Romanul Ioanei Nicolaie, Pelinul negru (Humanitas, 2017), de un realism crud, explorează drame ale realului sumbru, feţe ascunse ale socialului. Autoarea scoate din conul de umbră şi pune pe tapet evenimente cu consecinţe tragice, grave şi periculoase disfunctionalităţi sociale şi familiale. Romanciera intră într-o lume închisă şi spune adevăruri incomode, dezvăluie aspecte sociale cutremurătoare, respinse din ignoranţă ori indiferenţă. Handicapul, discriminarea, marginalizarea cu care se confruntă o parte a societăţii devin subiect de roman, iar curajul şi modalitatea de-a le spune sunt exemplare, sensibilizează cititorul.
Ioana Nicolaie îşi probează vocaţia de prozator prin tehnica narativă şi talentul prin care dă viaţă întâmplărilor. Naraţiunea are dramatismul autenticităţii, a suferinţei trăite, indiferent de sursa ei. Prin drama unei fetiţe, denunţă consecinţele devastatoare ale exploziei unui reactor al centralei nucleare de la Cernobîl din 1986.
Perspectiva naratorială aparţine personajului-narator, o copilă de 8 ani care suferă de dislexie, fără a cunoaşte cauza reală a bolii ce îi marchează necruţător destinul. Monologând, vorbeşte despre ea şi familia ei, despre atmosfera din şcolile prin care trece. Prin ochii ei lectorul descoperă socialul şi intimul în toată cruzimea lor, şcoala şi familia, într-un amestec insolit de inocenţă copilărească şi experienţă cotidiană. Augustina, o fetiţă dintr-o familie numeroasă şi săracă, devine obiectul dispreţului şi batjocurii celorlaţi, fiindcă nu poate citi şi repetă clasa întâi. Incapabilă să înveţe cititul, dar normală în manifestările ei, dovedeşte o mare sensibilitate şi o uimitoare percepţie a condiţiei sale de marginalizată. Un copil inocent, rănit neîncetat de colegi şi dascăli, fiindcă nu poate promova clasa din cauza cititului.
Remarcabile sunt forţa epică şi expresivitatea limbajului dialectal, dezvăluirea psihologiei marginalului prin personajul feminin Augustina Bulţa, care îşi trăieşte drama într-o şcoală normală, batjocorită continuu, apărată cu îndârjire de fratele ei Sever, şi în Şcoala specială din Buzău, unde este terorizată de o fată mai mare, orfană şi agresivă.
Cum naratorul e protagonist într-o naraţiune homodiegetică, relatarea întâmplărilor din şcolile frecventate dobândeşte autenticitatea trăirii pe viu. E impresionantă dezvăluirea psihologiei copilului prin trăirile lui, modul în care se percepe pe sine, amestecul de inocenţă şi maturitate în înţelegerea diferenţei şi respingerii sale în mediul în care evoluează. Într-o şcoală normală e altfel decât ceilalţi, retardata şi repetenta, deoarece nu ştie citi, deşi recunoaşte literele, însă este incapabilă să le lege în cuvinte. În Şcoala specială din Buzău, diferenţa e alta, Augustina este singura normală între fetele violente, cu tulburări psihice, majoritatea abandonate ori orfane. Victimă a agresiunii ascunse din şcoală, fetiţa păstrează tăcerea, nu ripostează, ca să nu fie violentă asemena celorlalte. Copila înţelege situaţiile prin care trece şi îşi reprimă durerea, are discernământ, distinge binele de rău, se străduieşte să fie cuminte şi să înveţe, însă contactul cotidian cu agresivitatea celorlalţi, controlată sau scăpată de sub control de pedagogi, îi modifică comportamentul. Surorile sale observă în vacanţe forme de autoviolenţă, fără să ştie că este victima agresiunii, că suferă în tăcere, că îşi aplică palme şi pumni pentru a-şi înfrânge pornirea instinctuală de a riposta violenţei în acelaşi fel. Sunt tulburătoare lupta fetiţei cu ea însăşi pentru a rămâne în sfera binelui, afecţiunea pentru mamă şi familie, dorinţa de a fi normală, de-a învăţa pentru a le răsplăti astfel iubirea.
În universul interior al fetiţei, bunicii şi mama sunt fiinţe pline de lumină, ca zânele din basme, singurele care o alintă, dar iubirea ei se răsfrânge şi asupra fraţilor şi surorilor, mai ales asupra lui Sever, prietenul de joacă şi protectorul ei. Născută fără speranţă de viaţă în anul dezastrului de la Cernobîl, Augustina e pusă pe picioare de bunici, învaţă să umble şi să vorbească, să fie ca ceilalţi. Micul său paradis sunt primii patru ani de viaţă sub îngrijirea plină de iubire a bunicilor, ulterior casa părintească cu afecţiunea mamei. Destinul ei se modifică când intră în universul şcolar şi familia îi descoperă handicapul: incapacitatea de a citi, sursa discriminării şi suferinţei perpetue, deşi înţelege totul şi e asemenea tuturor. Întâmplările fericite/ nefericite de acasă şi din şcoală reliefează o identitate în formare, între două forţe contrare, lumina şi întunericul, binele şi răul, care se ciocnesc permanent în sufletul ei, modelând-o. Augustina pare a evolua în şcoala specială din Buzău, dar descoperă răul, spaima, panica, bătaia, tentativele eşuate de fugă şi sinucidere, ca semne ale nereuşitei de integrare a copiilor cu dizabilităţi psihice şi înţelege că nicio şcoală n-ar putea suplini absenţa familiei. Şocul unor experienţe cutremurătoare, cazul Nadiei, sinuciderea Diliei, care îşi refuză destinul de captive şi victime fără scăpare, întrevăzut în imaginea celor de la etajele superioare, izolaţi de cei mici şi păziţi de gardieni, este atât de traumatic, încât Augustina e internată în spital şi îşi pierde temporar vocea. O regăseşte într-un moment de spaimă cumplită, când glasul interior strigă după ajutor ca să-şi salveze sora din coarnele unui berbec.
Traumele psihice prin care trece în şcoala specială o modifică treptat în sens negativ, prin contaminare cu răul, iar certificatul de copil cu handicap îi pecetluieşte destinul. În ciuda contactului cu oroarea unor drame, lumina din sufletul fetiţei nu se pierde, este emoţionant amestecul de vis copilăresc, inocenţă, simţ poetic, încrâncenarea de-a nu ceda răului în mediul nefericit din şcoală. Amintirile din casa bunicii şi cea părintească, cu jocurile şi greutăţile sărăciei şi afecţiunea alor săi, menţin trează lumina din fiinţa ei în contact cu aspectele întunecate şi ascunse ale vieţii din internat. Sensibilitatea Augustinei reacţionează cu afecţiune faţă de fetele nefericite, tunse chilug, năpăstuite, manifestă compasiune profundă şi creează prietenii în mediul viciat de violenţă fizică.
Romanul extrem de crud al Ioanei Nicolaie spune adevărul, greu de digerat pentru o societate ignorantă ori indiferentă, despre marginalizare, boală, discriminare, violenţă, suferinţă, catastrofe, despre drame sociale necruţătoare, din păcate reale. Reuşita romanului constă în perspectiva naratorială care dă credibilitate întâmplărilor, luminoase şi sumbre, în vocaţia povestirii, autoportretele Augustinei, expresivitatea limbajului ce valorifica forme dialectale ale limbii, în impactul emoţional asupra lectorului.
Pelinul negru e un roman despre o realitate sordidă, cutremurătoare, descoperită după 1990 de reporterii ce descind în centrele de copii.