De obicei, prin istoriile literare se urmărește o completare a spațiilor goale din evoluția fenomenului literar, precum și o legitimare a sa la nivel global, realizându-se, în general, acumulări de informaţii și clasificări, pe de o parte în funcție de curente, orientări, ideologii sau grupări, pe de altă parte prin identificarea unor motivații estetice particulare care justifică o opțiune personală, subiectivitatea continuând să joace un rol major. Urmărind firul anevoios al progresului literaturii române și operând diverse criterii în cercetările realizate de-a lungul timpului, observăm că s-a constituit un inventar generos de lucrări care redau amplitudinea la care a ajuns dezvoltarea istoriografiei literare. Din recentele abordări ce îmbogățesc peisajul istoriilor literare se remarcă sinteza istoriografică a Domnului Profesor Mihai Zamfir, care își propune să transforme percepția generală asupra frontierelor între care se desfășoară literatura română ca produs cultural distinct, dar mai ales asupra modului în care se poate scrie istorie literară. Criticul încearcă astfel să surprindă esența operelor prin spectrul unei subiectivități asumate, empatia fiindu-i intensificată doar de anumiți scriitori, selectați și favorizați în raportul cu ceilalți, dar receptarea și prețuirea de care s-au bucurat aceștia de-a lungul vremii nu este ignorată, ci privită cu ochi exigent.
În cel de-al doilea volum din Scurtă Istorie. Panorama alternativă a literaturii române (Polirom, 2017), Mihai Zamfir continuă demersul erudit al compunerii unei istorii literare având drept unic mediator stilul, într-o serie de eseuri splendide, cursive și captivante, ce nu au nimic din așa-zisa rigiditate imputată scrierilor de acest gen, distrugând astfel o prejudecată larg răspândită. Preceptul care stă la baza cărții este mărturisit răspicat în prefața primului volum chiar de către autor, care afirmă că „stilul determină valoarea ultimă a unui scriitor”, fiecare operă aflându-se sub autoritatea unei mărci caracteristice care îi determină locul într-o ierarhie valorică. Analiza concepută de Zamfir se supune propriilor intuiții, consolidate de eleganța intelectuală, de argumentele echitabile și este confirmată de testul exigent al timpului, care reține doar operele semnificative.
Primul volum (Scurtă Istorie. Panorama alternativă a literaturii române, Cartea Românească, Polirom, 2011) fixează începuturile literaturii române odată cu Dosoftei și exercițiile sale de versificație, ca punct de pornire pentru întreaga noastră poezie, continuând apoi cu o incursiune în cele două secole de literatură care au modelat specificul producției culturale românești și au pregătit terenul pentru impresionantele realizări artistice din perioada interbelică. Autorul își expune onest motivele selecției operate, notele distinctive ale creațiilor fiecărui scriitor fiind relevate într-un mod fascinant, care îndepărtează definitiv Scurta istorie de ariditatea bilanțurilor convenționale.
Volumul al doilea încheie proiectul unei istorii alternative, care pornește de la premise inovatoare, opunându-se istoriilor de tip tradițional şi dedicând cea mai extinsă parte Interbelicului ce însumează anii de maximă înflorire artistică pe care i-a cunoscut cultura română. Perioada postbelică este ilustrată succint, într-un epilog de doar câteva pagini. Această alegere poate fi îndreptățită prin însuși contrastul frapant dintre momentul absolut de strălucire literară cuprins între cele două războaie mondiale și perioada postbelică, care a dus la regres și a impus severa cenzură în numele realismului socialist. Remarcabil este faptul că Mihai Zamfir demonstrează că autorii discutați transcend granițele doctrinelor literare și nu ezită să amendeze erorile criticilor care au încercat să reducă un scriitor la trăsăturile predominante ale unui anumit curent, iar tehnica sa nu poate decât să trezească admirație. Lipsa notelor de subsol, care ar îngreuna inutil sau ar întrerupe o lectură atât de cursivă, contribuie la crearea unui efect plăcut, asemănător celui produs de citirea unui roman, sub aspectul grațios al expresiei ce amintește de formula romanescă. Absența indicațiilor bibliografice reprezintă încă un element care scoate acest volum din tiparele obișnuite ale istoriilor literare, demonstrându-ne, încă o dată, că ne aflăm în fața unei alternative. Totuși, trimiterile existente, sumare, deși mai numeroase decât în primul volum, sunt menite să clarifice aspecte biografice, literare sau receptări critice, trădând faptul că se adresează unui public familiarizat cu literatura română, cunoscător al subiectelor prezentate, sobre sau chiar anecdotice.
