Marginalii la un document de arhivă
Oare mai citește astăzi cineva „Baudelaire” ?
1. Cel puțin o dată pe săptămână, nesatisfăcându-mă doar rolul de lèche-vitrines al librăriilor, intru și cercetez rafturile dorind să descopăr autori, reeditări sau titluri noi. „Boala” e cronică, datează din adolescență. Tratamentul era atunci paleativ (puzderia de biblioteci publice cu acces facil), când nu se putea altul, iar acum unul „compensat”, când „poștașul sună întotdeauna de două ori”… dar nu ca în filmul cu Jack Nicholson și Jessica Lange, ci pentru așa-zisa pensie. Din varii motive, în prezent, aria minunatelor instituții frecventate s-a restrâns doar la câteva, cele din centrul Capitalei, unde (nu mi-e clar motivul) librăresele dau semne că își amintesc faptul de a le fi fost client. Vizita mea le-o fi părut totuși intempestivă când, într-o dimineață din prelunga toamnă trecută, în loc să întârzii pe la standuri, m-am adresat direct uneia dintre ele, mai „șefă” – anume, cea care folosește computerul cu inventarul cărților intrate. – Vă rog, zic, după ce salut, v-aș ruga: Soviany – Baudelaire, aveți ?! Tastează, se îndreaptă și răscolește cu bunăvoință etajerele care gem de „marfă”, timp în care eu… sper. Aflasem din România literară de un Baudelaire în transpunerea poetului și prozatorului Octavian Soviany, variantă care îmi lipsea din colecție. Dar și că „integrala” traducătorului era datată 2014 (cum de nu știusem?!) – N-avem pe nimeni cu acest nume, „Soviany Baudelaire”, vine răspunsul, dar întrebați pe Elisabeta colț cu Brezoianu, în Calea Dorobanților sau la librăriile on-line… Îmi revin, explic „în clar” ce caut, cine și ce sunt cei numiți – rezultatul e tot negativ. Și, ca să destind atmosfera, mă adresez unei cumpărătoare, în urma mea la casă: – Oare mai citește cineva astăzi Baudelaire? – Nu e în programă, dar unii dintre noi le mai spunem câte ceva la clasă, dacă timpul ne permite! Într-a XII-a, la profilul de filologie, apare o oră de literatură universală… (Profesoară, așadar.) Intervine librăreasa: – Nu se prea citește poezie, și pe autorul despre care ați întrebat dumneavoastră (Charles Baudelaire), chiar că nu-mi amintesc să mi-l fi cerut cineva ! – La Litere, lucrurile stau cu totul altfel, mult mai bine, îmi dau și eu cu „presupusul”, mimând un optimism de circumstanță… În Dorobanți, după ce scandez numele poetului, la rugămintea domnișoarei „Smile”(cum îi era declarată bunăvoința pe tricou), iar aceasta face apel la colege să-l caute pe „Charles” (cu pronunție ca prenumele Prințului de Wales), răspunsul e tot întristător! De la librăria on-line, primesc o culegere școlară a Florilor răului, Ed. Orizonturi, coperta reproducând „La Mort de Sardanapale” (1827) a lui Eugène Delacroix, ilustrație care poate avea legătură, eventual, cu lordul Byron (1788–1824), admirat de autorul (și al) uriașei pânze „Dante și Vergiliu în Infern” de la Luvru. Sau – mesaj subtil – referire la simpatia reciprocă: Baudelaire – Delacroix.
2. Interesul meu pentru „traducerea Octavian Soviany” din 2014 era dublu. Dețin cea dintâi transpunere integrală „în limba română a Florilor Răului, după ediția din 1861, „în viziunea unui singur tălmăcitor”, magnifică operă datorată lui C. D. Zeletin (cu note, cronologie și comentarii aparținând traducătorului și ilustrată cu desene de Charles Baudelaire însuși, Ed. Univers, 1991), despre care Ștefan Aug. Doinaș se exprimase că este „o remarcabilă biruință a expresivității românești”. Și chiar este ! Dar și o ediție din 1968, cu traducători celebri, pe hârtie „biblie”, și aceeași, recent „reluată”, de Ed. Gunivas, Chișinău, Republica Moldova, editor Nicolae Guțanu). Comparația cu integrala lui Soviany, mi-ar fi oferit delicii demne de un connaisseur – spre care tind. Apoi, răscolind neumblate arhive de iatroistorie, am dat peste un alt interpret în română sedus de versul baudelaireian, complet necunoscut sub acest aspect în spațiul public, Liviu Popoviciu (L.P.), descoperire pe care, iată, îmi propun s-o semnalez în continuare.
Cei doi, prof. dr. Constantin Dimoftache ( C. D. Zeletin, C.D.Z.), fost șef al Catedrei de Biofizică de la Universitatea „Carol Davila”, și prof. dr. doc. Liviu Popoviciu (L.P.,1927-1994, cu exclusivități în cercetarea neurologică mondială, creatorul primului laborator de studiu al patologiei somnului, la Facultatea de Medicină din Tg. Mureș) au profesat așadar ca medici. Această îndeletnicire – o dovedește istoria literară de pretutindeni – nu pare a fi în opoziție cu vocația scrisului artistic ori a încercărilor de transpunere în limbi native ale unor opere poetice. Dacă în lunga listă a traducătorilor lui Baudelaire întocmită de Vladimir Streinu ( Les Fleurs du Mal, ediția „Geo Dumitrescu” din 1968, Ed. pentru Literatură Universală) e pomenit doar medicul C.D.Z., același ar putea fi citat – în alt context – și pentru integrala poetică a lui Michelangelo Buonarroti ori a altor poeți italieni, după cum, pentru tălmăcirea Divinei Comedii – un sfert de secol de muncă – e cunoscut doctorul Ion A. Țundrea. Și exemplificările pot continua cu: prof. dr. G. Popa (Iași) – Omar Khayyam, Rubaiyate (1969); R. Tagore, o Antologie lirică sau Rilke, Elegiile duineze (2000); dr. Octavian Simu (președintele Societății Române de Niponologie), proză și poezie (Adagio de toamnă din japoneză, 2006) ; dr. Dumitru Marian, din lirica universală – Renate Krüger, Rainer Maria Rilke etc. Și pentru a nu ne uita vecinii – psihiatrul basarabean dr. Boris Oxinoit (1887-1964, sorbonard, cu studii medicale în Elveția) care s-a exercitat traducând – desigur, în rusă – pe Eminescu și pe Heinrich Heine.
Tradutore, traditore ?
Paronomaza italiană Traduttore, traditore, de uz atât de larg care, în cazul poeziei în general s-ar verifica, în ceea ce-l privește pe Baudelaire și traducerile din opera sa în românește, nu mi se pare potrivită. Și, pentru că până la urmă am găsit măestrite transpuneri de Soviany, voi alătura exemplificator originalului baudelaireian al primelor rânduri din Les métamorphoses du vampire/ „Metamorfozele vampirului” variantele propuse de trei traducători români, pentru a convinge cititorul de contrariul aserțiunii citate în deschiderea acestui paragraf. Nu știu în ce constă „secretul” izbânzii acestui demers de transpunere, depășind uneori stilistic originalul (ce petulanță, vor gândi, poate, unii cititori!): talentul tălmăcitorului ori virtuțile limbii noastre – bogată și muzicală?
• (Baudelaire, Les fleurs du Mal Librairies Gibert1, 30 Bd Saint-Michel – 27 Quai Saint-Michel, Paris, f.a. cu dedicația cunoscută a autorului către Théophile Gautier, pp. 139-140)2* „La femme cependant, de sa bouche de fraise,/En se tordant ainsi qu’un serpent sur la braise,/Et pétrissant ses seins sur le fer de son busc,/Laissait couler ces mots tout imprégnés de musc :/- « Moi, j’ai la lèvre humide, et je sais la science/De perdre au fond d’un lit l’antique conscience./Je sèche tous les pleurs sur mes seins triomphants /Et fais rire les vieux du rire des enfants./Je remplace, pour qui me voit nue et sans voiles,/La lune, le soleil, le ciel et les étoiles !/Je suis, mon cher savant, si docte aux voluptés,/Lorsque j’étouffe un homme en mes bras veloutés,/Ou lorsque j’abandonne aux morsures mon buste,/Timide et libertine, et fragile et robuste,/Que, sur ces matelas qui se pâment d’émoi,/Les anges impuissants se damneraient pour moi ! »”
• (Al. Philipide, în Charles Baudelaire, Les fleurs du mal/Florile răului, ediție îngrijită de Geo Dumitrescu, introducere și cronologie, Vladimir Streinu, Ed. pentru Literatură Universală, București 1968, p. 452.): „Femeia lângă mine se zvârcolea sălbatec/Asemeni unui şarpe zvârlit pe un jeratic/ Şi frământându-şi sânii molatec şi barbar/ Cu gura ei de fragă rosti dulceag şi rar:/ «Am buze moi şi-n ele am tainica ştiinţă/ De-a pierde-n orice clipă, pe-un pat, o conştiinţă./Adorm orice durere pe sânii mei zglobii./ Bătrânii vin la mine cu zâmbet de copii./ Şi pentru-acela care mă vede-o dată goală/ Sunt cer, sunt soare, lună şi linişte astrală!/ În voluptăţi atâta de pricepută sunt/ Când pe-un bărbat în braţe îl strâng şi îl frământ/Sau când îmi dărui sânii să-i muşte şi să-i sugă,/ Timidă sau lascivă, puternică sau slugă,/ Că-n patul care geme de-ncolăciri feline/ Toţi îngerii nevolnici s-ar pierde pentru mine!»”
