cred, că sufeream / De prea mult — suflet…”), Ion Minulescu, George Coșbuc (inedit), Luca Ion Caragiale, George Topârceanu, Al. A. Philippide, Olga Vrabie, iar proză Ioan Al. Brătescu-Voinești, D. D. Pătrășcanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Radu Rosetti, Mihail Sadoveanu, Tudor Pamfile. Păstra rubricile cunoscute (Politica Externă, Cronica Artistică, Cronica Internă, Cronica Medicală, Cronica Teatrală, Miscellanea, Revista Revistelor, Recenzii, Mișcarea intelectuală în străinătate, ba chiar și o Cronică feministă), plus „Scrisori din Ardeal” și „Scrisori din Paris”, sau „Bogățiile miniere ale României — Aurul și Argintul”. Legat de Marea Unire din 1918 apare un articol intitulat „Motivele sufletești ale Unirii Basarabiei cu România” (Ștefan Ciobanu).

De menționat, la finalul acestui text dedicat celor 112 ani ai Vieții Românești (din care scădem cei opt ani de încetare a apariției în timpul celor două războaie mondiale — revista nu apare între 1940-1944; nu apare nici între 1946-1948; rămân astfel 102 ani ai Vieții Românești), Cronica Literară, intitulată „Înainte și după războiu”, semnată G. I. (Garabet Ibrăileanu), care se desparte de literatura poporanismului: „Începând dela Alecsandri, literatura română a fost preocupată… de țăran: țăranul pitoresc, țăranul-refugiu pe lângă natura-refugiu, țăranul-rasă pură, țăranul-trecut istoric, țăranul rob, țăranul sărac, țăranul nedreptățit, țăranul element al viitorului. Acest tradiționalism, acest țărănism, acest poporanism s`a manifestat însă la maximum în cei cincisprezece ani înainte de războiu… Și când literatura română, care a început cu traduceri și imitații, și a devenit din ce în ce mai autonomă, dela Alecsandri încoace, prin influența singurei literaturi poetice naționale dinainte de 1800, a literaturii populare; când literatura română, care a început să nu mai fie pastiche decât din perioada ei eminesciană; când literatura română, continuând — ca orice literatură — să se influențeze de toate curentele literare din lume, dar, ca orice literatură europeană, să fie națională, adică să poarte pecetea poporului român, să aibă un stil, cu toată diversitatea de temperamente, școli literare — naturalism, clasicism, aristocratism, diabolism etc. —, atunci și latura pur literară a poporanismului își va fi pierdut rațiunea de a exista. Dar, deocamdată, până ce efectele războiului vor produce literatura vremurilor nouă, trăim încă cu ecourile, cu resturile literaturii dinainte de războiu”.

Bibliografie

– Viața Romînească. Revistă literară și științifică numerele 1 – 6 (ianuarie – iunie) 1907, 6 (iunie) 1916 și 1 (martie) 1920.

– Virginia Muşat, Constantin Stere: scriitorul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978.

– Zigu Ornea, Viaţa lui C. Stere, Vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989.

– Răducu Rușeț, Constantin Stere și revista Viața Românească, Junior Scientific Researcher, Vol. II (2), noiembrie 2016.