Criteriul estetic își afirmă, de asemenea, rolul dominant în această istorie stilistică a celor mai valoroase creații românești, susținând ideea că literatura trebuie să seducă publicul prin calitatea transfigurării artistice. Episodul interbelic manifestă o forță magnetică asupra stilisticianului Zamfir, care îi recunoaște în numeroase rânduri statutul privilegiat, de moment de vârf în evoluția literaturii române, autorii afirmați în această perioadă continuând să își exercite influența și în deceniile următoare, în ciuda intervențiilor uniformizante ale comunismului. Schema utilizată în acest volum pentru selectarea și gruparea figurilor reprezentative ale literaturii noastre vădeşte o predilecţie aparte pentru anumiți scriitori consacrați, element suplimentat de stimularea într-un anumit grad a sensibilității autorului studiului. Genurile importante sunt divizate în Marea poezie, capitol care tratează monografic poeții care au oferit cele mai valoroase producții poetice, și Alți poeți, cuprinzând numele mai puțin răsunătoare, aruncate într-un con de umbră de succesul celor din prima categorie. Pentru proză se urmărește aceeași structură, bazată pe strictul criteriu valoric : Marea proză și Alți prozatori. Specificul fiecărui scriitor tratat în carte, descris temeinic de Mihai Zamfir, se solidarizează cu afinitățile stilistice ale autorului, ceea ce permite o tratare monografică nuanțată a evoluției fiecărei personalități creatoare.
În capitolul dedicat marii poezii, Zamfir întregește fresca celor mai puternice voci poetice care și-au descoperit viziunea proprie asupra actului literar. Creațiile lor, mai mult sau mai puțin consecvente în ceea ce privește adeziunea la un curent, conținuturile tematice și procedeele artistice, fiecare poartă o amprentă stilistică recognoscibilă. Contextul socio-istoric este inclus în analiză, autorul Scurtei istorii neavând rețineri în a efectua o triere severă a volumelor, separându-le pe cele valoroase de cele de circumstanță, așa cum se întâmplă în cazul volumelor argheziene 1907 și Cântare omului, recunoscute ca produse artistice secundare ale unei atitudini estetice impuse de opresiunea comunită. Stilul lui Tudor Arghezi, ca ansamblu de caracteristici formale ce îi individualizează opera, constă într-un „ciudat și providențial amestec lexical”, o sintaxă distinctă, o prozodie inovatoare, dar și în predilecția pentru metafore, care ating o formă desăvârșită în volumul de debut Cuvinte potrivite. Deși intră în contact cu o varietate de registre specifice experimentelor literare interbelice, identitatea sa literară se menține nealterată. Bacovia are ca notă definitorie, ne spune autorul volumului, monotonia rezultată din explorarea obsesivă a unei singure arii sufletești, maladive, morbide și degenerescente. Poezia bacoviană de scurtă respirație își articulează structura expresivă pe un anumit algoritm, compus din regularitățile programate cauzate de refren și repetări, la care se adaugă insertul șocant, apariția neașteptată a unor elemente lexicale sau prozodice concepute să distrugă monotonia. Realizările celor doi poeți în domeniul prozei sunt și ele analizate succint, suficient însă pentru a se evidenția unitatea celor două segmente ale activității lor literare la nivel ideatic.
