poeme
EUGEN BUNARU

poeme

Articol publicat în ediția 1-2/2019

***

Pereții filmează momentul ochiul nocturn dilată detaliile

clipele rulează cu încetinitorul tu încă rătăcești pe străzi

necunoscute ale orașului nu mai găsești drumul spre casă

ți-auzi doar pașii mustind de versuri hipnotice te lași condus

orbește de poemele tale nescrise vreodată până când dimineața

te va afla: fie la capătul ceresc al unei stradèle ce tocmai dispare

înghițită în vâltoarea unui răsărit incendiar fie (dacă vrei să prinzi

tonul, tactul, adică să atingi gradul zero al scriiturii) te vei trezi

între pereții calmi ai bucătăriei izbiți aproape tandru de razele

dimineții când tocmai îți pregătești minuțios ceaiul având grijă

să nu lipsească din amestecul de plante menta sunătoarea teiul

și cimbrișorul.

***

Ai început să îndrăgești lumina înserării ‒

seamănă tot mai mult cu lumina sângerie a răsăritului,

dar parcă e mai blândă, mai înțeleaptă, mai îngăduitoare.

Poate e doar o întoarcere la ceas târziu, când pașii tăi rătăciți,

cândva, în pădure, abia de mai zăresc alburiul cărării și urmele

ți se încâlcesc în memorie, și foșnete moi, din stânga, din dreapta,

ba te amuză, cu pâlpâitul lor molcom, ca dintr-o buclucașă, înviată,

poveste, ba îți răscolesc amintiri, ascunse sub frunze, ca măruntele

vietăți din desișuri, unde pătrunde rarisim câte-o rază fragilă, subțire,

ba te înfășoară în mici spaime blajine întoarse din copilăria cețoasă,

tot mai rămasă în urmă. Uneori pare că o recunoști: lumina de-atunci…

Bate ușor cu degetul, abia atinge, cu chipul străveziu, fereastra aceea

din basm, prin care, aburind-o, priveai, așteptându-i, cu sufletul la gură,

pe cei șapte pitici, să vină mai grabnic, s-o învie pe Albă ca Zăpada,

acolo, în căsuța din pădure, întinsă pe masă, și mărul otrăvit să-i sară,

în fine, din gură …

***

Poate m-am ascuns într-un pendul imperial

cu mecanismul oprit poate mizez

pe aceeaşi credinţă utopică vag deghizată

sub un surâs stângaci de Mona Lisă uitată

în unghere absconse unde joacă lumini medievale

printre vestigii şi vitralii ce încă tac crepusculare

Poate mizez şi acum pe ruleta rusească

pe clipa subţire ca aţa ce desparte respirarea de aici

de ploaia albă luminând pădurile pe lumea cealaltă

E oricum tardiv să fac colţul tocmai acum

așa ca odinioară poetul imberb cu moţul lui rebel

ce-i cădea mereu obraznic pe frunte părând să-i dea alura

unui aventurier amator gata să se înalţe –

unii au spus: ,,cu deltaplanul” alţii pur şi simplu:

,,la cer”…

Ciné-verité (I)

Sunt câteva gâtlejuri flămânde în orașul acesta. Atârnă de aer,

se închid, se deschid, se cască spasmodic. Mușchi faciali întinși, solicitați, încordați la maximum. Apoi, dintr-odată, ca într-un vis acvatic, imagini spectrale

de pești plutind otrăviți. Se uită la Dumnezeu cu gurile moarte, cu burțile albe, strălucitoare. Duhori irespirabile. Brusc se promite, prin porta-voce, tocmai

din nori, de la etajul 30, recolta secolului. Acum, picură, ici-colo, firimituri

de la masa bogaților. Totul se parafează, se filmează sub cerul înstelat, cu legea morală în noi. Cresc vertiginos depunerile de spermă, de ovule, de lacrimi congelate într-o bază globală de date, de informații. Alții depozitează amintiri

în alb-negru, în sepia, color, documente de famile (ne)desecretizate.

Din ghiveciul cu flori, de pe pervaz, mai zbârnâie ludic, aproape muzical, aproape arhaic, microfonul uitat la Casa Universitarilor, din 1984, de chiar securistul localului. În Piața Operei se strigă REZIST, se dărâmă guvernul, se lapidează ciuma roșie. Președintele trebuie să numească judecătorii! Nu vrem catedrală!