• (Versiunea C. D. Zeletin, Florile răului, Ed. Univers, București, 1991, p. 207.) : „Se zvârcolea femeia cu gura ei de sânge,/ Ca pe cărbuni un șarpe ce rotocol se frânge/ Și, frământându-și sânii pe fierul din corset,/ Rosti cuvinte pline de-al moscului buchet :/ « – Am buze rourate și-n pat, cu-a mea știință,/ Adorm cea mai străveche și tare conștiință. /Sting orice plâns pe sânii triumfători, nurlii, / Bătrânii râd în juru-mi cu lacrimi de copii,/ Iar pentru cel ce-mi vede plăcuta goliciune,/ Țin loc de cer și soare, țin locul albei lune !/ Așa-s de pricepută și doctă în plăceri, / Când strâng bărbatu-n brațe și-l pierd în mângâieri, /Sau când îmi reazem bustul de gura ce mă gustă, /Timidă și stricată, plăpândă și robustă,/ Că pe această plină de bucurii saltea,/ Și îngerii s-ar pierde după făptura mea ! »”
• (Varianta Octavian Soviany, 2014) : „Femeia cu-a ei gură precum un fruct sălbatic/ Se răsucea spre mine ca șerpii pe jăratic/ Tot împungând corsetul cu sânii ei trufași/Și, aromind ca moscul, grăit-a pătimaș:/– «Am buzele umide și totodată știința/ De-a face să se piardă în patu-mi conștiința./Pot șterge orice lacrimi, iar sânii mei zglobii/Moșnegii-i fac să râdă precum niște copii,/Iar celui ce mă vede cu farmecele goale/ Îi sunt și stea și lună și cer senin și soare./ Eu sunt, o tu, prin știința plăcerilor trecut,/ Când iau bărbatu-n brațe și-l strâng și îl asmut,/ îi dărui sânii pe care-i ia și-i gustă./ Timidă și lascivă, fragilă și robustă,/ Încât în patu-acesta, cu cruntele-i plăceri,/ S-ar pierde pentru mine chiar îngerii din cer!»”
În Ulysse, G. Călinescu schițează „Profilul” lui Al. Philippide. Și, cu referire la acesta, scrie: „Ca să fii poet, cu inspirație proprie, e un lucru destul de anevoios. Să creezi însă în lanțurile unei inspirațiuni străine este atât de chinuitor, încât neapărat trebuie să admitem existența unei mari vocațiuni. (…) De aceea, dacă cineva s-ar fi așteptat să încerce tălmăcirea lui Baudelaire, un poet cu verbul somptuos, exterior, puțini totuși ar fi corespuns atât de bine ca d. Philippide misiunii de a reface în limba română suflul amplu, de o solemnă amărăciune, al Florilor răului.” Această apreciere a „divinului critic” onorează, credem, pe toți cei care izbutesc să transpună versuri dintr-o limbă străină în română. Iar acad. Solomon Marcus (1925-2016), matematician cu preocupări de cercetare și în lingvistică, opina : „Întreprinderea dusă la capăt de C. D. Zeletin este de proporţii titanice şi singură putea justifica o viaţă de om. Aflasem ulterior, când avusesem ocazia de a-l întâlni personal, că a lucrat la această traducere timp de mai multe decenii. Era de înţeles, dar acum, cu publicarea întregii sale opere literare, la Editura Spandugino, ne dăm seama de forţa sa creatoare, care s-a împărţit între două teritorii, unul al ştiinţei, biofizica, altul al artelor.”
În opinia cititorului, frumusețea traducerilor din Baudelaire sub pana lui Al. Philippide (de fapt, Al. A. Philippide – pentru a se face distincția de nume de cel al tatălui său, filologul și lingvistul Alexandru Philippide) nu ar trebui să mire. De factură romantică, eruditul poet s-a apropiat de simboliști, apoi de Baudelaire, care poate l-a și înrâurit literar. Ca și acesta, de exemplu, detesta megalopolisul, precum Parisul însuși, numindu-l „orașul-iad” („Cântec din anii blestemați”) : „Eu multă vreme n-am privit cerul/Mergeam cu sufletu-nvelit în ceață/Pe străzile-unui vechi oraș în care/Stau veacurile unul lângă altul./Acolo printre miile de oameni/Am fost mai singur decât niciodată :/Un Robinson cu insula în suflet./Și totuși eram omul cu-o sută de prieteni”(…) 3*
3. În urmă cu mai bine de 45 de ani, la cea de-a II-a Reuniune de Istoria Medicinei de la București (27-28 aprilie 1973) cu temă tutelară „Medicii în cultura românească”, la o masă rotundă, moderată de acad. Ștefan Milcu, prof. dr. doc. Liviu Popoviciu, cunoscutul universitar târgumureșean și-a susținut în fața participanților intervenția intitulată „Elemente de neurofiziologie în creația artistică a lui Charles Baudelaire” (p.13, din programul tipărit cu acel prilej).
În Arhivele Bibliotecii de Istoria Medicinei de la Institutul de Sănătate Publică București, am găsit originalul unei lucrări cu același titlu, pe care se distinge încă parafa Secției bucureștene de Istorie a Medicinei și numărul de înregistrare a textului (7565/1973/4 iulie). Putem deduce : fie că neurologul și-a expus in extenso subiectul (și) la una dintre ședințele obișnuite dar ulterioare ale Secției bucureștene, fie că documentul a fost doar depus pentru arhivare. Sunt treisprezece pagini ale unei dactilograme, destul de bine conservate.
Liviu Popoviciu (L. P.) s-a născut la Bran (1927), prea frumoasa localitate de la poalele Bucegilor, acum și reper turistic (castelul Reginei Maria). A terminat ca șef de promoție renumitul liceu „Andrei Șaguna”; a urmat Facultatea de Medicină din Cluj, făcând ulterior nu numai activitate clinică, ci și carieră didactică. A scris „medicină” – numeroase monografii, singur și împreună cu acad. C. Arseni. A înființat la Tg. Mureș primul centru din țară pentru studiul somnului, domeniu nou în acea vreme. A primit premiul Academiei Române pentru volumul Somnul normal și patologic. După 1990, bibliografia sa cuprinde și titlul „Visul – de la medicină, la psihanaliză, cultură și filosofie” (în colab. cu Voica Foișoreanu). A avut preocupări literare, mai ales traducând versuri din franceză (transpuneri needitate, după câte știm). S-a stins în 1994. Ne-am întrebat : de ce și-a intitulat comunicarea „Elemente de neurofiziologie…” și nu de psihologie (pentru că, după cum se va vedea din documentul ce urmează – reprodus cu îndreptări, adnotări și exemplificări –, nu de fiziologie, s.s., e vorba. Explicația ar fi că, pentru conducerea politică de-atunci (a cenzurii), psihologia… nu exista. Și cu atât mai puțin psihanaliza (Freud/Jung). Iar acest „dispreț” _ în țara unde încă trăia dr. Ion Popescu-Sibiu (1901-1974), unul dintre fondatorii psihanalizei lui Freud în România! În perioada comunistă, Şcoala fondatoare de psihologie a fost desfiinţată (psihologi precum Nicolae Mărgineanu sau Florian Ştefănescu-Goangă au fost ridicați de la catedre, ba chiar întemnițați). Revista de Psihologie nu s-a mai tipărit, lucrurile agravându-se sub aspectul presiunii politice, odată cu așa-numitul „scandal al meditației transcendentale”. Mi-am îngăduit, după lectura textului comunicării lui L. P., o reformulare a titlului: „Elemente de neuro-psiho-fiziologie, deslușite în creația lui Charles Baudelaire”. Pentru susținerea aserțiunilor sale, autorul propune și versuri în propria-i traducere.
Bibliografia literară „liberă” a lui Baudelaire înregistrează studii mai mult sau mai puțin argumentate, încercări de a explica biografia și aspecte ale operei sale în cheie psihanalitică. Un exemplu, menționat de mulți dintre biografii săi, ar fi complexul Oedip.4* (Baudelaire a fost de timpuriu orfan de tată, mama sa căsătorindu-se cu generalul Aupick, față de care poetul nu a avut întotdeauna bune sentimente). „A explica omul prin complexul Oedip – așa cum a făcut dr.[René] Laforgue în studiul său psihanalitic [„L’Échec de Baudelaire ; étude psychanalytique sur la névrose de Charles Baudelaire” (1931) ] nu-i decât în parte adevărat pentru om, poetul continuând să rămână o enigmă.” Dicț.scr.fr.
Ion Ghica, personalitate binecunoscută a evenimentelor istorice de la 1848, membru al Societății Academice Române, ulterior președinte al Academiei, a fost reprezentantul legitim la Constantinopol al guvernului revoluționar (între alte multe demnități politice dar și culturale pe care le-a avut). El îl întâlnește aici pe generalul Aupick, în acel moment ministru plenipotențiar al Franței la Constantinopol, depunând mărturie scrisă despre sprijinul acordat de ambasador cauzei românilor! Jacques Aupick nu era altcineva decât tatăl vitreg al lui Baudelaire, căsătorit cu mama lui Charles (când acesta avea șapte ani), Caroline Dufaӱs. În 1848, de pe baricadele revoluției, poetul i-ar fi îndemnat pe revoluționari la suprimarea lui Aupick. Generalul a murit (27 aprilie 1857) înaintea apariției Florilor Răului (prima ediție, iunie 1857)…
Cei trei, tatăl vitreg, văduva Caroline și Charles Baudelaire sunt înhumați… în aceeași criptă la cimitirul din Montparnasse.
4. Elemente de neuro-psiho-fiziologie, deslușite
în creația poetică a lui Charles Baudelaire.
(Autor, prof. univ. dr. doc. Liviu Popoviciu)
Nu este în intenția noastră să purcedem la un studiu critic al creației poetice a lui Charles Baudelaire și nici să analizăm trăsăturile sale de personalitate, după cum a procedat Karl Leonhard.5* Dorim să relevăm însă unele aspecte care atestă surprinzătoarea percepție a unor fenomene neuro-psihice și profunzimea înțelegerii acestora din partea marelui scriitor francez.
