Notă: Autorul acestui text este fiul poetului Miron Radu Paraschivescu. Domnia sa ne-a trimis, din Franța, unde trăiește, mai multe texte despre marele critic literar care a fost Lucian Raicu, cel care și-a trăit și el ultimele decenii de viață la Paris, fiind intrat, azi, într-un nedrept con de umbră în țara unde s-a afirmat cu strălucire, dar fără emfază. Publicăm în acest număr un prim text, care va fi urmat de altele. (Redacția)
Lucian Raicu sau religia artei
« Gândea în alte capete
iar în al lui
alţii decât el gândeau.
Asta e adevărata gândire. »
Brecht
Albert Camus se întreba, după război, dacă necredincioşii aveau locul lor în societate şi se gândea că, în viitor, «fiecare va spune celuilalt că nu e dumnezeu».
Chiar şi astăzi, la începutul acestui al treilea mileniu, se ucide încă în numele lui dumnezeu! Ca şi cum dumnezeu ar fi un bărbos aşezat confortabil în nori şi trimiţându-şi lumina către săracii ignoranţi ai acestei planete sinucigaşe şi ca şi cum religia ar putea rezolva toate problemele umanităţii (cum credea d’Ormesson). Cum adică? Religia n-a rezolvat problemele umanității fiindcă ţii fiindcă omul trebuie să le rezolve. Dumnezeu se manifestă prin intermediul inteligenţei umane.
Ce-am înţeles noi din această minunată expresie a lui Bergson care compară universul în care trăim cu « o maşină de făcut dumnezei » ?
În peisajul cultural al umanităţii există un nume foarte important din care doar două cărţi au fost traduse în limba lui Molière : Cu Gogol (1974) şi O sută de scrisori din Paris (2016). Însă cele mai importante, în afară de Gogol, sunt celelalte : Critica formă de viaţă (1976) ; Reflecţii asupra spiritului creator (1977) ; Nicolae Labiş (1977) ; Calea de acces (1982).
Acest nume este al unuia dintre cei mai importanţi critici literari, Lucian Raicu, născut la Iaşi în 1934 şi decedat la Paris în 2006.
Vorbeam, la început, de religie ca justificare şi scop al războaielor istoriei umanităţii până la acest început de al treilea mileniu. Se întâmplă că Raicu, în cea mai bună carte a lui intitulată Gogol sau fantasticul banalităţii, a inventat o expresie care ni se pare mult mai importantă decât toate şi care priveşte geniul uman sau ceea ce Bergson numea inteligenţa. Această expresie este « religia artei ».
Dacă Immanuel Kant credea că « adevărul depinde de structura generală a spiritului uman », Bergson credea că « structura generală a spiritului uman depinde de un anumit număr de spirite individuale ». Aceste spirite sunt geniile şi, în primul rând, geniile artistice.
Lucian Raicu avea dreptate : nu avem altă religie decât « religia artei ». Cartea lui intitulată Reflecţii asupra spiritului creator este un fel de manual al scriitorului… literalmente !
Anumite fraze ale lui Raicu erau misterioase cum ar fi de pildă aceasta : « opusul absolut al răului nu este binele : tot un rău este dar de un alt fel ». Într-adevăr, răul este o falsificare a binelui. În absolut, răul e asimilat cu nefiinţa. Însă nefiinţa este, prin definiţie, ceea ce nu există : absenţa oricărui lucru. În planul existenţei umane, opusul absolut al ignoranţei nu este înţelepciunea ci inteligenţa şi inteligenţa este libertatea.
Între determinismul ignorantului şi determinismul înţeleptului există incertitudinea inteligenţei, adică libertatea omului. Între ceea ce este şi ceea ce nu există se găseşte invenţia sau ceea ce ar putea să fie. Între determinismul existenţei şi déterminismul nefiinţei există indeterminismul fiinţei, adică libertatea ei. A fi este a fi liber.