Una dintre cele mai temerare luări de poziții întâlnite în Scurtă Istorie. Panorama alternativă a literaturii române vizează ierarhia ciclurilor poetice ale lui Ion Barbu, evaluare presărată cu amendări la adresa criticii literare și a exegeților care accentuau aura legendară din jurul personalității poetului, rimbaldian din mai multe puncte de vedere, în detrimentul poemelor. Printre inițiatorii acestei direcții hermeneutice entuziaste se numără însă și mari nume ca Perpessicius și Vianu, care au atribuit poeziei ermetice barbiene o miză filosofică, ignorând manierismul vădit al poetului, atras mai degrabă de un pitoresc lexical, de o natură lingvistic-figurativă a poeziei, care devine un mijloc de a vehicula cuvinte frumoase, sonore, muzicale. Contrar opiniei unanim acceptate, Mihai Zamfir consideră că sectorul cel mai valoros al poeziei lui Barbu nu este ciclul ermetic, așa cum s-a stabilit în decursul deceniilor care s-au succedat de la apariția volumului. Opera poetică barbiană este caracterizată, așa cum s-a procedat și în cazul primilor doi scriitori, printr-un binom de termeni, strategie întrebuințată pe tot parcursul cărții. „Concetrarea verbală maximă” și discursivitatea specifică poeziilor articulate pe pretexte epice se contopesc în texte care emană o extraordinară forță poetică, stăpânită doar de încătușarea într-o versificație austeră. Blaga rămâne credincios unei formule poetice ce se va perfecționa de-a lungul timpului, vehiculând o filosofie unitară, iar Ion Pillat și-a întrebuințat spiritul aristocratic pentru a scrie acele poeme echilibrate, pașnice prin coloratura și prin recuzita lor imagistică, care reține esența romantismului și cuceririle simboliste, grefând aceste inovații pe un fundament clasicist.
Alegând să reflecteze asupra destinului literar al lui Alexandru Philippide, autorul Scurtei istorii îl plasează pe acesta printre cele mai strălucite voci lirice ale timpului. Marca sa distinctivă devine erudiția, cultura afișată uneori ostentativ într-o „poezie intelectualistă, de modernitate subtilă, discretă, bine ascunsă”. Figura proeminentă care încheie această panoramă a marii opere poetice a Interbelicului este, așa cum ne-am fi așteptat, Vasile Voiculescu, care, spre deosebire de ceilalți corifei ai liricii momentului, debutează cu poeme străbătute de conformism, liniaritate, paloare, pentru a ajunge mai apoi să-și facă epoca martoră a unei evoluții spectaculoase.
Capitolul intitulat Alți poeți este destinat câtorva personalități trecute cumva în subsidiarul marii poezii, iar selecția și modul în care le sunt studiate operele poetice se supun nemijlocit receptării de către sensibilitatea de secol XXI a stilisticianului. Topîrceanu, desconsiderat de critici și plasat în sectorul defavorizat al literaturii de divertisment, este reabilitat de Mihai Zamfir, care îi recunoaște rafinamentul tehnicii prozodice și o intuiție estetică remarcabilă, în ciuda faptului că poemele sale cele mai valoroase se grupează în doar trei volume de dimensiuni modeste. Avangarda literară românească, acest episod pitoresc al perioadei interbelice, completat cu acuratețe de activitatea unor scriitori ca Ion Vinea, Tristan Tzara, B. Fundoianu și Gellu Naum se anunța ca un factor declanșator al resurecției fenomenului literar.
Partea consacrată marii proze interbelice, care atinge o varietate de tehnici de construcție și o bogăție tematică remarcabilă ce egalează poezia, se articulează pe acea galerie de artizani ai cuceririlor însemnate pe terenul romanului românesc. Aceste figuri proeminente ale spațiului literar sunt alese, conform mărturiei autorului cărții, dintre acele personalități ce și-au devansat epoca, situându-se dincolo de faima efemeră oferită de stimularea gustului comun. Analiza întreprinsă în acest capitol se distanțează programatic de modelul structuralist al lui Nicolae Manolescu din Arca lui Noe, axându-se în special pe tipul de scriitură și mai puțin pe compoziție și pretext tematic. Primul scriitor chemat la apel nu ar putea fi altul decât Liviu Rebreanu, perseverentul prozator care și-a câștigat aprecierile superlative din partea criticii „arînd pe ogorul romanului”, și a reușit să debuteze cu o capodoperă ce restructura din temelii mediul literar românesc, reîmprospătând o formulă ce în Europa începea să pară depășită. Continuând cu Hortensia Papadat-Bengescu și Mihail Sadoveanu, cei care, alături de Rebreanu, se înscriu pe linia post-balzacianismului, Zamfir ajunge la Mateiu I. Caragiale, coborându-l de pe un piedestal clădit din fantasmele admiratorilor, atribuindu-i un statut literar-istoric laicizat, rupt de ecourile fantezise. Opera semnificativă a acestui autor se compune dintr-un singur roman valoros, cu puternice accente biografice, ceea ce îi trădează, în ochii stilisticianului Mihai Zamfir, incapacitatea de invenție, de fabulație, trăsătura definitorie a unui prozator înnăscut. Un eveniment fericit se petrece însă în paginile romanului Craii de Curtea-Veche: transfigurarea esențială a documentului biografic prin intervenția salvatoare a artei, unicul moment de supremație a esteticului și a imaginației. Seria marilor prozatori se termină cu Camil Petrescu, intelectualul orgolios, „literatul total”, promotor al unei formule novatoare de roman, și G. Călinescu, legat de primul nu numai prin originea modestă și evoluția literară spectaculoasă, ci mai ales prin talentul care l-a transformat, de asemenea, într-un maestru al generației sale.