Se știe că Baudelaire (9 aprilie 1821 – 31 august 1867) a creat – ceea ce la vremea sa a devenit – o nouă doctrină estetică, filosofică și literară, evidențiată atât în volumele sale de versuri, cât și în diferite studii despre literatură, în general (poezie), – în particular, despre artele plastice și muzică – , scrieri contopite într-un volum publicat postum, Curiozități estetice [lucrare tradusă și în românește, 1971, la Ed. Meridiane]. Deși scriitorul, cu toată suferința sa teribilă, în uriașul său zbucium, s-a identificat cu marea masă a semenilor, a cititorilor săi (suferința sa, păcatele și simțămintele sale, devenind implicit colective , v. poezia Au lecteur), majoritatea contemporanilor nu i-au apreciat volumul Les Fleurs du Mal ; ciudată și dramatică evoluție a înțelegerii unei opere poetice intrată, nu mult după apariție, în patrimoniul [literar] universal. Asupra poetului s-au îngrămădit „stigmate” întregi de blamare, care au deformat [realitatea] și [adevărata semnificație a ideilor cuprinse în opera sa], încât până și Sainte-Beuve [care-i era prieten]6*, aprecia că [ „Les Fleurs…”] este doar un volum de interes curios, un fel de lumină ciudată aruncată asupra unui „canton excentric” de psihologie. [Într-un loc GC Dicț.Scr.fr , G. Călinescu, transcrie opinia lui Sainte-Beuve asupra poeziei lui Baudelaire, iar candidatura acestuia la Academia Franceză (s-a întâmplat în 1861) i se pare o epigramă, „un « kiosque bizzare, fort orné, fort tourmenté, mais coquet et mysterieux »”. Poezia lui Baudelaire cochetă!”, exclamă criticul.] În realitate, Baudelaire reușise să înalțe veritabile imnuri inteligenței și voinței umane, efervescentei activități a spiritului și a simțurilor, grandorii și în același timp mizeriei umane (ce superbă dialectică!), izbutise să contureze adevărate semnificații ale realității – „mizerabil” de adevărate, prețioasele calități ale inimii, ale bunătății, ale fidelității, ale loialității și ale delicateței, opunându-le imensității „răului”moral al societății sale contemporane. Și, deși prin toate acestea a dat o „lecție morală”, [prin reflectarea în vers a mizeriei condiției umane], [avea să fie lovit] în „credința sa în umanitate, în profesiune, în civilizație”.Antoine Adam Căci, de fapt, la Baudelaire „postularea spre rău este realmente metaforică” J.Duron. Baudelaire ajunsese la concluzia că într-o lume plină de greșeli, de patimi, de mizerie, chiar și „Căința e hanul [celui din urmă ceas”] (L´horloge). [Tantôt sonnera lˊheure où le divin Hasard,/ Où lˊauguste Vertu, ton épouse encore vierge,/ Où le Repentir même (oh! la dernière auberge!/ Où tout te dira : « Meurs, vieux lâche! il est trop tard! » ” Gibert p.89 ( Aceeași ultimă strofă din Ceasornicul în trad. C.D.Z. : „Când va bate ora : Virtutea-n ceas pustiu,/Soția ta fecioară, ori sfânta Întâmplare,/ Sau chiar Căința însăși (ea, ultima scăpare!),/ Vor zice: « Mori, bătrâne mișel, e prea târziu! ”]
Se poate recunoaște în mod unanim că Baudelaire a fost un spirit esențialmente critic, mânat de propria sa natură spre analiză și spre abstracție. După cum afirma Albert Thibaudet în Fiziologia Criticii, atât Florile Răului, cât și Micile poeme în proză reprezintă superbe „Tablouri interioare, despuiere a unui suflet”.
Același Albert Thibaudet AT arată că farmecul poeziei lui Baudelaire „constă în versuri pătrunzătoare, care-și contopesc trupul cu trupul nostru, își modelează muzica pe una din unduirile noastre interioare”. Într-adevăr, Baudelaire „mieux quˊaucun autre, a su dire ce chaos dˊaspirations et de nostalgies, ces intensités de joie et dˊangoisse qui occupent les régions les plus profondes de notre coeur”.Antoine Adam Într-adevăr, Baudelaire a știut ca nimeni altul [în epocă] să zugrăvească intensitatea sentimentelor umane, complexitatea activității psihice, aspirația către libertate (sublinierile din text, ca și următoarele aparțin lui L. P.), [ raportându-se, de pildă, la imensitatea și frumusețea mării,] ca în Lˊhomme et la Mer : Homme libre, toujours tu chériras la mer !/ La mer est ton miroir; tu contemples ton âme/ Dans le déroulement infini de sa lame,/ Et ton esprit nˊest pas un gouffre moins amer,// Tu te plais à plonger au sein de ton image;/ Tu lˊembrasses des yeux et des bras, et ton cœur/ Se distrait quelquefois de sa propre rumeur/ Au bruit de cette plainte indomptable et sauvage. Și, în trad. lui C.D.Z., aceleași două strofe, din Om și Mare : „În veci iubi-vei marea, om liber și hoinar!/ În valul ce de veacuri rostogolit colindă,/ Îți vezi întregul suflet, răsfrânt ca în oglindă,/ Iar spiritul nu-ți este hău mai puțin amar. (…)// La fel sunteți de sumbri, la fel de nepătruns:/ Om, n-are să-ți pătrundă adâncurile nime,/ Ți-s neștiute, mare, comorile intime,/ Atât de temătoare ții tot ce ai ascuns !” (…)]
[„Pentru că marea – consemnează Baudelaire în jurnalele sale – dă totodată ideea imensității și a mișcării. Șase sau șapte leghe reprezintă pentru om raza infinitului. Iată un infinit diminutivat. Ce are a face dacă ajunge pentru a sugera ideea infinitului total? Douăsprezece sau paisprezece leghe (în diametru), douăsprezece sau paisprezece leghe de lichid în mișcare ajung pentru a da cea mai înaltă idee de frunusețe care i se oferă omului în lăcașul lui trecător.” Jurnale ]
Idee similară în Déjȧ, poem în proză, din vol. Le Spleen de Paris (XXXIV, p.134-136), inspirat de o călătorie : (…) „je ne pouvais, sans une navrante amertume, me détacher de cette mer si monstrueusement séduisante, de cette mer si infiniment variée dans son effrayante simplicité, et qui semble contenir en elle et représenter par ses jeux, ses allures, ses colères et ses sourires, les humeurs, les agonies et les extases de toute les âmes qui ont vécu, qui vivent et qui vivront !” [„Nu puteam, fără o dureroasă amărăciune, să mă desprind de această mare atât de monstruos seducătoare, de această mare infinit de variată în simplitatea ei înspăimântătoare și care părea să cuprindă și să reprezinte prin jocurile ei, felul ei de-a fi, furia și zâmbetele ei, starea de spirit, agoniile și extazurile tuturor sufletelor care au trăit, care trăiesc sau care vor trăi!” Amintirea de neuitat a mării poate fi și urmarea călătoriei din tinerețea sa „zburdalnică”, voiaj finanțat de părinți (tatăl vitreg, generalul Aupick) în insula vulcanică Réunion și în altele din Oceanul Indian.]
Aceeași idee o găsim dezvoltată în poezia Le tonneau de la haine / „Butoiul urii”. [ „La Heine est le tonneau des pâles Danaïdes;/ La Vengeance éperdue aux bras rouges et forts/A beau précipiter dans ses ténebres vides/ De grands seaux pleins du sang et des larmes des morts,// Le Démon fait des trous secrets ȧ ces abîmes,/Par où fuiraient mille ans de sueurs et d´efforts/ Quand même elle saurait ranimer ses victimes, / Et pour les pressurer ressusciter leurs corps.” (…) [„În Ură văd butoiul sleitei Danaide;/ Cu brațe tari și roșii, un Duh Răzbunător/În van găleți răstoarnă în beznele avide, /Cu-al morților de lacrimi și sânge greu izvor.// Diavolul dă găuri genunilor aceste/Prin care curg milenii de cazne și sudori,/ Deși, spre-a-i stoarce, Ura cumplită trece peste/ Lucrarea ei și viață dă-n morți de mii de ori” (…) ( primele două strofe în trad. C.D.Z)].
[D´ale editorilor/corectorilor : „În Les fleurs du Mal, ediția 1968 (v. bibliografie), cel de-al optulea vers reprodus (strofa a doua) din Le tonneau…, alăturat versiunii lui Al. Andrițoiu (p. 223) e transcris astfel: Et pour les res-
saigner ressusciter leurs corps, ceea ce nu corespunde edițiilor originale: Et pour les pressurer ressusciter leurs corps. Verbul „pressurer” (în fr. veche, pressoirer) înseamnă a presa, a comprima, așa cum se întâmplă la vie, când se storc boabele de struguri, sucul lor devenind inițial, must. În Larousse se dau mai multe exemple, între care unul, sugestiv, e : Soumettre la vendange, les olives, les pommes ȧ l´action du pressoir. Verbul ressaigner – se traduce cu a resângera, a lăsa din nou sânge. Atât Al. Andrițoiu, cât și C.D.Z., nu cad în „capcană” și traduc: „Să le-nvieze-ntr-una, ca să le stoarcă iar.” Pentru transpunerea lui C.D.Z., v. mai sus.]
