lecturi
IOAN GROȘAN

RADIOGRAFIA EPICĂ A DECENIULUI ȘASE

Articol publicat în ediția 1-2/2019

Îmi aduc bine aminte cum în 1977, pe vremea când eram student la Filologia din Cluj, se zvonise că tocmai apăruse un roman extraordinar, de negăsit, Bunavestire, de Nicolae Breban. L-am căutat în toate librăriile pe care le știam – nimic. Cartea dispăruse. Norocul meu a fost că aveam un amic, fost echinoxist, care lucra la depozitul Centrului de librării și, contra unui argument ce nu se putea refuza, adică un litru de horincă din Maramureș, tocmai din spațiul natal al romancierului, amicul meu mi-a făcut rost de volum. L-am devorat imediat, stimulat și de o neașteptată, imensă, involuntară reclamă pe care i-a făcut-o Titus Popovici, atacând Bunavestire taman în fața lui Ceaușescu într-o plenară a Comitetului Central al P.C.R., unde, de altfel, autorul Setei promitea c-o să scrie el un roman reprezentativ despre colectivizare. Bineînțeles, nu l-a mai scris, poate și pentru că subiectul era cam dificil. (Cum era de așteptat, ecourile în presa oficială ale acestui atac mârșav nu s-au lăsat așteptate: cu excepția lui N. Manolescu, care a numit Bunavestire în România literară „un roman excepțional”, ce se potrivea ca o mănușă conceptului de „corintic” lansat de citic, și a regretatului Radu G. Țeposu care l-a elogiat în revista studențească Echinox, celelalte publicații culturale au cam desființat cartea, semn clar că „sugestiile” venite de sus erau, de fapt, de-a dreptul porunci).

Am pomenit de acest episod fiindcă – iată ce arc splendid, răzbunător, peste timp! – tema colectivizării și a tot ceea ce s-a întâmplat în „obsedantul deceniu” se regăsește în volumul lui Nicolae Breban pe care Editura „Tracus Arte„ l-a lansat deunăzi la Târgul de carte Gaudeamus: Frica. Da, FRICA, cu majuscule, sentiment, stare complexă, dominatoare, regăsibilă în epocă în zeci, sute de nuanțe, de la primele pagini ale acestei mari întreprinderi epice până în final. Iată de pildă un pasaj semnificativ aparținând unui personaj care, printre altele, nu este altceva decât una din reflexiile lui Grobei din Bunavestire: „…sunt un șoricel care se strecoară prin toate găurile, colțurile și fisurile realității ca să poată tremura acolo în voie. Și să-și savureze acolo frica, ha, ce se pare că-l ține în viață, care îl apără, dar îl și apasă, așa cum pe fundul mării, la câteva mii de metri adâncime, sunt zeci de tone care apasă pe acele ființe ce sunt sau nu sunt făcute să suporte presiunea marină”. O presiune omniprezentă, strivitoare, adusă din Răsărit de tancurile sovietice, și doar cei foarte puternici pot să-i reziste; puterea și ipostazele ei, puterea ideologică, puterea caracterului, puterea erotică, ba chiar și puterea ascunsă a celor slabi – iată una din temele majore ale lui Nicolae Breban de-a lungul întregii creații a Domniei-Sale. Și aici trebuie neapărat remarcat un lucru inovator: spre deosebire de alți confrați care s-au aplecat asupra perioadei fatidice a deceniului șase (Augustin Buzura, D. R. Popescu, Dinu Săraru) și care au tratat imensa materie faptică în chip maniheist, doar în alb și negru, în sensul că toți activiștii de partid erau răi și ticăloși, iar cei care li se opuneau erau din start eroi pozitivi, Nicolae Breban încearcă să treacă de prima crustă existențială a personajelor sale, să vadă în profunzime „ce-i mână pe ei în luptă”, să le intuiască resorturile intime ale acțiunilor lor, psihologia lor mai mult sau mai puțin abisală. Din această perspectivă rămân memorabile intransigenta activistă sexy Ligia Catrina Fărcașiu, tenacele, dar în același timp timidul arivist Horațiu Luca Bejan, dl Nistor, intelectualul subțire prins ca un erou al clasicismului între sentimentul datoriei de a sluji revoluția bolșevică și dubiile dacă se află pe calea cea bună sau nu etc. etc. Iar toate acestea se întâmplă pe o pendulare stilistică între scrisul la persoana I, ca în jurnalul chinuit al lui Bejan, și relatarea „obiectivă” la persoana a III-a.

I s-a reproșat lui Nicolae Breban, uneori tacit, alteori direct, masivitatea romanelor sale. Să-mi fie cu iertare, dar, mutatis-mutandis și păstrând, desigur, proporțiile, e ca și cum i s-ar reproșa lui Thoman Mann că, în loc să se întindă pe atâtea sute de pagini în Iosif și frații săi, n-a făcut din povestea biblică o nuvelă, așa, mai săltăreață.

S-ar putea discuta la nesfârșit despre marea încărcătură de idei ce eșafodează fiecare dialog între protagoniști (amintind modelul discuțiilor dintre Lodovico Settembrini – Leo Naphtha din Muntele vrăjit), despre unghiurile inedite prin care romancierul privește secvențele erotice (o „specialitate” a „casei Breban”), dar las cititorilor plăcerea de a le descoperi pe fiecare în parte.

Editura Tracus Arte și-a făcut cunoscută încă de la începuturile sale intenția de a publica și valorifica în mod programatic literatura și critica românească contemporane, vii, iar cu acest roman al lui Nicolae Breban își împlinește cu brio menirea. Și-mi fac o datorie de onoare în a remarca pregnanța grafică a copertei cărții, semnate de un vechi și statornic prieten și colaborator al scriitorului: multi-artistul plastic Mircia Dumitrescu.

Una dintre cele mai obișnuite încheieri de articol, recenzie ș.a.m.d. este clișeul: „Această carte se citește pe nerăsuflate”. Nu, Frica lui Nicolae Breban nu se poate citi pe nerăsuflate; ea trebuie citită cu creionul în mână.