În cea mai mare parte a istoriei omenirii, analfabeții au fost net majoritari. A ști să scrii și să citești era, până nu demult, un privilegiu. Ca orice privilegiu, el a fost acordat subiectiv, în baza unor merite de ordin genealogic sau financiar. A fi analfabet într-un univers în care analfabeții constituie majoritatea confortabilă nu e nici imputabil și nici degradant. Firește, dacă ne facem un obicei din a judeca lucrurile înfipți cu obstinație în timpul prezent, alfabetizatul de azi ne apare ca fiind net superior, în termenii capacității de înțelegere și adaptare, analfabetului de ieri. Judecata aceasta, însă, e amendabilă și superficială. Dacă Vitoria Lipan nu știe să citească, asta nu înseamnă că nu poate funcționa rezonabil în lumea ei. Oricât ne-ar plăcea să credem contrariul, un individ supraviețuiește confortabil într-o epocă și o societatea alcătuite din majorități care-i seamănă. Cei care nu fac parte din majoritate, pot influența decisiv progresul și pot construi premisele unui viitor mai bun, dar, destinul lor individual se împlinește numai atunci când sunt parte a unor majorități care-i validează. În lumile ficționale ale lui Slavici, Rebreanu, Dickens or Sienkiewicz, personajele analfabete nu-și pun acut problema analfabetismului, pentru că problemele pe care le au pot fi rezolvate și pe alte căi. Universul în care ele se dezvoltă nu e clădit pe știința de a citi și a scrie, ci pe capacitatea de a înțelege și a acționa.
Pe măsură ce secolele XVIII și XIX lasă locul unor veacuri în care cultura scrisă e parte integrantă a vieții cotidiene, lucrurile se schimbă radical. Consecința firească e schimbarea majorităților. Analfabeții sunt din ce în ce mai puțini, pentru că existența lor individuală se desfășoară, în mare parte, în jurul unei societăți care nu mai poate evita scrisul, care nu mai poate oferi multe lucruri celor care nu știu să citească. Infernalele aparate birocratice care definesc statul modern, industrializarea masivă care substituie societățile agrare, sunt toate realități care se ordonează în jurul cuvântului rostit, scris și citit. Kafka are formidabila intuiție a birocratizării monstruoase a existențelor noastre individuale. În „Procesul”, bietul Josef K. se trezește, asemenea lui Iona, în măruntaiele unui mecanism birocratic ce are viața lui proprie, care nu poate fi învins decât exprimându-te cu propriul lui limbaj. Alegoria lui Kafka e unul din multele exemple în care literatura anticipează și avertizează. Cine a avut contact cu sistemul juridic știe că el nu are legătură cu ideea de dreptate, ci cu îndeplinirea ritualică a unui set de proceduri. Avocatul devine, paradoxal, cu atât mai necesar cu cât individul e nevinovat. Nevinovatul trăiește și astăzi cu iluzia că se poate reprezenta singur, pentru simplul motiv că nu se știe culpabil. Este exact eroarea asupra căreia ne atrage atenția Kafka. În bătălia dintre inocenții analfabeți și ticăloșii alfabetizați, cei din urmă dețin armele redutabile care le vor asigura victoria.
Odată alfabetizarea generală realizată, ne-am trezit cu toții în fața unei alte realități. Două concepte, generalizate și interconectate, au ajuns coloana vertebrală a societăților în care trăim acum: politica și propaganda. Ambele mizează pe existența masivă a unei tipologii umane relativ noi: analfabetul funcțional. Simplu spus, analfabetul funcțional este individul care scrie și citește fără a avea capacitatea de a înțelege mesajul scris ori citit. Dacă ne oprim, însă, aici, mă tem că nu suntem nimic altceva decât variante ale aceluiași Josef K. de care vorbeam mai devreme. Autorul acestui text și cititorii lui, parcurgându-l, vor avea senzația că trebuie excluși din categoria analfabeților funcțional. Să fie chiar atât de simplu?! Câți dintre noi au semnat în ultima vreme documente pe care nu le-au înțeles integral?! Câte dintre conceptele și instrumentele folosite de sectorul bancar și mecanismele pieței, de pildă, ne sunt familiare?! Există, deci, niveluri ale analfabetismului funcțional și n-ar trebui să ne surprindă constatarea că ne aflăm noi înșine pe una dintre aceste trepte.
Martin Eden, al lui Jack London, este un individ robust fizic ce realizează, odată ce-o întâlnește pe Ruth Morse, că e ignorant. Martin începe să citească masiv, să se instruiască, pentru ca, în final, să constate că Ruth, cea care altădată i se păruse a fi superioară lui, are o înțelegere aproximativă a lucrurilor. Există, deci, întotdeauna un sistem de referință mai înalt, în raport cu care va trebui să ne recunoaștem ignoranți. Dacă imaginăm analfabetismul funcțional asemenea unei scări, ceea ce putem obține maximal e ca numărul de trepte din fața noastră să fie sensibil mai mic decât cel pe care l-am lăsat în urma noastră. Politica, propaganda și mecanismele tehnice ale capitalismul vor folosi întotdeauna un sistem de referință mai înalt pe care majoritățile nu-l vor putea înțelege. Dacă nu-l vor avea la îndemână, îl vor fabrica cu ingeniozitate. Așadar, nu analfabetismul funcțional ar trebui să ne înspăimânte, ci numărul mare al celor care nu pot depăși primele trepte.