Frecvent în poezia lui Baudelaire se abordează ideea relației material – spiritual, suportul material al sentimentelor noastre – creierul uman, cu imensitatea trăirilor depozitate în „sertarele sale” : „Am amintiri mai multe decât un milenar./ Un scrin pe care-l umplu, sertar, după sertar,/ Bilanțuri, versuri, poliți, răvașe dulci, romanțe,/ Cu bucle lungi și grele păstrate-ntre chitanțe/ N-ascunde-atâtea taine cât poartă craniul meu./ E-o vastă piramidă, un larg mausoleu/ Cu morți mai mulți într-însul ca-n groapa cea comună./ – Sunt cimitirul cel defăimat de lună,/ În care se frământă lumi și lucruri demodate/ Și-n care doar portrete gălbui de-al vremii scrum/ Din destupate sticle mai sorb un stins parfum” (Spleen – trad. de Al. Phillipide, cu modificările noastre: L. Popoviciu). [ În versiunea nemodificată a lui de Al. Phillipide, citatul arată astfel: „ – Sunt cimitirul muced, afurisit de lună,/ În care stau la pândă lungi viermi neadormiți/ Târându-se să-mi roadă toți morții mei iubiți./ Sunt un budoar cu șterse oglinzi și flori uscate/ În care zac tot felul de lucruri demodate/ Și-n care doar portrete gălbui de-al vremii scrum/ Din destupate sticle mai sorb un stins parfum.”(…)]
Continuând această idee, menționăm că Baudelaire a descris în imagini fermecătoare spiritul uman, care nu poate ieși din materie, și în acest sens,[amintește de Blaise Pascal: „triunghiul/hexagonul lui Pascal”], în poezia din care cităm în continuare: „De somn m-alungă spaima ca de un puț profund,/ Plin de nelămurite orori și fără fund;/ Văd numai veșnicie prin geamurile toate.// Și duhul meu, de-a pururi cu amețeli luptând,/Râvnește-a neființei insensibilitate? / Din Numere și Forme nu poți ieși nicicând!” (Le Gouffre/ Genunea, trad. de Ion Pillat).
Reflectarea realității în creier este abordată extrem de sugestiv în La mort des amants/ Moartea amanților: „Vom avea divanuri molcom parfumate/ Și profunde paturi largi ca un mormânt/ Iar pe etajere vor fi flori ciudate/ Pentru noi crescute sub un cer mai sfânt.// „Inimile noastre, facle minunate,/ Pân-la fund vor arde cu suprem avânt/ Și-n oglinda minții noastre-ngemănate/ Focul pân-la capăt va trăi răsfrânt.”(Trad. de Al. Phillipide).
Pernitatea trupului și a minții (în unitatea lor dialectică în fața timpului veșnic, este tulburător redată de poet într-un remeber din LˊHorologe / Ceasornicul: „(…) Trois mille six cents fois par heure, la Seconde / Chuchote: Souviens-toi! – Rapide, avec sa voix/ Dˊinsecte, Maintenant dit : Je suis Autrefois, / Et jˊai pompé ta vie avec ma trompe immonde ! Remember ! Souviens-toi, prodigue! Esto memor! (Mon gosier de métal parle toutes les langues.)/ Les minutes, mortel folâtre, sont des gangues/ Quˊil ne faut pas lâcher sans en extraire lˊor!” În continuare, aceleași două ultime strofe în trad. lui Șerban Bascovici: „De trei mii șase sute de ori pe ceas, Secunda/ Șoptește: Ține minte! – Cu glasul lui mărunt/ De greier, Spune – Acuma : Tot Altădată sunt,/ Sugând cu trompa-i hâdă viața ta, ca unda! Remember! Esto memor! Tu Mână-spartă! Vezi! / (Vorbește-n orice limbă gâtleju-mi de metal.) / Minutele sunt scumpe, nebune !, – mineral/ Al cărui dram de aur se cade să nu-l pierzi !”
Vreme trece, vreme vine…
Și totu-i trecător : „Speranța ce lucise în geam la Hanul Vieții/ S-a stins în nesfârșitul zării! În noaptea fără lună, cum vor găsi drumeții/ Un adăpost al disperării ?/ Satan a stins lumina ce-ardea la Hanul Vieții” (…) , după cum din LˊIrréparable, trad.Al. Hodoș. Uzura ireparabilă a timpului și acel panta rei sunt expuse foarte plastic tot în LˊIrréparable: „ Acel Ireparabil al Timpului dărâmă/ A inimii zidire vie,/ Și-asemenea termitei, fărâmă cu fărâmă,/ O macină din temelie./ Acel Ireparabil al Timpului dărâmă .” (Trad. Al. Hodoș) Implacabilul Ireparabil (cu I majuscul de forță a timpului care domină perenitatea individualului spațiu uman) este reluat mereu în versuri ca în Le Gout du Néant („Și timpul mă înghite minută cu minută”); în Les petites vieille (Bătrânelele – „Aceste hâde cioturi au fost femei odată, Lais ori Eponina! – Gheboase, hârburi seci/ Ori strâmbe, tot au inimi, să le lăsăm să bată!/ În rochii destrămate și sub marame reci //Se-agață biciuite de vânturi nemiloase,/ Cu pasu-n uruitul de roți, cutremurat, /Strângând ca pe-o relicvă la șoldul lor, fricoase,/ Un săculeț cu-o floare sau ghicitori brodat; (…), în care asistăm și la ideea îngemănării creierelor îmbătrânite (un fel de armonizare geriatrică în involuția materiei neuronale senilizate). Ideea e reluată și în Le squelette laboureur /Scheletul care sapă.
Rolul uriaș al engramelor mnezice7, [adică] al memoriei și al edificiului intelectual creat de memorie, care dă „nemărginirea noastră pe mărginite mări” este admirabil arătat în multe poezii, ca de pildă în Le voyage (trad. Al. Philippide): [„Ciudați drumeți! Ce multe și nobile istorii/ Citim în ochii voștri adânci ca niște mări!/ Deschideți-vă-acuma bogatele memorii/ Cu stranii juvaeruri de aștri și de zări./ Vrem să purcedem fără vapori și fără vele!/ Ni-s cugetele-ntinse ca niște mari năframe; / Ca s-alungăm urâtul, resfrângeți larg pe ele/ Picturile-amintirii cu vaste zări drept rame!/ Ei! Ce-ați văzut pe unde ați umblat?” Le voyage poartă dedicația „ à Maxime Du Camp”8)] În contrast, ni se relevă uitarea, care risipește jocul mirific al lanțurilor mnezice: [ „Que bâtir sur les cœurs est une chose sotte; / Que tout craque, amour et beauté,/ Jusqu’à ce que l’Oubli les jette dans sa hotte/ Pour les rendre a l Éternité!”- strofa a IX-a din Confession. Același catren, în trad. lui Ion Caraion : „Că-n van clădim pe inimi, bieți proști; – apun, amare,/ Iubiri de-azur și frumuseți,/ Și-uitarea-n coșul muced le-azvârle, cel cu care/ Eternității-i cară vieți ”. Iată și varianta propusă de L. Popoviciu : „Să îți clădești în inimi prea multe, e în van,/ Când totul se fărâmă : iubire, frumuseți, / Uitarea zvârle totul în coșul grosolan/ Din care înghiți-vor imensele Eternități!” ]
Aceste preocupări l-au determinat pe Albert ThibaudetAT pp 223-254 să afirme că Baudelaire în Florile Răului „a dus cu sine ca pe un trofeu dureros un tezaur infinit de senzații posibile, ca Hugo, nu o densitate de viață interioară, ca Vigny, ci ceea – de s-ar putea numi – o stratificare de amintiri atât de compactă, încât pare să trăiască într-o continuă paramnezie.”9 „Jˊai plus de souvenirs que si jˊavais mille ans” – Spleen (Deși se pare că termenul de paramnezie utilizat de Thibaudet nu este prea corect).