Capitolul Alți prozatori se deschide cu Max Blecher, unul dintre puținii noștri scriitori expresioniști, opera sa urcând treptat în canonul românesc, fapt datorat redescoperirii sale relativ tardive. Cea mai valoroasă piesă dintre scrierile blecheriene este romanul de debut, Întâmplări în irealitatea imediată, o pretinsă autobiografie cu miză filosofică ce încearcă să accentueze linia de demarcație dintre realitatea și iluzia individualității umane, fiind alcătuită din amintiri izolate, activate spontan. Ca exponent al „prozei experimentului”, romanele sale sunt marcate de fuziunea elementului biografic cu conștiința chinuitoare a bolii incurabile, la care se adaugă o metafizică disperată. Moartea fulgerătoare și prematură îl apropie de următorul prozator tratat în această parte a volumului, Anton Holban, cu romanele sale agitate, sacadate, străbătute de tensiuni extreme. Fiind fascinat iremediabil de Proust, Holban manifestă consecvență în sugerarea aventurării în necunoscut, în căutarea unui adevăr psihologic mult prea complex pentru a putea fi zugrăvit în cuvinte. Ultimul dintre cei trei, Mihail Sebastian, este adesea receptat prin prisma rafintamentului intelectual și a talentului literar remarcat de timpuriu, dar și prin destinul său artistic promițător ce a fost suprimat violent de conjunctura istorică nefastă. Și cum tabloul interbelic nu ar putea fi complet altfel, fără a se prezenta contribuțiile exemplare ale criticilor literari, Mihai Zamfir îi introduce pe Eugen Lovinescu și pe G. Ibrăileanu tot în acest ultim capitol. Ei sunt secondați de Mircea Eliade, considerat liderul inconstestabil al generației sale, marcată de natura experimentală și de dorința combativă de a înlătura clișeele de construcție a romanului, promovând acea inovație cerută de realitățile culturale din spațiul românesc, puternic influențat de Occident.
Epilogul constituie în sine un argument pentru descrierea succintă a perioadei postbelice, autorul optând pentru criteriile deja consacrate pentru istoriile literare, o asemenea cercetare fiind nevoită să se distanțeze de contemporaneitate pentru a putea prezenta panorama literară cât mai cinstit. După un avânt care i-a restabilit demnitatea cultural-artistică în raport cu celelalte civilizații europene, spațiul românesc era forțat să renunțe la progresul în care s-a agajat, înfrânându-și brusc posibilitățile de afirmare. Odată cu subordonarea culturii față de aparatul de propagandă, scriitorii valoroși s-au văzut nevoiți să își manifeste susținerea pentru noul regim sau să suporte interdicția de a fi publicați. Literatura devenise din ce în ce mai anemică, iar vocile care au dat scrieri demne de a fi luate în considerare puteau fi numărate revoltător de ușor.
Este ușor de observat că Mihai Zamfir este complet stăpân pe tabloul literar pe care ni-l înfățișează sub forma ultimului volum din Scurtă Istorie. Panorama alternativă a literaturii române (Polirom, 2017). Domnia sa afirmă, pe bună dreptate, că orice nouă lectură a acestor „clasici” ai perioadei Interbelice oferă, de fiecare dată, în mod neașteptat, alte ipoteze, comparații, apropieri, prilejuind noi interpretări critice. În diacronie, receptările acelorași opere literare nu sunt niciodată identice. De aceea, autorul acestei „scurte istorii” combate intransigența canonului românesc pedant, împietrit în autosuficiența sa, revalorizând, din perspectivă contemporană, o suită întreagă de texte. Luându-și ca instrument principal stilul, constantă estetică definitorie pentru fiecare scriitor, care se conjugă armonios cu volubilitatea afinităților sensibilității stilisticianului, această „panoramă alternativă” impresionează prin observațiile sintetice şi surprinzătoare, menite să schimbe fundamental optica prin care ne raportăm la literatura noastră.