Vrem o țară ca afară! De-mi-sia! De-mi-sia! Cer vehement protestatarii.

La televizor, un terorist intră cu autobuzul în mulțimea pașnică, ieșită

la promenadă. Marele bulevard metropolitan e numai carne și sânge. 14 morți, zeci de răniți. Din buncăre inexpugnabile, liderii lumii condamnă crima, îndeamnă

la solidaritate, exprimă sincere condoleanțe. Crainica zâmbește tâmp, atemporal: vă avertizăm, urmează imagini care vă pot afecta emoțional. Între timp, pe meleag mioritic, tocmai am vrut să mă întorc la mama natură, așa cum ne tot cheamă înțelept, utopic și el, J. J. Rousseau, arhaicul, din feericul secol al luminilor.

Am dat să intru în pădurea de mai an. Ia-o de unde nu-i. De unde nu mai era.

Un cioban, de-al locului, pripășit lângă un câine mai mult mort decât viu,

m-a dumirit: Stați liniștit – mi-a zis – e pe mâini bune, au luat-o austriecii.

Atunci, nu știu de ce, m-a pălit un fel de memorie involuntară, ceva din istoria noastră milenară, ceva cu jugul de fier al turcului schimbat cu jugul de lemn

al împăratului de la Viena. Sau invers, nu mai țin minte detalii. Apoi, mioriticul

s-a proptit cu bărbia în boata lui fioroasă și a mormăit, aproape fălos, sub ochii dulăului numai oase și piele: N-avem ce face, domle, nu vezi mata ce-am ajuns:

o țară pe ducă! Am încercat o replică palidă, murmurând: Vai, dar cine a murit, totuși cântând: ,,The show must go on?” Și-am luat-o la goană înapoi,

spre luminile marelui oraș, arzândîn depărtare, firește.

Bine-ai revenit, maestre …

(Ciné-verité II)

Aștept de minute bune tramvaiul 4.

În stație: hărmălaie, vacarm, figuri cenușii,

căldură mare, prăfăraie.

Brusc îl văd pe poetul Mircea Ivănescu,

pe Me I, (dacă așa vi-l amintiți mai bine…).

Mă apropii, sunt gata-gata să-l iau în brațe,

să-l întreb cum-când a sosit la Timișoara,

să-i strig bine-ai revenit maestre, să-l invit

la birtul zorile din piața unirii, să ne delectăm

cu minunate coniace ordinare, să scriem direct

pe fața de masă (jegoasă) poeme despre fata

care tocmai plutește pe stradă, despre pletele ei fluturând

jucăușe în soare, aici, atât de aproape (puțin dincolo

de fereastra stropșită). Să-l aud apoi zâmbind misterios:

câtă tristețe! Și să tăcem ascultând (în memorie) Missa

Solemnis. Să ne vedem mai departe de alte și alte

minunate coniace ordinare.

M-am oprit la un pas. De sub ochelarii cu dioptrii

nenumărate, de sub fruntea boltită, de sub părul

vălurit-grisonant, mă țintuia, cu vădită suspiciune,

un omuleț gri, cenușiu. Probabil, (mi-am zis), vreun funcționar

de bancă falită, de curând azvârlit la pensie.

Apoi un scârțâit jalnic. Tocmai oprește tramvaiul 4.

Urc. Bătrânelul a rămas în stație. Cobor la prima, în piața 700.

Câțiva indivizi răpănoși stau la coadă în fața langoșeriei.

2-3 porumbei ciugulesc, printre adidașii sparți, firimituri

invizibile. Vacarm, înjurături, râgâieli. Nu se mai aude

nimica. Vizavi de spitalul militar, un bișnițar târâie o coroană,

o aruncă în portbagaj. Cumpăr și eu un buchețel

de lăcrămioare. Zău, florile mele, de sezon, favorite.