[În referatul său, L. P. folosește ca suport critic asupra lui Baudelaire vol. Fiziologia criticii – pagini de critică și de istorie literară a lui Abert Thibaudet (1874-1936), apărut în românește, la Ed. pentru Literatură Universală în 1966, cu un amplu studiu introductiv și o cronologie (totalizând 80 de pagini) a lui Savin Bratu. Trebuie spus că după perioada „proletcultismului” era prima traducere de critică literară de valoare din limba franceză care apărea la noi. Este în fapt o „antologie Thibaudet”, cuprinzând pagini din Physiologie de la critique, despre Mallarmé, Flaubert, Baudelaire, extrase din postumele criticului, precum Tableau de la Litterature Française etc. Opiniile lui Thibaudet asupra lui Charles Baudelaire nu sunt întotdeauna favorabile acestuia, dar nici „stigmatizante”. El este poetul orașului, al Marii Capitale (Parisul) și nu rareori limba și stilul versurilor acestuia îi par „ciudat de plate”. De la romantici, „trecem dintr-un decor de natură la un decor de piatră și carne (Vis parizian)”. Și adaugă Thibaudet – care oscilează în mișcările critice, ca un acrobat începător pe firul de sârmă, „E «visul de piatră» cu care asemuiește frumusețea; e piatra de temelie a viziunii sale. Lumea lui ideală e închipuită ca o arhitectură, pentru că lumea lui reală e o arhitectură, o natură citadină, adică o natură care nu mai e natură”. Și, undeva, continuă: „Cu apariția lui Baudelaire, trebuia să privești adevărul în față, să fii atent la formele corupte pe care le capătă dragostea, nu numai dinafară, ci și dinăuntru, într-un mare oraș vechi și inteligent, să vezi cum e, și dincolo de convenții literare, ca să folosim o metaforă uzuală, floarea răsărită din bălegarul unei bătrâne capitale”. În continuarea capitolului consacrat lui Baudelaire, criticul oferă detalii biografice, care îi folosesc lui, și îi vor fi de ajutor din punctul de vedere al analizei psihologice, lui L. P. în formularea aprecierilor asupra marelui poet. ]
Baudelaire a exprimat în mod magistral rolul percepțiilor senzoriale și al interferenței acestora, în cunoașterea [dar și] aprehensiunea realității înconjurătoare, în asimilarea intimă a ambianței, ca de pildă în poeziile Harmonie du soir, Correspondances, La musique, Tout entière sau Le flacon. Culoare, joc de lumină, miros – fie parfum, fie dezagreabile miasme de putregai sau de hoit, muzică, suspin sau zgomot pestriț citadin, senzații tactile, chiar visceroceptive*10 sunt puternic recepționate cu rezonanțe adesea profunde și stranii, de multe ori voluptuoase, extatice, acționând la praguri subliminale11 cu impresionante intensități evocatoare („Cunosc a mele simțuri metamorfoze-ncântătătoare” –Tout entière/ Întreagă, strofa finală exemplificatoare, în trad. Ion Caraion: „Toate-ntr-unul: simțuri, zei/ Își amestecă fantasma/ Muzica-i chiar suflul ei,/ Precum vocea ei – mireasma.). Sau, în La fontaine de sang,/ Izvorul de sânge (trad. Petre Solomon): „Îmi pare câteodată că sângele din vine/Ca un izvor țâșnește, cu ritmice suspine./ I-aud prea bine valul și murmurul prelung,/ Dar în zadar mă pipăi, la rană să ajung. //Adeseori, cerut-am vreunui vin vârtos/ Măcar o zi să-mi stingă ori să-mi adoarmă chinul -/ Dar văzul și auzul parcă se-ascut, cu vinul! ”
Sinestezia senzațiilor
Citim și din Correspondances /Corespunderi, [strofa a doua] (trad. Al Philippide): „Ca niște lungi ecouri unite-n depărtare/ Într-un acord în care mari taine se ascund,/ Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,/ Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund”. De fapt, sonetului Correspondances simbolismul îi „datorează cel puțin numele de curent poetic și noutate a sinesteziei12 senzațiilor” (Vladimir Streinu), [în amplul studiu introductiv al ediției din 1968] . Impresionante sinestezii ale senzațiilor în perfectul acord al analizatorilor sistemului nervos găsim și în Les Bijou /Giuvaerele– [titlul traducerii lui C.D.Z.]. Este adevărat că uneori asistăm la o exaltare a simțurilor, creată artificial prin drogurile pe care [Baudelaire] le-a utilizat. Astfel, asistăm uneori la o imagerie halucinantă produsă de narcotice, ca în poeziile: Le poison, Lˊinvitation au voyage, La pipe sau Le flacon, din care reproducem: Mille pensers dormaient, chriysalides funèbres,/Frémissant doucement dans les lourdes ténèbres,/Qui dégagent leur aile et prennent leur essor,/Teintés dˊazur, glacés de rose, lamés dˊor. Și în încercare de trad proprie, L. Popoviciu a aceleiași strofe: „Dormeau în mine mii de gânduri – crizalide funebre./ În dulcea fremătare a grelelor tenebre./ Aripi gigante căpătau și se-avântau în zboruri măiestrite/ Înveșmântate în azur, în trandafiri și-n straie aurite” . O multiplicare halucinantă, fantomatică a imaginilor desgustului, răului, ale urii, asistăm în Les sept vieillards, Lˊâme du vin, Le vin des amants, sau în Les métamorphoses du vampire. În Paradisurile artificiale, operă care a stârnit uriașe discuții și care este socotită de Michel Butor (Essais sur les modernes, Ed. Gallimard, Paris, 1964) drept „opera sa fundamentală asupra naturii poeziei” și a artelor plastice, ca și în culegerea de articole traduse de Rodica Lipatti, Ed. Meridiane, București, 1971), Charles Baudelaire, Curiozități estetice. [Baudelaire își expune] concepția asupra artei. După poetul Florilor…, funcția principală a artiștilor este aceea de a crea, pornind de la trăiri proprii, de la experiența determinată de adaptarea și aderența la lumea contemporană, valori general-umane, punând toate resursele limbajului imagistic în slujba construcției unui univers estetic, așa-zis „artificial”, dar încărcat cu profunde rezonanțe umane. Acesta este adevăratul sens al „paradisului artificial” a cărui construcție constituie, după Baudelaire, însăși rațiunea de a fi a artelor plastice, [de exemplu]. Acolo, chiar urâtul (exprimat cu mijloace artistice solide), devine frumusețe, după cum artistul se exprimă și în poezia LˊInvitation au voyage: „Acolo totul este ordine și frumusețe”, este (după precizarea lui Baudelaire), „infinitul în finit”, „este visul” prin care Baudelaire înțelege „viziunea provocată de o imensă meditație sau, în creiere mai puțin fertile, de un excitant artificial”. De fapt, în Paradisurile artificiale, opiumul13* și hașișul14* sunt condamnate estetic, întrucât ar fi contrare artei, considerată de Baudelaire, în [sens] metaforic – drept „Drog absolut”. Hașișul și opiumul sunt denunțate de Baudelaire pentru rezultatele lor nocive, pentru incapacitatea acestora de a construi un „paradis autentic” ca semnificație și rezultate. Henri Lemaître (Henri Lemaître, Introduction, la vol. Charles Baudelaire, Les Fleurs du Mal et autres poèmes) scrie că pentru Baudelaire, artele plastice constituie, alături de muzică și poezie, „cel mai eficace dintre paradisurile artificiale și poate chiar adevăratul paradis”.
Cu toate bunele intenții ale autorului lor, metafora „paradiselor artificiale” a creat derută, interpretări evazioniste în estetică, a sugerat folosirea drogurilor, a deschis „gustul” pentru un orizont moral nesănătos, care a fost exploatat de numeroși reprezentanți ai artei moderne, în special din zilele noastre, [afirmă Liviu Popoviciu în textul comunicării sale din 1973].
Je hais le mouvement qui déplace les lignes
În multe din versurile sale (ca de pildă în Ếlévation sau Les sept vieillards) Baudelaire aduce înălțătoare imnuri spiritului, inteligenței umane și procedează la ridicarea pe înalte piedestale a gândirii umane, deși de multe ori se degajă și neputința acesteia de a înfrânge și domina pornirile tiranice ale instinctelor, ale pasiunilor : „În van voia gândirea să țină cârma-n mână,/Furtuna ca pe-o frunză mă azvârlea în larg,/Iar inima mea, biată corabie bătrână,/ Pe-o mare monstruoasă juca fără catarg!” (Din Les sept vieillards, trad. A Hodoș.) La fel în Le Rançon /Răscumpărarea : avec le fer de sa raison omul poate obține răscumpărarea.
Frumosul în artă, ca și în alte domenii, este greu accesibil. Iată superba metaforă a lui Baudelaire referitoare la frumusețe: [a) Je trône dans l´azur comme un sphinx incompris;/ J´unis un cœur de neige à la blancheur des cygnes;/ Je hais le mouvement qui déplace les lignes,/ Et jamais je ne pleur et jamais je ne ris. ( Este strofa a doua din celebrul sonet La beauté (1857); b) „În larg azur ca sfinxul stau mândră și ciudată;/ Mi-i inima de gheață și trupul cum sunt crinii; /Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii/ Și nu plâng niciodată și nu râd niciodată ”. (Frumusețea, trad. Al. Philippide); c) „Tronez, un sfinx de taină, mai sus de orice nor,/ Îmbin simțiri de gheață cu spumele herminii,/ Urăsc mișcarea – sâmbure de tulburare-n linii/ Și nu râd niciodată, iar plânsul îl ignor.” (Aceeași strofă, în trad. C.D.Z.); d) „Tronez peste azururi precum un sfinx ciudat,/ Ca lebăda de albă, am inima de gheaţă;/ Mi-e silă de mişcarea ce liniei dă viaţă/ Şi n-am plâns niciodată, şi nu m-am bucurat”. (Trad. O. Soviany, 2014)].
Un loc important ocupă în întreaga creație poetică și estetică a lui Baudelaire [relevarea] rolului limbajului, al simbolurilor verbale, precum și necesitatea de a le înțelege. a) La Nature este un temple où de vivants piliers/ Laissent parfois sortir de confuses paroles;/ L´homme y passe à travers des forêts de symboles/ Qui l´observent avec des regards familiers. (Correspondances, prima strofă din sonetul lui Ch. Baudelaire, 1857 ); b) „Natura e un templu-n care coloane-n vii sclipiri/ Șoptesc adesea cuvinte învălmășite-n stoluri./ Omul rătăcește prin codrii de simboluri/ Ce-l cercetează veșnic cu intime priviri” (trad. proprie, Liviu Popoviciu.); c) „Natura e un templu ai cărui stâlpi sunt vii,/ Și scot adesea vorbe, confuze, încărcate;/ Pădurea de simboluri când omul o străbate,/ Îl urmărește blândă ca-n vechi prietenii”(Corespunderi, trad. C.D. Zeletin, 1958); d)„Natura e un templu unde pilaştri vii/ Adeseori scot vorbe confuze şi solemne;/ Trecând zăreşte omul păduri-păduri de semne/ Ce-ncep prieteneşte din ochi a-l cântări”. (trad. O. Soviany).
Rolul simbolurilor verbale și al imaginilor [revine adesea, de exemplu în: Le Soleil, La Cloche félée ori în superba poezie, La Cygne (Lebăda) închinată, poate nu tocmai întâmplător, lui Victor Hugo, care, de asemenea, subliniase puterea magică a cuvântului : Les mots sont les passants mysterieux de l´âme (…)/ Le mot est vie, esprit, germe, ouragan, vertu, feu ; / Car le mot, c’est le Verbe, et le Verbe, c’est Dieu. [Din Les Contemplations,- Réponse à un acte d’accusation (II) (1856), Victor Hugo (1802-1885) (https://www.poesie-francaise.fr/victor-hugo/poeme-reponse-a-un-acte-d-accusation)]
[Într-un articol publicat în revista băcăoană Ateneu și cuprins ulterior într-o culegere de texte asemănătoare, publicate în urmă cu aproape 35 de ani, criticul Nicolae Manolescu, referindu-se la Sémiotique de la poesie /Semiotics of poetry a semioticianului american de origine franceză, Michael Riffaterre, influent în deceniul nouă al secolului trecut, glosează pe marginea poeziei baudelaireiene. „Nu posedăm nici un algoritm al poemului liric, narativ sau alegoric. Nu știm în ce constă, vorba lui Baudelaire, le travail par lequel une rêverie devient un objet dˊart (Lettre à Armand Fraisse). Ceea ce revine la a susține – chiar dacă «a defini» nu e același lucru cu «a crea» – că nu poeticitatea face poemul, ci, dimpotrivă, poemul ni se dezvăluie capabil să creeze poeticitate.” Și mai departe, „Comparând limba poeziei cu limba uzuală, vom vedea mai bine de unde provine deosebirea. Limba uzuală urmărește să comunice ceva despre altceva și, ca să fie inteligibilă, trebuie să fie reglementată. (…) În ce-l privește, poemul nu comunică nimic : el se comunică. Se oferă pe sine ca un obiect verbal. Orice poem își conține actul și regulile sale. (…) Ne aflăm în fața unui obiect verbal absolut inconfortabil, care preface tot ce conține – cuvinte sau fraze întregi – în poezie” (…).]
