cronica literară
PAUL ARETZU

Eheu, fugaces, Postume, Postume, labuntur anni

Articol publicat în ediția 3/2019

În volumul Elegia timpului: un an de poezie (9 decembrie 2016-8 decembrie 2017) (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, concepție grafică și ilustrații de Mihaela Șchiopu), Gabriel Chifu pătrunde în mistica trecerii, încercând o tatonare a polimorfismului acesteia, o exorcizare a ei. Dar moartea nu e decât (re)naștere, renovare a omului, transformare din crisalidă opacă în fluture luminos, un fel de sublimare, de transfigurare, de preschimbare într-o altă realitate: „În mintea mea, încet-încet, cu anevoie,/ el capătă temei/ și dobândește chip în mine.// Și-n vreme ce aicea, la vedere,/ eu, știutul,/ mă-mpuținez, mă sting, mă șterg și mă întunec,/ în adâncimi, acolo, el, cel nou,/ prinde puteri, sporește/ și tot mai luminând se face.// […]// Ci lumea-ntreagă cu fluvii și câmpii înrourate,/ cu ploi mănoase și vânt ce-adie printre cetini,/ cu soare și cu lună,// sub elanul lui,// din el, în jurul lui, ca din sămânță,/ încă o dată aievea se ivește/ și neîntinată de la capăt iar pornește.” (cel nou).

Viața urmează un traiect relativist, compensator, al descreșterii, al micșorării, în existența istorică, și al împlinirii, în dimensiunea spirituală. Cu toate acestea, moartea este terifiantă: „Tot mai des nimeresc în spații care nu există,/ acolo timpul curge altfel, pe dos și fulgerător./ Și tot mai des îmi visez sfârșitul:/ el este de fiecare dată altfel, dar mereu,/ oricât de umil, este epopeic, tulburător.” (elegia timpului: ce vremuri…) Ea poate fi surmontată însă prin anamneze, ori prin revelația iubirii. Poet al construcției elaborate cu atenție, bazându-se pe alegorie, Gabriel Chifu recurge adesea la paradoxism, la alăturarea contradictoriilor. Elegia alternează, astfel, cu diafanitatea unor poeme erotice. Timpul este ca o viforniță a uitării, a denaturării amintirilor, a zăvorârii în sine, realitatea afectivă se îndepărtează, risipindu-se, inocența copilăriei se preschimbă în amărăciunea senectuții.

Gândul la trecerea ineluctabilă a vieții produce retrospecții (introspecții) și frustrări. Cartea este surprinzător de biografică: „Am doi fii,/ amândurora le port de grijă,/ așa cum ai grijă de două baloane mari, colorate,/ pe care le ții strâns cu o sfoară, să nu le ia curentul/ și să plece, pierzându-se în văzduhul/ plin de cotloane invizibile.// Neasemuite sunt baloanele mele./ Unul roșu, mereu avântat,/ mă trage după el, sus, înspre tărâmuri fără cărări,/ pe unde nimeni n-a mai pășit./ Celălalt, albastru, plutește atent, la joasă înălțime,/ fascinat de locuri umbrite și utopice,/ pe care atâția le privesc fără să le zărească.” (balonul meu roșu, balonul meu albastru). Poetul se simte captiv între cerul care coboară apăsător în fiecare zi și pământul care a început să tot crească. Este îngrijorat de timpul care se derulează cu o viteză de neoprit, tot mai grăbit, este stupefiat de faptul că lumea va continua să existe și după ce el nu va mai fi. Premonițiile îi induc o viziune absurdă a existenței, sentimentul înstrăinării: „Dezolat căutând un adăpost,/ am ajuns la o răspântie/ între mine, și mine, și mine, și mine./ Confuz, nu știu încotro s-o apuc,/ în care dintre făpturile cu același chip/ să mă aciuez,/ așa cum te strecori sub streașina îngustă/ când te prinde ploaia torențială, neîndurătoare.// […]// Și visez cu ardoare/ un trup, o viață/ în care să încap cu ființa aceasta/ invizibil sporită, ramificat, inimaginabil./ Un trup, o viață/ în care, după rătăciri, să simt și eu/ că am ajuns acasă.” (căutând un adăpost). Poezia are o solemnitate melancolică, o amprentă elegiacă venită de departe, din temperamentul scriitorului: „Lumina care trece peste oraș/ în după-amiaza târzie de septembrie/ seamănă/ cu o corabie ce înaintează încărcată cu lămâi și lavandă/ pe apele Mării Egee./ Iar acolo, pe puntea ei, mai e cineva, un mort atât de frumos,/ pe care nimeni nu-l vede.// O, da, lumina e înmiresmată,/ e veche și epică, plină de amintiri, de firide, de fantasme/ și infinit melancolie secretă./ Iar eu stau ca pe punte în acest apus de septembrie,/ uitat, invizibil, atât de frumos/ și, oricât încerc, ochii nu pot să-i deschid,/ nu mai pot.” (după-amiază târzie de septembrie).