***

Te întorci la vraiștea romantică din tine

la tandrele și la micile zgomote casnice

te strecori printre amănuntele disperării

încerci să le fentezi să le arunci peste bord

uzezi de stratageme naive: citești și recitești

psalmii lui David asculți celebrul concert

pentru vioară al lui Ceaikovski privești

de pe terasă porumbeii veșnici cum ciugulesc

printre mașinile din parcare semințe arhaice

te lupți să prinzi în două-trei cuvinte

versul mișto de tot pe care nu l-ai scris

niciodată

Un lan

În oglinzi îţi zăreşti pe retină fiorul absurd

între coperţi se tolăneşte o voluptate moartă

o ploaie fără speranţe cade în oraş

acest cer spală veşnic rana memoriei

acest aer ca o salcie planetară te duce

te târăşte cu el mai departe

Totul e scris dinainte cuvântul devine şi el

o dâră de carne o dâră de sânge

Un poet important se strecoară-n mulţime

o geantă-diplomat se deschide ticsită

de poeme caşcaval şi salam

Prin ferestre înalte se revarsă

corul pribegilor din Tannhäuser

Ai vrea să te laşi pradă unei nebunii

dar sfârşeşti reflexiv şi nostalgic

Într-o sală mută şi rece un căscat

de femeie superbă acoperă

un lan veşnic de floarea soarelui

încălzind (pe moment) acel colţ

de perete

***

Poetul periferiei în costumul lui de lord scăpătat

făcea popasuri nocturne la restaurantul Lloyd – pe Corso –

comanda Murfatlar Pinot Noir și aprindea țigări lungi

Dunhill veritabil din care trăgea cu sete expertă

și privea învăluit în fum dansatoarele brune și blonde

făcând piruete pe ring în ritmul orchestrei lovindu-și

cu brațele goale când șoldurile albe când fundurile vesele

strălucitoare ca niște luni pline. În zori poetul periferiei

se strecura cu chipul mov cu pașii tăcuți în piața istorică

a orașului. Clopotele Catedralei tocmai băteau în aerul viu

al dimineții anunțau neverosimil de limpede slujba utreniei

și porumbei nenumărați coborau de pe turle i se-așezau pe umeri

îi gângureau pe creștet și peștii de bronz începeau să depene

cu gurile lor căscate până la cer povești incredibile

despre sângele ce va șiroi în rigole și va spăla păcate

de moarte și va boteza chiar piața istorică a orașului.

Da Da

Aud veioza. scriu rugăciunea.

de mâine zi începe totul.

de jos din mașini se-aude rap.

am stins becul. Dumnezeu privește

de-aproape. tot mai de-aproape.

trecutul se lăfăie în ochiul străin.

dincolo de zid cineva răsfoiește

sub ciorchinii negri-tăcuți.

câteva pagini ușoare zboară.

din uitare în uitare. și aerul

tremură. scrâșnește. fulgeră

abia perceptibil.

***

Tăcerea cu urechile ei de căpcăun

turnul de apă ca un joben uriaș

încremenind cerul

trenul de seară vagi luminițe gata

de pradă sinele meu incurabil

mă biciuie gândul o turmă de ochi

ascultă cum tună și fulgeră

capul profetului rostogolit

în pustie

***

Adulmeci fărâme semne tăcute

înnegrind albul vicios al ecranului

al hârtiei

cuvinte ce-ți virusează ochii amintirile

totul țâșnește ca o lumină absconsă

vârtejuri virtuale departe în urmă

aici și acum

bătaia încețoșată a pendulului

tatuând minuscul tăcerea

te află chircit într-un colț mistic

al camerei

Ultimul răspuns

In memoriam Gheorghe Mocuța

Bâjbâiam prin bezna casei frate de cruce cu insomnia

Afară țipa sinistru o sirenă pierzându-și haloul sonor

undeva în partea cealaltă a cartierului. M-am uitat pe geam

dar n-am reușit să disting nimic altceva decât un întuneric

prelung fusiform ce-ar fi putut ține loc de șosea și o ghirlandă

cu beculețe multicolore ce se-aprindeau și se stingeau feeric

(în așteptarea Crăciunului) pe zidul blocului de vizavi.

Tocmai atunci (pe pat de spital) un prieten poet

și-a dat tinereasca suflare. Cu o zi (sau două) înainte

răspunsese unui reporter onest (însetat de știrile de la ora 5)

la ultima întrebare: am înțeleles la ce faceți aluzie.

Da, sunt bolnav, mă tratez. Și scriu în continuare.