Tigrul visului – coșmarul
Somnul și conținutul halucinant, ilogic al visului sunt splendid intuite și zugrăvite, cel mai adesea cu multă precizie neurofiziologică, în imagini de o deosebită frumusețe, ca de pildă în Rêve parisien, în care poetul descrie imageria exclusiv (sau aproape exclusiv) vizuală a visului, la majoritatea oamenilor, cu lipsa imageriei auditive, așa cum au stabilit cercetările neurofiziologice moderne : a) „Eu, arhitect al visurilor mele fermecate/ Făceam să treacă-n iureșul grăbit/ Pe sub tunelele de nestemate/ Un întreg ocean domesticit // Și peste toate minunile ce tremură-n abis/ Plana (cumplita noutate): / Totul pentru ochi, nimic pentru urechi, în vis,/ O liniște de eternitate” (trad.proprie, Liviu Popoviciu); b) Architecte de mes féeries,/ Je faisais, à ma volonté,/ Sous un tunnel de pierreries/ Passer un océan dompté; // Et sur ces mouvantes merveilles/ Planait (terrible nouveauté !/ Tout pour l´œil, rien pour les oreilles!)/ (cele două strofe sunt din Rêve Parisien, iar poezia e dedicată „à Constantin Guys”)[C.Guys 1802-1892), ziarist și pictor/desenator, participant la Războiul Crimeei, prieten cu Baudelaire, cel care l-a numit „Pictorul vieții moderne”.]
În La mort des pauvres, Baudelaire afirmă necesitatea fiziologică a somnului, a visului, utilizând metafora „darul extaticului vis” – un sens freudian al visului – în Madrigal triste, iar în poezia La voix găsim interesanta remarcă a bogăției visurilor la bolnavii psihotici, așa cum au observat, în deceniul nostru [1970-1980], o serie de cercetători : „De-atunci iau drept bune mirajele minciunii/ Și tot privind la stele, mă prăbușesc sub roți./ Dar vocea mă alină, spunându-mi că nebunii/ Au vise mai frumoase ca înțelepții toți” (trad. Nina Cassian).
Dar relatări asupra unor stări de vis găsim aproape la tot pasul în poezia lui Baudelaire. Cităm astfel Tristesse de la lune, Paysage, La Chevelure sau sonetul La Muse Malade, în care poetul impută muzei sale starea de angoasă, de spaimă matinală pe care o [resimte] după o noapte plină de coșmaruri (sau, poate, acesta a vrut să descrie halucinațiile hipnopompice15): a) Ma pauvre Muse, hélas ! qu´as-tu donc ce matin ?/ Tes yeux creux sont peuplés de vision nocturnes,/ Et je vois tour à tour réfléchis sur ton teint/ La folie et l´horreur, froides est taciturnes. // La succube verdâtre et le rose lutin/ T´ont-ils versé la peur et l´amour de leurs urnes ?/ Le cauchemar, d´un poing despotique et mutin,/ T´a- t-il noyée au fond d´un fabuleux Minturnes ? b) „Sărmană muză, ce ai în astă dimineață ?/ În ochi ai constelații de viziuni ce mai trăiesc diurne/ Și văd cum se reflectă pe fruntea-ți ca de gheață/ Nebune frământări și spaime taciturne.// Vedenii-ngrozitoare și spiriduși descinși din ceață/ Ți-au vărsat spaime și-ncântări în urne?/ Coșmarele, cu pumni despotici, de dincolo de viață/ Te-au înnecat în fundul infernelor nocturne.” (trad.proprie, Liviu Popoviciu). c) „ Ce ai, sărmană Muză ? Azi ochii tăi îmi par/ Că-n cearcăne-ascund încă nălucile nocturne./ Și văd pe rând răsfrânte în pielea ta de var/ Teroarea și delirul – ghețare taciturne. // Îți revarsă spaima și dragoste și har/ Vezi iele și diavoli trandafirii pe urne ?/ Cu pumnu-i ce răstoarnă, despoticul coșmar/ Te-a înecat în fundul unui visat Miniturne ?” (Muza suferindă, primele două strofe, trad. C.D.Z.) : „În zori. Abia trezită. Tu sùferi, soră dragă,/Înfricoșată încă de ce văzuși în vis, / De piept cu nebunia și spaima, noapte-ntreagă, Muncită pe-ntuneric, ca-ntr-un mormânt închis./ Cu ce fel de vedenii și arătări colindă/ Făptura ta ușoară tărâmul adormit ?/ A fost un gol de neguri cu aburi de oglindă./ Și parcă visul nopții în el te-a prăvălit.” (Muza bolnavă, trad. Tudor Arghezi.)
[Problematica somnului și a visului este departe de a fi pe deplin epuizată din punctul de vedere al fiziologiei/psihologiei și cu atât mai puțin rezolvată „terapeutica” somnului patologic. Liviu Popoviciu și colaboratorii săi târgumureșeni au inițiat cercetări de amănunt asupra patologiei somnului (care s-au continuat, cel puțin până la săvârșirea din viață a profesorului). Apar mereu monografii și se publică studii cu noutăți. Dar și personalități, precum celebrul scriitor argentinian Jorge Louis Borges, s-au arătat permanent preocupați de domeniu. J.L.B. într-o carte de „conversații” cu participanți la conferințe interactive (cum ar fi numite astăzi), definește, de pildă, coșmarul, „un tigru al visului”. Iar într-o conferință foarte documentată din ciclul Cărțile și noaptea, analizează fenomenul straniu de a visa, relația cu creativitatea, ajungând invariabil la coșmar. J.L.B. crede că unul dintre marii visători din literatură a fost Thomas de Quincey, mai cunoscut la noi pentru Confesiunile unui opioman englez. Borges conchide, după o lungă digresiune, fie că visul este, poate, cea mai veche expresie estetică, forma lui fiind dramatică („suntem” teatru, spectatori, actori, „fabula”, totodată). Fie, când oroarea obișnuită stării de veghe ne depășește, apare fabula coșmarescă.]
În Le crépuscule du matin/ Zori de ziuă/ asistăm la un fel de „arousal”16 al creierului adormit, când conștiința apare în mod materialist subordonată factorului corporal: a) „E ora-n care cârduri de terifiante visuri/ Contorsionează tinerii cufundați în ale somnului abisuri;/ În care lampa, cu ochi însângerat palpită și se zbate/ Cu roșii pete pe fundalul luminii zilei ce se-abate. / În care conștiința, supusă în a trupului zidire/ Imită lupta lămpii cu-a zilei strălucire” (Trad.proprie, Liviu Popoviciu); [b) „În curte la cazarmă sunase-a deșteptare/ Și vântul dimineții sufla în felinare.// Atunci în perna moale adolescenții bruni/ Înveninați de visuri se răsuceau nebuni / Și, ca un ochi de sânge, clătinătoarea lampă/ Clipind, rănea a zilei abia-îngăimată stampă,/ Când sufletul, sub trupul ursuz care-l apasă,/ Imită lupta lămpii cu-ziua tot mai deasă./ Ca un obraz ce plânsul sub vânt i se usucă,/ Văzduhu-i sub fiorul fantasmelor pe ducă./ E frânt de scris bărbatul, femeia de iubire. (C.D.Z., primele unsprezece versuri din În zori, / Revărsatul zorilor, p.137 în Ed. Gunivas și 1968). [Traducătorul, bijutier al versului prin excelență, modifică în ediția „integralelor sale Baudelaire” din 1991 versurile 8 – 12 astfel: „Când sufletul pe care-l apasă trup ursuz/ Imită lupta zilei cu-al lămpii slab refuz./ Ca un obraz când plânsul o briză i-l usucă,/ Văzându-i sub fiorul fantasmelor pe ducă./ Femeia de iubire, de scris bărbatu-i frânt c) Și, în original, Charles Baudelaire ediția din 1857 Le Crépuscule du matin poem publicat în secțiunea Spleen et Idéal și în cea intitulată Tableaux parisiens, ediția din 1861 a Florilor răului]: La diane chantait dans les cours des casernes,/ Et le vent du matin soufflait sur les lanternes. / Cˊétait lˊheure où l´essaim des rêves malfaisants/Tord sur leurs oreillers les bruns adolescents;/ Où, comme un œil sanglant qui palpite et qui bouge,/ La lampe sur le jour fait une tache rouge;/ Où l´âme, sous le poids du corp revêche et lourd,/ Imite les combats de la lampe et du jour./ Comme un visage en pleurs que les brises essuient,/ L´ air est plein du frisson des choses qui s´enfuient, / Et l´homme est las d´écrire et la femme d´aimer (…)]
În multe dintre poeziile lui Baudelaire trăiesc, se zbat și izbucnesc lumi de coșmare , ca de pildă, în Les phares (sub vădita influență a halucinantelor stampe ale lui Goya, în le Crépuscule du soir sau în poemul de mari dimensiuni: Les femmes damnées/ Femei blestemate: „Simt spaime peste mine cum năvălesc, amare,/ Și cârduri de fantasme, ca negre remușcări, /Ce vor să mă gonească pe drumuri călătoare/ Închise pretutindeni de-nsângerate zări” (trad. Lazăr Iliescu). Coșmarul trăiește uriaș, halucinant și în Spleen: „O hoardă ticăloasă de mari păianjeni țese/ În creierele noastre rețele fumurii (…) Și lungi și nesfârșite convoaie mortuare/ Încet și fără muzici prin suflet trec mereu;/ Speranța-nvinsă plânge; și rea, dominatoare, / Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu (trad. Al. Philippide). Aceeași rezonanță a coșmarului și a depresiei domină și în Obsession/Obsesie: „Păduri, ca niște domuri mă copleșiți de groază;/ Cu tunete de orgă în glas urlați profund / Și-a inimii hrube-n care vechi gemete vibrează,/ Ecourile voastre ca un prohod răspund.” (trad. Al. Philippide).