Bine, dar a fi liber să ce? A fi liber să faci. Bine, dar a fi liber să faci ce? A fi liber să creezi. Bine, dar ce să creezi? Să creezi o operă de artă. O operă de artă este o posibilitate de existenţă şi mai este, în special şi mai ales, dovada existenţei.
Putem crede sau nu în dumnezeu însă cum opera de artă există nu e nici o îndoială că autorul a existat sau există. De aceea opera de artă e dovada existenţei.
Pentru ca aceste stele şi aceste planete şi aceste galaxii şi acest univers să poată exista, trebuie o dovadă, deci o operă de artă deci un autor şi deci un spirit (inteligenţă). De unde şi această exclamaţie a lui Pascal : «omul ştie că va muri pe când universul nu ştie nimic». Însă cum omul e într-un fel produsul universului înseamnă că universul ştie ceva despre el însuşi. Asta nu înseamnă că universul e autodeterminat căci dacă ar fi aşa n-ar mai exista libertate. În vreme ce omul e liber. Liber de a crea. A şti e a şti să creezi. De unde această carte a lui Raicu «Reflecţii asupra spiritului creator». De unde această carte a lui Bergson «Evoluţia creatoare».
Cartea despre Gogol intitulată « Gogol sau fantasticul banalităţii » (1974) tradusă în franceză « Avec Gogol : essai sur l’inconsistance » (L’Age d’Homme, 1992) seamănă cu sculptura lui Rodin, Balzac, sau mai degrabă cu Poarta Infernului ! Dacă Raicu ar fi fost sculptor ar fi făcut Poarta Infernului.
Tot aşa, Nicolae Labiş seamănă cu altă sculptură a lui Rodin intitulată « Gândirea ». Poetul mort la 21 de ani este unul dintre cei mai mari şi această carte a lui Raicu (fostul său coleg la Şcoala de Literatură) îi menţine spiritul intact în memoria noastră colectivă care este literatura.
Critica lui Lucian Raicu a fost des comparată cu o «critică de identificare». Identificare cu autorul. În realitate este ceva mult mai simplu. Critica lui Lucian Raicu nu este critică ci gândire pură. Raicu, precum Tolstoi, nu scrie : gândeşte. Şi gândeşte dincolo de cuvinte adică gândeşte cu voce tare pentru ca toată lumea să gândească ce gândea autorul. Adevărul devine atunci o evidenţă care sare-n ochi: Nozdriov îi spune lui Cicikov à propos de botul calului: « – Pune mâna ! Simţi ce rece e ?» Adevărul gol, fără artificii, fără apel, fără «starturi de protecţie», iată stilul lui Raicu. Adevărul nu se teoretizează: se constată. Simplu.
Raicu avea oroare de ideologi, de « experţi » sau de « specialişti » care apar ca să ne transmită înţelegerea lor asupra textului în loc să lase textul să « vorbească ». Textul de geniu vorbeşte de la sine ne spune Lucian Raicu. Un cuvânt care pare fără sens devine, deodată, esenţial. Spiritul creator vorbeşte despre adevăr şi vorbeşte fiindcă e liber. Pentru Raicu scopurile nu sunt importante : importante sunt mijloacele pentru a le atinge sau punctele de pornire. Cum spunea Thoreau, « Nu suport să mi se spună să aştept rezultate bune: aştept grabnic începuturi bune ». Sau : « Nu contează că un început pare modest : ceea ce e bine făcut la început e bine făcut pentru totdeauna ». Importantă nu e cartea terminată. Importantă e dezvoltarea gândirii etalată în timp. Important nu e rezultatul şi moartea. Importantă e viaţa trăită sau începutul şi continuitatea gândirii. Lucian Raicu gândea în permanenţă ; îşi confrunta gândirea cu textul de geniu. Critica lui nu era o « critică de identificare » ci mai degrabă o tentativă pe deplin reuşită de cunoaştere intuitivă a lucrurilor şi fiinţelor ; o intuiţie de fapt ; o cunoaştere ipso facto.