Edițiile princeps constituie pasiunea bibliofililor, care le colecționează cu grijă și așezate în rafturi, devin cu timpul mândria bibliotecilor personale. Din păcate aceste ediții princeps devin rarități bibliofile. Noroc că tehnica tipografică a ajuns, prin reproduceri anastatice, să reediteze aceste cărți și să trăim emoția apariției primelor ediții. Aceste gânduri mi-au fost inspirate de reeditarea în ediție anastatică a nuvelei Iobagii de Pavel Dan de către Aurel Podaru, un pasionat de viața și opera prozatorului Câmpiei transilvane. Iată pe scurt istoria acestei nuvele și a acestei ediții.
De prin 1935, Pavel Dan, tânăr scriitor ardelean, cunoscut prin publicarea unor nuvele ca Urcan Bătrânul, Înmormântarea lui Urcan Bătrânul, Priveghiul ș.a. în cele mai importante reviste literare românești din intervalul interbelic, este asaltat de semnele unei boli necruțătoare care avea să-l răpună înainte de vreme. Încercările eroice de a învinge această boală prin luni de spitalizare la Cluj și la Viena se dovedesc infructuoase. În 1936 ziarul „România Nouă ” din Cluj organizează un concurs național de nuvele istorice. Redacția primește26 de nuvele istorice. Juriul alcătuit din Octavian C. Tăslăuanu- președinte, D. Popovici, Olimpiu Boitoș, Ion Breazu, Ion Chinezu – personalități ale scrisului transilvan interbelic, Nicolae Buta și Ion Costea, redactori ai ziarului „România nouă”, acordă premiul I lui Pavel Dan și premiul II lui Victor Papilian; o mențiune se acordă lui Victor Tudoran, redactorul revistei „Plaiuri săcelene”. În 1938, la un an după moartea prozatorului apare volumul Urcan Bătrânul, cu o prefață de Ion Chinezu. Apariția este o revelație, nuvelele impunând un prozator de mare forță epică, reprezentant al realismului dur, și al realismului magic, așa cum îl definea critica literară de întâmpinare a epocii. Volumul cuprinde și nuvela Iobagii, dar lipsește povestirea Îl duc pe popa. Împreună vor apărea în 1943, la șase ani de la trecerea la cele veșnice a lui Pavel Dan. Transilvania era de trei ani ruptă de trupul țării în urma Dictatului de la Viena; în multe privințe situația social-politică a Ardealului se asemăna cu cea din anii primului război mondial și reeditarea celor două povestiri la Fundația Regală „Regele Mihai I” în colecția „Cartea refugiatului ardelean” era binevenită și actuală: „Iobagii – se spune în prefața ediției princeps – este răvaș de istorie din începutul Răscoalei lui Horea, chiar cu unele scăderi, rămâne o minunată frescă transilvană în care e pusă în lumină răbdarea țăranului de dincolo de munte și totodată neamul din care pornește dârz, cu sapele și cu securea, împotriva sbirilor pentru care a răbdat în sărăcie și nevoi atâtea veacuri”. Răzbunarea țăranilor răsculați după atâtea umilințe îndurate are răbufniri și manifestări care amintesc de paginile Răscoalei lui Liviu Rebreanu. O singură scenă se detașează din acest șir al răzbunărilor, aceea în care Popuța, unul din cei mai săraci țărani ai satului, în casa căruia era sărbătoare „când găsea o lingură de unsoare ca să-și înșele mămăliga”. Văzând atâtea butoaie cu unsoare acestuia îi vine în minte o răzbunare inedită și într-un fel grotescă:„Cum ședea și se uita la unsoare, privirile îi alunecară în jos spre opincile crăpate de secetă. Deodată sări sprinten și, punând mâna pe gardina unui butoi, se cufundă în unsoare până la brâu și începu să joace înfuriat.
– Amu, na, mâncați și vă săturați! Unsoarea sărea afară din butoi, se tăuia prin odaie, o călcau în picioare, ducând-o în toate părțile. El însă tot mai înfuriat sărea în butoi, ștergându-și cu dosul mâinii lacrămile și strigând: – Amu, na, mâncați, opincilor, și vă săturați…” (p. 65) Dincolo de grotescul ei scena capătă o semnificație simbolică pe care n-o întâlnim în scrierile consacrate Răscoalei din 1907: disprețul față de bogăția acumulată în cantități ce sfidează sărăcia celorlalți săteni.
Nuvela Îl duc pe popa se inspiră și ea dintr-o realitate istorică transilvană, reconstituită cu condei gazetăresc de către un povestitor ardelean uitat, Septimiu Popa, care în volumul Temnițele Clujului. Din însemnările unui popă românesc, Cluj, 1937, vorbește de arestarea sa, în împrejurări asemănătoare cu cele ale personajului principal din povestirea lui Pavel Dan: „Această arestare a fost efectul spaimei ce cuprinsese pe dușmanii noștri seculari în clipa când frații de dincolo de Carpați au pornit războiul pentru întregirea neamului. În cumplita lor deznădejde au arestat și au aruncat în închisoare, ori au trimis în exil, dincolo de Dunăre, un foarte mare număr de preoți din Ardeal, atât ortodocși, cât și uniți, dintre aceia cari cât de cât erau nește oameni ai datoriei” (p.3). Titlul, repetat ca un ecou spre sfârșitul nuvelei, sintetizează aceste realități dramatice ale anului premergător Marii Uniri.
Ilustrațiile sau „chipurile desenate” de Aurel Jiquidi sunt o foarte adecvată transpunere picturală, în tonuri sumbre, (ca stările sufletești ale personajelor) – a momentelor principale ale povestirilor.