Puține sunt filmele din istoria cinematografiei românești care au ținut pasul cu marea literatură, ecranizările de toate felurile trădând, în diverse măsuri (nu neapărat în funcție de talentul cineaștilor ce s-au încumetat să citească literatura), punctele de plecare, fie ele poezii, fie texte dramatice, schițe, nuvele sau romane.
Marin Preda a fost încă din 1954 un scriitor care s-a bucurat de atenția cineaștilor, el însuși colaborând cu diverși regizori la scrierea scenariilor. În acel an, Paul Călinescu semna Desfășurarea, film tezist despre lupta de clasă în spațiul rural. După aproape 20 de ani scriitorul va semna singur scenariul filmului La porțile albastre ale orașului, ce-l inspiră pe Mircea Mureșan în filmul cu același nume (cu acest prilej scriitorul va obține Premiul pentru scenariu oferit de Asociația Cineaștilor).
În 1976, regizorul Iulian Mihu ecranizează romanul Marele singuratic. În 1994, regizorul Șerban Marinescu semnează ambițioasa ecranizare Cel mai iubit dintre pământeni, cu Ștefan Iordache în rolul Petrini.
Toate aceste prelucrări cinematografice se pot încadra în categoria unor trădări mai vizibile sau mai subtile ale spiritului și literei operelor scriitorului. Ceea ce nu se poate afirma despre ecranizarea romanului Moromeții (volumul 1), opera semnată de regizorul Stere Gulea în anul 1987. Cineastul, fidel mai degrabă spiritului operei ecranizate, păstrase cu respect accentele și nuanțele ce definesc nu doar o comunitate umană, ci și obârșiile ei sociale și istorice, psihologice și temperamentale. Turnat latrei ani de la dispariția scriitorului, filmul Moromeții nu s-a bucurat deloc de aprecierile cenzurii comuniste. Compozitorului Vasile Șirli, refugiat în Franța, i s-a înlocuit muzica cu aceea semnată de Cornelia Tăutu. Scriitorul Ioan Grigorescu era deranjat de starea sanitară a oamenilor din film. Citez: „Nimeni nu se spală, totul e sumbru, murdar, întunecat.” Colega mea Cristina Corciovescu, eminent istoric de film, contabilizează însă consecințele ieșirii pe ecrane a filmului – șapte premii ACIN, trei la Costinești, două la Santarem și unul la San Remo, plus peste două milioane de spectatori în două decenii.
Regizorul Stere Gulea are marea inspirație de a nu lăsa neterminată ecranizarea, chiar dacă volumul al doilea al epopeii moromețiene suferea de o vizibilă atenuare a discursului prin intervenția unor concesii ideologice, dictate de epoca post-realismului socialist. Cineastul a mai avut o idee bună, dar nu întotdeauna susținută, și anume, aceea de a include câteva fragmente din Viața ca o pradă în episodul al doilea din epopeea moromețiană și de a renunța la mai multe secvențe din proza volumului al doilea, printre care cea în care Nicolae devine activist de partid, supraveghetor al secerișului la Siliștea-Gumești.
Una dintre principalele calități ale sequelului Moromeții rămâne aceea că schimbarea lui Victor Rebengiuc cu Horațiu Mălăele nu a afectat deloc credibilitatea, adâncimea datelor psihologice, reacțiile personajului, că ansamblul distribuției este tot la cel mai înalt nivel ca și la prima abordare, că Vasile Șirli a revenit din Franța și a scris o muzică revelatoare pentru punctele de maxim conflict, că ne bucurăm de miniaturi interpretative de referință pentru lumea rurală românească. Și nu am sfârșit aici.
Unul dintre cele mai remarcabile atribute ale filmului semnat de Stere Gulea (dincolo de cele ce aparțin autorului) este imaginea semnată de Vivi Drăgan-Vasile.
Imaginea acestui film, care nu respectă curentul (color cu orice preț, dimensiuni exacerbate, filmări predilecte ale spatelui personajelor) are printre cele mai solide atribute o picturalitate dramatică, o frumusețe deloc construită, o știință elaborată a cadrării care inspiră comentatorul, o colaborare intimă cu natura, cu peisajele implicate în epopeea moromețiană, mai ales în secvențele lirice și în coperțile acestora.
Recunosc, sunt un fan al lui Vivi, și orice ar filma el este marcat de un talent ieșit din comun, care înnobilează, firesc, opera fiecărui cineast.
Din păcate, nu pot prezicea o cifră de spectatori pentru Moromeții 2. Eu l-am văzut într-o sală de Cinematecă, cu nostalgia după filmele de altădată (ou sont les neiges…..?); nu neapărat o competiție cu prima ecranizare a Moromeților trebuie să invite spectatorii de astăzi în sălile de cinematograf.
Nu este neapărat o dramă a colectivizării; puțini sunt aceia care au aflat metodele perfide ale sărăcirii țărănimii prin metoda cotelor, manualele de istorie nu prea insistă asupra brutalității cu care era împinsă o clasă socială spre aneantizare, conform prețioaselor învățături de la Răsărit. Or, Moromeții 2 este o oglindă fidelă a acelor timpuri, o scenă cu personaje greu de uitat, cu un umor subiacent, emis în primul rând de Moromete (Horațiu Mălăele aflat într-unul din rolurile carierei sale). Nu pot fi de asemenea uitați Dana Dogaru (Catrina), Iosif Paștina (Nicolae), Ioana Bugarin (Ileana), Toma Cuzin (Ouăbei), Florin Zamfirescu (Ouăbei), Fica Oana Pellea (Fica), Ion Caramitru (directorul școlii), creatori de bijuterii interpretative, într-un spațiu uman dens, nu cu puține trimiteri la prima ecranizare.
Regizorul Stere Gulea a readus la viață un mit cultural, un personaj emblematic care refuză încolonarea, integrarea în sistemul ce treptat devenea concentraționar.
Meritul cineastului ar trebui onorat măcar cu prețul unui bilet la cinematograf.