Dar lumea în care scriitorul trăiește, în care este erodat de timp, pe care simte că o va părăsi, este una eterogenă, în care coabitează profanul și sacrul, realitatea și visul, existența însăși fiind învăluită în misterul morții. Încercarea de întoarcere în timp este imposibilă, producând, însă, nostalgia copilăriei, cu orașul veșnic însorit, cu pădurea de tei de pe malul Dunării. Singura certitudine rămâne rătăcirea prin labirinturile pustietății: „De boala asta, a rătăcirii, e cineva/ care să fi scăpat vreodată?/ Azi pribegesc pe coridoarele subterane, labirintice/ ale vârstei mele înserate și triste./ Am ajuns acolo unde toți sfârșim,/ în temnița de piatră,/ fără nicio fereastră și fără nicio ușă săpate-n zid,// sunt închis într-o nemeritată, desăvârșită singurătate.” (rătăcirea). Odată cu înaintarea în vârstă, timpul vieții devine torențial, nimicind totul, comprimându-se îngrijorător. La greci, zeul timpului, Cronos, își devorează copiii. De fapt, numai mișcarea, călătoria, pune în ființă timpul neclintit: „Fără să-mi fi propus asta, am pornit cândva în călătorie./ De atunci, neabătut, înaintez pe drumul meu.// De voie, la pas, senin, ori în alergare, gâfâind,/ ori chiar târându-mă, lovit, fără vlagă.// Mă cațăr pe înălțimi unde doar vulturii suie/ ori ca piatra mă rostogolesc, pe povârnișuri, pierdut.// Prin apă, pe pământ, prin galerii de cârtiță oarbă și tristă,/ prin aer./ Pe jos, cu mers omenesc ori pe sus, fără aripi zburând./ Prin zăpezi reci, prin mocirlă și mlaștini,/ pe câmpuri de maci,/ pe mări însorite, strălimpezi sau întunecate și învolburate,/ de nestrăbătut.// Niciodată n-am știut cât durează călătoria,/ încotro mă-ndrept și unde-am ajuns.” (călătoria). Miticul personaj Ahasverus este nemuritor pentru că peregrinează fără încetare.

Corelativul timpului, spațiul, suferă și el prefaceri, micșorându-se până la dimensiunea unui punct, poetul însuși devenind captivul unui univers aflat într-o continuă reducție. Semnele îmbătrânirii sunt încetinirea, micșorarea, pe de altă parte, slăbiciunea, neajunsul, împovărarea. La fel se întâmplă, ne amintim, în romanul lui Boris Vian, Spuma zilelor, unde boala și epuizarea iubirii duc la diminuarea, până la sufocare, a spațiului. Gabriel Chifu știe să preschimbe mersul poemelor, trimițându-l către o soluție realist-magică, spre o priveliște sublimă, simbolică: „Un animal gigantic s-a așezat peste țara mea/ și a adormit./ Ținea cât ținea țara.// Iar animalul gigantic era lichid și transparent./ Mi se părea că trăiește în interiorul unui/ cristal viu, care respiră./.” (ploaia de trei sute de zile). Au loc, astfel, metamorfoze neașteptate, schimbări ale regnului, fenomene ale naturii miraculoase, augmentări și diminuări, proliferări și ubicuități, viziuni, reverii, levitații, imposibilitatea de a comunica, izolarea în sine. Deși viața are justificarea tocmai în polimorfismul ei, în natura ei miraculoasă, poetul constată, cu amărăciune, zădărnicia ei finală. Totuși, avem a face cu o lirică a mirării, a încercării autorului de a se explica, de a-și găsi, într-un moment de perplexitate, dat de vârstă, identitatea rătăcită. Tragismul ei este unul senin, calculat, acceptat, investigat. De aceea, frecventele introspecții iau forma evocării anilor copilăriei, certitudini ale protecției familiale și ale existenței autentice. Grecia, evocată adesea, este altă modalitate terapeutică, împotriva ravagiilor senectuții: muntele Olimp aducând poezia zeilor, Athosul picurând lumină lină, Marea Egee rostogolind prospețime stenică. Revine, însă obsesiv, inexorabil, ideea bătrâneții și a extincției: „Semănam cu un tren marfar fără frână/ ce înaintează orb pe câmpul pustiu,/ prin ceața ca o pâslă,/ pe o cale ferată care nu duce nicăieri/ și nu are capăt./ Eram istovit, eram golit de sens –/ ah, îmbătrânisem.// Apoi, ca în cărțile din vechime, psalmul 22,/ oasele mele au început să curgă și s-au vărsat,/ inima-n mine s-a topit ca lumânarea arsă,/ mintea mi s-a veștejit ca frunzele din pădure-n noiembrie/ și acest univers care mă conținea/ a prins să se surpe, să se spulbere, să dispară,/ parcă era făcut din praf și din fum.// Ah, da, era hotărât, era indeniabil:/ degeaba căutam,/ în zidul acestui coșmar nu exista nicio spărtură/ prin care să mă strecor, să scap,/ să ies din sfârșitul etern, neeroic,/ ce-mi fusese hărăzit și venise.” (ieșirea din coșmar).

Asemenea lui Ovidiu, surghiunit în singurătatea și asprimea Pontului Euxin, de unde tânjea la viața strălucitoare de la curtea imperială, pierdută pentru totdeauna, Gabriel Chifu deplânge, cu luciditate elegiacă, exilul în propria-i bătrânețe, suferință, boală, evocându-și frumusețea și energia de odinioară și, totodată, dezavuând destinul crud, menit, irevocabil, tuturor muritorilor. Cartea este un jurnal dramatic, introspectiv, meditativ, existențial, având o temă obsesivă, confesiv-elegiacă, investigată pe toate dimensiunile ei, sfârșitul neînduplecat.

Gabriel Chifu, Elegia timpului: un an de poezie (9 dec. 2016 -8 dec. 2017),
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018