Un ciudat fenomen de heautoscopie17, (halucinație sau viziune speculară, respectiv autoscopie) asemănătoare cu heautoscopia din Nuit de Décembre de Musset sau din Le Horla de Maupassant găsim în Le flambeau vivant : „În fața mea merg Ochii cei de lumină plini,/ Magnetizați de-un Înger cu născociri savante;/ Sunt frații mei aievea acești doi frați divini/ Ce-n ochii mei presară sclipiri de diamante” ( Le flambeau vivant – trad. Al. Pilippide). [Nuvela fantastică a lui Maupasant ( Le Horla ) inițial publicată în cotidianul Gil Blas cu titlul Lettre d’un fou (sub pseudonimul Maufrigneuse), în 1885, reluată apoi în mai multe versiuni, ar coincide cu primele simptome ale bolii lui Maupassant – dedublare a personalității, de etiologie luetică. Poemul baudelaireian e o viziune autoscopică, având un caracter autocritic, încărcată de remușcare și penitență. Așa cum apare și în alte versuri, ca de pildă în Un voyage a la Cythère, în trad. Al. Philippide): „În insula ta, Venus, atât doar am găsit/ Figura mea în ștreangul simbolic atârnată/ Să-mi pot privi și gândul și trupul, nescârbit.” Aici, dar mai ales în alte versuri, apare fenomenul „psihozei anxietate-fericire”, excelent descris de Leonhardt la alte personalități artistice. Iată ilustrarea: „Blagoslovit fii Doamne, că este cu putință/ Un leac de curățire adânc, prin suferință/ Și că această dulce, curată doctorie/ Ne dă învrednicirea la sfânta bucurie!” (Bénédiction/Binecuvântarea, trad.Tudor Arghezi)].
În multe versuri apare o plezanterie macabră, în care poetul devine chiar moriatic18, ca de pildă în Danse macabre, Lˊamour du mensonge, La vie de lˊassasin, Allegorie sau În La Debauche et la Mort sont deux aimables filles (unde Desfrâul și Moartea sunt două fete iubitoare.)
[Fără a fi epuizat subiectul, încheiem] expunerea noastră cu superba abordare a sfârșitului tragic al geniului, al creatorului prea cutezător (Baudelaire devenind în 1867 unul dintre aceștia) : En vain j´ai volu de lˊespace/ Trouver la fin et le milieu;/ Sous je ne sais quel œil de feu/ Je sens mon aile qui se casse; // Et brùlé par lˊamour du beau,/ Je nˊaurai pas lˊhonneur sublime/ De donner mon nom â lˊabîme/ Qui me servira de tombeau (Les plaintes d´un Icar), în trad. proprie, Liviu Popoviciu: „În van am vrut în spațiul nesfârșit/ Să-mi aflu țelul și-al meu locaș;/ Căci nu știu care ochi de foc vrăjmaș/ Aripa simt că mi-a topit// Și ars în aspirația de frumos,/ Eu n-am primit sublima prețuire/ Să poarte al meu nume-n dăruire/ Abisul ce-mi va fi mormânt acolo jos”.
„Văzută în bloc, poezia lui Baudelaire este jurnalul unei poziții față de contemporani, clar și foarte adesea emfatic oratoric. Baudelaire e un romantic, abătut între real și ideal, un om care prin urmare își caută refugiul în utopie. Puteam să zic, mai banal «lumea visurilor», «lumea poeziei», dar nu era exact, pentru că Baudelaire spre deosebire de alți respingători ai prezentului își construiește o lume posibilă, arhitectonic și plastic. El e un imitator declarat al lui Dante (cum va fi pe linia lui la noi Macedonski), un artist care pune ordine în univers din empireu și până în fundul infernului. Faptul pentru care Baudelaire nu e îndeajuns de asimilat în Franța este spiritul lui sistematic de construcție. Adesea el face aluzii la clasicism, însă clasicismul lui e cel al Renașterii.” (GC, Scr.str. (Utopia lui Baudelaire), pp.744-747)
Note / Subsoluri
1 . Librairie Gibert, fondată în 1888, de Joseph Gibert, în tinerețe, buchinist pe cheiul Saint-Michel (Sena), fost profesor de literaturi clasice. Fiul său preia și dezvoltă această nobilă afacere – astăzi lanț de librării ( Apud Wikipedia).
2 „Au Poèt Impeccable/Au Parfait Magicien Ès Lettres Françaises/ A Mon Très Cher Et Très Véneré/Maître ET Ami/ THÉOPHILE GAUTIER/ Avec Les Sentiments/ De la Plus Profonde Humilité/ Je Dédie /CES FLEURS MALADIVES/C.B.”
3. Al. Pilippide Visuri în vuietul vremii, poeme, pp.97-98, Ed. pentru Literatură și Artă, București, 1939
4. Complexul Oedip – În psihanaliză, complexul Oedip simbolizează legătura erotică inconștientă cu părintele de sex opus și rivalitatea față de părintele de același sex, care se dezvoltă încă din copilărie și provoacă sentimente de vinovăție și teamă în cadrul unei stări nevrotice. (Wikipedia). Relativ curând după 1989, Leonard Gavriliu traduce Psihanaliză și sexualitate, scriere esențială a lui S.Freud, Ed. Științifică, București, 1994. În subcap. Finalul complexului Oedip (p.313), Freud arată că, la un moment dat, în evoluția copilului, acest complex se destramă, „cade”, fenomen programat ereditar.
5. Karl Leonhard (1904 -1988), psihiatru german care, în colaborare cu neurologul și psihiatrul Karl Kleist, a creat o clasificare complexă a bolilor psihotice numită Nosologie. În deceniul șapte al secolului trecut, s-a tradus și publicat în românește (dr. Sorin Virgil și Mariana Zoltan) lucrarea sa intitulată Personalități accentuate în viață și literatură. Prefața a fost semnată de acad. Arthur Kreindler ( Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1972).
6. Sainte-Beuve (1804-1869), critic literar francez. A început prin a face studii medicale, care au influențat biografiile pe care le-a scris și publicat asupra multor scriitori. „ Sa critique este purement réaliste, d´une grande valeur artistique par lˊexpression des caractères individuels, mais d´une insignifiante portée scientifique, parce qu´il n’ y a pas de science de l´individu”. (G. Lanson,v. bibliogr.)
7. Engramă : a) – semn (urmă) ipotetic(ă), constituind suportul memoriei (Marele Dicționar al Psihologiei – Larousse, p.418); b) Elementul funcțional de bază al memoriei, reprezentat de urma lăsată de un excitant în sistemul nervos central (SNC). Se manifestă printr-o depresiune sinaptică, pe termen scurt, observându-se eliberarea de mesageri secunzi; pe termen lung – modificări structurale (consolidare celulară). (După Dicționarul Medical «Valeriu Rusu». v.bibliogr.); c) Urmă mnezică – modificare a stării SNC în urma unei învățări (sin. engramă) („Marele Dicționar al Psihologiei – Larousse”, p.1278, v.bibliogr.; d) Urmă organică a unui eveniment din trecutul individual, în terminologia obiectivă a lui Semon (1904). Termen utilizat astăzi în sensul de urmă organică ipotetică depozitară a unui anumit conținut informațional și conservată în țesutul nervos, în urma unei activități determinate, a cărei engramă va putea suscita returul. Problema bazelor organice ale memoriei este în primul rând aceea a naturii engramei. (H. Pieron, Vocabularul Psihologiei, p. 119, abr. în text : Voc. Psih. V.bibliogr.)
8. Maxime Du Camp, (1822 –1894), scriitor, poligraf și fotograf francez, membru al Academiei franceze, prieten cu G. Flaubert, Ch. Baudelaire și Th.Gautier (p. III-a, pp.412-423 din vol. Les Fleurs du Mal, EPLU,1968. (https://fr.wikipedia.org/wiki/Maxime_Du_Camp)
9. Paramnezie – (din fr.paramnésie): Tulburare a memoriei care constă în interpretarea unor realități percepute ca niște amintiri – falsă recunoaștere. Se descrie și un sindrom/boală : „paramnezia reduplicativă”, care apare adesea la pacienții suferind de Alzheimer. Aceștia cred/afirmă că s-au aflat ori au fost transferați în locuri identice.
11. Subliminal – ss, sub un anumit prag. Echivalent cu infraliminar – proces care nu atinge un anumit nivel, adică unul de manifestare evidentă, și care, eventual, să producă un răspuns nervos. Se mai spune „subliminal” și în sens de inferior pragului de tezire a conștiinței (Apud.Voc. Psih.)
10.Visceral – care ține de un viscer/organ intern; visceroreceptor – receptor (nervos) situat pe un viscer.