Când statisticile ne vorbesc despre elevii români și ne spun că 40% dintre ei sunt analfabeți funcțional, ridicăm moralizator din sprâncene, având confortul iluzoriu că noi suntem în afara acestui procent. Foarte probabil, cei care acum se află în interiorul celor 40% vor proceda la fel, adulți fiind, citind același tip de statistică, în care subiecții vor fi fiind, de data aceasta, propriii lor copii. Doar că cei 40% de azi sunt educați de profesori, în baza unor strategii și programe elaborate de funcționari ministeriali, cu ajutorul unor manuale construite de alți profesori, cu CV-uri impresionante și cariere academice glorioase. Copiii aceștia au, mulți dintre ei, părinți care citesc asiduu despre parenting, care știu că vaccinurile sunt dăunătoare, că homeschooling-ul e o invenție fabuloasă și câte și mai câte. Când un conglomerat de minți strălucite și eminențe cenușii populează și reglementează un sistem care produce atâția analfabeți funcțional, poate că n-ar fi rău să ne gândim că acel 40% e mult subdimensionat. Empiric, dar mă tem că și aritmetic, vom fi forțați să constatăm că întreaga societate românească e populată majoritar de analfabeți funcțional, aflați pe diferite trepte ale imaginarei scări de care pomeneam mai sus. E bizară și irațională, deci, așteptarea pe care o avem legată de oamenii aleși care ar trebui să ne reprezinte. Orice funcție aleasă este, prin definiție, o reflexie a unui tip de majoritate. Ei nu sunt altceva decât partea vizibilă a icebergului și e categoric ridicol ca noi să ne revoltăm doar pentru că, într-o bună zi, cineva ne așază în fața oglinzii.
Nu suntem, însă, nici în acest domeniu originali sau singuri. Există, desigur, diferențe de intensitate între noi și alții, dar tabloul complet e optimist. Așa cum analfabeții au supraviețuit vreme de secole, fiind parte a unei majorități, și analfabeții funcțional își pot vedea liniștiți de ale lor, de vreme ce lipsa de înțelegere a unui mesaj scris e o tendință în creștere. Să ne gândim la fenomenul cărților sau conferințelor motivaționale. El nu e o contribuție românească. Zeci, poate sute de milioane de oameni citesc în fiecare zi cărți care le oferă rețete universale ale fericirii și succesului. Ei sunt absolut convinși că lectura pasageră a câtorva sute de pagini le poate modifica structural existența. Am greși, oare, dacă am afirma că ne aflăm și aici în preajma unui analfabetism funcțional?! Nu cred… Există chiar si ocupații cel puțin suspecte; cutare cetățean e „speaker motivațional”, altul de-a dreptul „life coach”. Voi enumera doar titlurile câtorva texte care pretind că se află în posesia Graalului: „Puterea magică a gândului”, „Șase stâlpi ai încrederii de sine”, „Forța entuziasmului”, „Atitudinea este totul”, „Schimbând gândirea, îți schimbi viața”, „Arta de a citi gândurile” etc.
Analfabetul funcțional e definit de o fractură logică, de un scurtcircuit undeva între procesul lecturii unui text și cel al internalizării, al asimilării lui. El își proiectează în interior nu sensul celor citite, ci forma grafică a cuvântului și sonoritatea lui. La nivelul cel mai de jos, el nu mai înțelege cuvântul ca pe o convenție purtătoare de semnificație, ci ca scop în sine. Wikipedia explică regulile jocului „Avioane” astfel: „Avioane se joacă pe hârtie de matematică unde se trag două chenare identice, de obicei de 10×10 căsuțe. Fiecare căsuță se identifică printr-un număr pe axa X (de la 1 la 10) si de o literă pe axa Y (de la A la J)”. Analfabetul funcțional va citi în mod repetat textul, fără a ști ce anume ar trebui să facă în mod concret pentru a-l juca. Cuvinte precum „chenare”, „axă”, „identice” îl vor pune în dificultate. La un nivel ceva mai înalt, cititorul care investește timp în lectura unei cărți care îi promite secretul iubirii sau al fericirii, e convins că problemele fericirii și iubirii pot fi elucidate în mod miraculos, aplicând un set de reguli și mantra. E suficient, de pildă, să-ți repeți că ești cel mai inteligent din galaxie pentru ca, la un moment dat, să și devii cel mai inteligent din galaxie. Asta se numește forța gândirii pozitive. E vreo diferență substanțială între cele două exemple?! Nu cred să fie. Diferența e doar ipocrizie. Cititorul avid de cărți motivaționale îl va eticheta pe cel care nu știe să joace „Avioane”, urmând instrucțiunile scrise, drept analfabet funcțional, păstrându-și, în același timp, certitudinea, că el e în afara categoriei. În vreme ce bietul elev care nu înțelege regulile simple apare în statistici, la secțiunea „analfabet funcțional”, cititorul împătimit de cărți motivaționale îi poate fi profesor.
Pe rețelele de socializare, moraliștii și „influencerii”, marii revoltați și revoluționarii de serviciu își asezonează adesea opiniile (căci, nu-i așa, ce e mai nobil decât a avea o opinie?!) cu citate și ziceri de duh care sună bine și dau dovada culturii lor vaste. În spatele celor mai multe citate de acest gen se ascund decontextualizări grosolane, clișee îngrozitoare și idei de o evidentă redundanță. Profesori, directori de școală, inspectori, miniștri, părinți experți în „parenting”, noi cu toții deplângem situația alarmantă a analfabeților funcțional, în timp ce răsfoim cu interes tabloide și ne punem toată speranța în forța tămăduitoare a gândirii pozitive și în puterea mistico-magică a horoscopului.