12. Sinestezie: Capacitatea de a asocia un simț cu altul diferit. Frecvent, auzul colorat sau sinopsia. Sau, o culoare poate fi asociată cu un sunet de frecvență determinată, cu o vocală/silabă/cuvânt. Sinalgia-o durere este asociată cu o culoare (de ex.) Surse, Voc. Psih.,
13. Opiul este o substanță toxică cu proprietăți narcotice extrasă din capsulele unor specii de mac (Papaveraceae) și întrebuințată ca somnifer, calmant, analgezic, stupefiant. Morfina este alcaloidul extras din opiu, utilizat în terapie ca analgezic și care, în caz de abuz, dă naștere la un comportament adictiv. (Dicț.de psih. p.771)
14. Hașiș : substanță narcotică extrasă din vârfurile înflorite ale unei specii de cânepă exotică (Cannnabis indica) folosită ca excitant psihic, care, consumată sistematic, provoacă toxicomanii grave.
15. Expresia „Butoiul Danaidelor” este adesea folosită, însemnând o muncă zadarnică, o risipă fără de sfârşit.
15. Stare hipnopompică, dezorientarea momentană la trezirea dintr-un somn profund (non REM). Alcoolul prelungește această stare de dezorientare.
16. Arousal : a) „ Termen (engl.) frecvent întâlnit în lit. psiho- și neurofiziologică de limbă engleză și care semnifică trezire nu numai în sens comportamental, ci și în sensul manifestărilor electrofiziologice cerebrale care însoțesc trecerea de la somn la starea de veghe. Mecanismul acestei reacții de < trezire> este datorat unei activități particulare a cortexului prin sistemul reticular activator ascendent ”; b) Arousal – nivel de activare mentală și fiziologică ce poate varia între stări de intensitate scăzută, precum somn, relaxare sau plictiseală și stări de intensitate ridicată, precum agitație, panică, exaltare. (https://www.paxonline.ro/?q=glossary/term/42)
16. În mitologia greacă Danaidele erau cele 50 de fiice ale lui Danaos, regele Argosului. Ele au fost forţate să ia în căsătorie pe cei 50 de fii ai fratelui tatălui lor, Aegyptos, regele Egiptului. Sfătuite de tatăl lor, îşi sugrumă soţii în noaptea nunţii. Pentru fapta lor au ajuns în infern şi au fost pedepsite să umple veşnic un butoi fără fund.
17. Heautoscopie, heauto– „el însuși”, gr. heautou „el însuși” , fr. héauto-, tulburare a percepției care constă în proiectarea spațială anormală a propriei imagini corporale. Autoscopie, halucinație în oglindă asociată cu iluzia dedublării propriului corp. Halucinație, percepție fără obiect, adică în absența oicărei stimulări din afară. Se deosebește de iluzie − care reprezintă percepția deformată a unui obiect real. Halucinațiile pot fi psihotice (absența caracterului senzorial) și senzoriale sau psihosenzoriale și se clasifică în funcție de analizatori : vizuale, olfactive, auditive, tactile, gustative, adesea plurisenzoriale. Apar în alcoolism, epilepsie, schizofrenie, tumori cerebrale, intoxicații, infecții severe. (Rusu). Formă rară de halucinație în care subiectul vede alături de el propriul său dublu. (Voc.Psih.
18. Moria (gr. nebunie)– tulburare de afectivitate în formele de hipertimie pozitivă. Apare în leziuni ale lobului frontal (mai ales tumorale), ca o stare de optimism, jovialitate expansivă. Tendința de a face glume mai ales pornografice, asociată cu o scădere a simțului critic și euforie în contrast cu gravitatea bolii somatice (http://www.esanatos.com/ghid-medical/psihiatrie/termeni-psihiatrici/moria ) și Rusu. După Voc. Psih., manifestările din sindromul moriatic (sindrom de excitație psihică euforică) sunt legate de o iritare a lobilor manifestările din sindromul moriatic (sindrom de excitație psihică euforică) sunt legate de o iritare a lobilor frontali (p.227).
Bibliografie :
Adam, Antoine Les fleurs du Mal – Introduction, Ed. Garnier, Paris, 1961. [A.Adam (1899-1980), prof.de lit. franc.și contemp. la Facultatea de Litere din Lille (1935-1950), apoi la cea din Paris. Sursa : https://www.idref.fr/027205878] Abr.în text, Adam Antoine.
Ib idem [referirea la Charles-Augustin de Sainte-Beuve (1804-1869) critic literar, poet și prozator francez, a fost preluată, probabil, din Antoine Adam (surse.1) Adam Antoine.
Askenasy, Jean, Enigmele somnului, Ed. Viața Medicală Românească, București, 2008
Baudelaire, Charles, Les Fleurs du Mal/ Florile Răului, ediție îngrijită de Geo Dumitrescu. Introducere și cronologie de Vladimir Streinu, desene de Charles Baudelaire, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968
Baudelaire, Les Fleurs du Mal, Libraries Gibert, 30, Bd Saint-Michel – 27, Quai Saint-Michel, Paris, f.a. Abr.în text, Gibert
Baudelaire, Les fleurs du Mal, Librairies Gibert, 30 Bd Saint-Michel – 27 Quai Saint-Michel, Paris, f.a. cu dedicația cunoscută a autorului către Théophile Gautier, pp. 139-140)
Baudelaire, Charles, Jurnale intime, trad. din franceză, prefață și note de Liliana Alexandrescu, Humanitas, București, 2017 Abr. în text Jurnale.
Baudelaire, Charles, Les Fleurs du Mal/ Florile Răului, Editor, Nicolae Guțanu, Lectori : Gheorghe Chiriță, Galina Guțanu, Ana Tataru, Coperta Anatolie Tomoianu, Ilustrația copertei. Piero di Cosimo, Portretul Simonettei Vespucci, Design și procesare: Sergiu Ciuș, Anatolie Tomoianu, Prepress, Editura GUNIVAS, Chișinău,bd. Ștefan cel Mare nr.65.
Baudelaire, Charles, Mici poeme în proză, trad. G. Georgescu, prefață de Vladimir Streinu, Ed. Univers, Poesis, București, 1971.
Baudelaire, Paradisurile artificiale, trad. din limba franceză de Gabriela și Constantin Abăluță, Colecția ART CLASIC, Ed. Art, București, 2017.
Boișteanu Daniela, Haulică Ioan, Simionescu Virgil, Wirth, A. Josef, Medicina Somnului, Editura Medicală, București, 2009.
Borges, Jorge Luis, Borges la 80 de ani, Conversații, Cărțile și noapea, trad. din limba spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți, prezentare și text îngrijit de Andrei Ionescu, pp.155-175 și pp. 225-238 , Polirom, 2014.
Călinescu, G., Scriitori străini, Antologie și text îngrijit de Vasile Nicolescu și Adrian Marino, prefață de Adrian Marino, Ed. pentru Literatură și Artă Universală, București, 1967, pp. 492-523 („Metoda lui Saint-Beuve”) Abr.în text, GC Scr.str.
Călinescu, G., Ulisse, Editura pentru literatură (1967), p.199-203” Textul la care se face referire în text ( „Al. A. Philippide, «Flori alese din Fleurs du Mal » e însă din 1934.
Colectiv, autor – inițiale : A.D.-P (Al. Dimitriu Păușești ), Scriitori francezi, Dicționar, pp.34-38, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978 Abr.în text. Dicț.scr.fr.
Colectiv, sub redacția C. Arseni, L. Popoviciu, Bolile creierului și măduvei spinării, vol. II, partea I, Editura Medicală, București, 1984.
Duron, J. [„ Destin de Baudelaire” în Revue des Sciences humaines”, janv.-mars,1958 , p. 59-79. Revistă de cursă-lungă, fondată în 1927 de Émile Bréhier, istoric, „membre de lˊInstitut”, intitulată inițial Revistă de istorie a filosofiei și de istorie a generală a civilizației poartă actualul titlul din 1947. Apare de patru ori pe an. Sursa:http://www.septentrion.com/revues/revuedesscienceshumaines]
Freud, Sigmund, Psihanaliză și sexualitate, traducere, eseu introductiv și note de dr. Leonard Gavriliu, Ed. Științifică, București, 1994.
Lanson, G., Tuffrau, P., Manuel Illustré d´ Histoire de la Littérature Française, Troisième Édition, revue st Augmentée, Huchette (Paris), 1931.
Le Spleen de Paris – petits poèmes en prose par Charles Baudelaire. Se vend à Paris en la rue de Beaune a l´Enségne du Pot Cassé. Cet ouvrage a été illustré par A.-F. Cosȳns. Paris, 1945.
Manolescu, Nicolae, Julien Green și strămătușa mea, (Teme 5), pp.113-117, Cartea Românească, 1984, București.
Marcus, Solomon Pe aceeaşi lungime de undă, în săpt. Viața medicală, București, nr.51- 52/ 2013) .
Marele Dicționar al Psihologiei – Larousse cu trad. din limba franceză (1357 p.), editori – Silviu Dragomir, Vasile Dem Zamfirescu, Ed. Trei, 2006. Abr. în text : M.Dicț.Psih.
Mihailide, Mihail, Insolitul ospăț al unui devorator de arhive, pp. 190-194, Ed. Viața Medicală Românească, 2017.
Piéron, Henri, Vocabularul Psihologiei, traducere și avanprefață, dr. Leonard Gavriliu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2001.
Pilippide, Al., Considerații confortabile (II), Editura Eminescu, 1972, p. 116.
Rusu, Valeriu, Dicționar Medical, ed.IV, revizuită și adăugită (2063 p.), Ed. Medicală, București, 2010. Abr.în text : Dicț. Rusu.
Thibaudet, Albert Fiziologia criticii – Pagini de critică și de istorie literară, [Studiu introductiv, selecție, traducere și note de Savin Bratu, Ed. pentru Literatură Universală. București – 1966, cap. „Interioare” (1924), Baudelaire, pp. 223-254 . Thibaudet (1874-1936) a colaborat frecvent la (La) Nouvelle Revue Française, revistă înființată în 1909. Între op. imp. Gustave Flaubert (1922, republicată în 1936); Le Bergsonisme 1923; Histoire de la littérature française de 1789 à nos jours] Abr.în text AB.