cronica literară
Stancu Ilin

Caragiale – scriitor tragic

Articol publicat în ediția 4/2019

Orice studiu despre I. L. Caragiale presupune astăzi un anume grad de dificultate. O primă cauză ar fi că despre opera scriitorului s-au pronunțat toți marii critici, așa încât s-ar părea că ar fi foarte greu să fie emise alte judecăți noi, originale. Apoi, semnificatul și semnificantul textelor caragialiene, în ciuda aparențelor, sunt capabile de irizări semantice multiple, de metamorfoze, cum se spune adesea în studiul lui N. Drăghici, Tragicul la Caragiale, ediția a II–a, Editura Hoffman, 2018.

Cu o informație de excepție, N. Drăghici constată, însă, că în procesul receptării critice a operei marelui scriitor s-au emis și păreri care n-au rezistat timpului și-și propune să depășească ,,înțelesurile tocite”. Calea ar fi ,,citirea” lui Caragiale pe dinăuntru . Dacă în prima parte a studiului, Tragicul „pur”, autorul se oprește asupra dramei Năpasta și asupra câtorva nuvele asimilate tragicului pur, punând în evidență limitele lor, precum și riscurile pe care scriitorul și le-a asumat când s-a hotărât, ca orice mare scriitor, să „rateze” și în celălalt registru, cel tragic, în cea de-a doua, Tragicomicul, exprimându-se tranșant – pe urmele lui Romul Munteanu (citat) – demonstrează că schițele și comediile lui Caragiale cuprind și o dimensiune tragicomică, prin rezonanța asocierilor din conștiința cititorului. Cu o asemenea extensie, autorul ne avertizează încă din Argument că el este interesat cu prioritate de modernitatea scrierilor lui I. L. Caragiale. Aceasta nu-l împiedică să procedeze metodic și să încerce să-l încadreze în curentele epocii, clasicism, romantism, realism, naturalism, supralicitând scrierile lui Dimitrie Păcurariu. Ajunge, totuși, la concluzia că I. L. Caragiale este greu de cuprins în limitele vreunui curent. El îmbrățișează, mai degrabă, ideile lui Edgar Papu din Protocronismul românesc, în revista Secolul 20, nr. 4-5, 1974 (horribile dictu), după care marele nostru dramaturg a anticipat dezvoltările ulterioare ale teatrului modern, în speță a teatrului anchetă. În Năpasta, de pildă, este sesizată și o interogație ontologică, explorarea ,,subînțelesurilor abisale din om”, cum zice Edgar Papu.

Studiul pe care îl examinăm are o bună bază teoretică. N. Drăghici se pare că citește textele lui Caragiale prin prisma contribuțiilor lui Michel Foucault (Histoire de la folie) sau Johannes Volkelt despre estetica tragicului. În genere, autorul este preocupat să-și definească termenii pe care îi folosește în demersul său critic. În consecință, cele două părți ale studiului se deschid cu subcapitole specifice: Despre tragic și, respectiv, Despre tragicomic. După părerea noastră, uneori se face o prea mare risipă de erudiție.

Depășind un didacticism îngust domnul Nicolae Drăghici își structurează cele două mari părți nu pe genuri și specii, ci „îndeosebi” pe idei-forță ale receptării actuale a operei caragialiene. Originalitatea studiului rezidă nu atât în ideile personale ale autorului, care nu lipsesc, cât în reformulările inteligente ale unor judecăți critice celebre. Bibliografia referențială aferentă studiului este bogată, și tot ce e mai important este citat. Întâlnim de-a lungul tezei numele unor Maiorescu, Gherea, Ibrăileanu, G. I. Ionescu-Gion, Nicolae Iorga, G. Călinescu, E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Tomuș, Ștefan Cazimir, B. Elvin, V. Fanache, Marin Beșteliu, Florin Manolescu, Maria Vodă Căpușan, I. Constantinescu, Valeriu Cristea ș.a. N. Drăghici face un comperaj interesant al variatelor opinii emise de-a lungul timpului. Pagina critică a autorului se animă atunci când pune în paralelă ideile lui C. Dobrogeanu-Gherea și Eugen Lovinescu despre personajele și construcția dramei Năpasta. Sentimentul principal zugrăvit nu e remușcarea, ci răzbunarea, zice criticul sburătorist, răsturnând argumentele lui Gherea, și conchizând că axa principală a piesei nu e Dragomir, ci Anca. În privința caracterelor țărănești, cei doi mari critici sunt aproape congruenți, țintind mult mai sus, către caracterul general-uman al personajelor, Lovinescu vorbind de ,,icoana unui sentiment omenesc nepieritor, după cum ni se dă în Avarul sau Tartuffe”. Și tot în aceeași sferă de idei reținem completarea peste timp a lui Gherea de către Eugen Todoran care considera că în această tragedie a neînțelegerii, suferința fără vină nu-și putea găsi purtători mai potriviți decât eroi din clasa țărănească, pe care ,,realitatea istorică i-a făcut vinovați fără vină”. N. Drăghici reține o scrisoare a lui Duiliu Zamfirescu către Titu Maiorescu în care respingea drama Năpasta. Ar fi fost în spiritul ,,dialogic” (vorba lui Bahtin) al acestui studiu dacă autorul ar fi citat și răspunsul lui Titu Maiorescu. Îl reproducem noi: ,,Năpasta lui Caragiale? D-tale nu ți-a plăcut – mă așteptam la așa ceva. Mie mi-a plăcut grozav de mult, și lui Carp, și lui I. A. Cantacuzin și etc. etc. Dar ai să fii pus pe gânduri: nici publicului nu i-a plăcut […]. Va să zică ai ajuns în halul publicului??! – Eu rămân în halul și în halatul meu” (I.L. Caragiale, Opere, II, București , 2000, p. 1129-1130. Scrisoarea din 8/20 ianuarie 1890).

Rând pe rând sunt abordate, cu problematica critică specifică: Două loturi, parte poate prea extinsă, Cănuţă, om sucit, Inspecţiune, Caut casă, Căldură mare, D-ale carnavalului, comediile clasice O noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută, Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea. Dar oricât ar fi de diverse şi de neaşteptate interpretările criticilor, ele se unesc sub mantia lui G. Călinescu. Autorul îl citează copios cu a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent şi tot mai rămâne ceva pe deasupra. Se putea insista mai mult pe relaţia Caragiale-Hasdeu. Magul de la Câmpina captase pe mulţi pe căile supranaturalului. Caragiale – zice marele critic – este ,,împins spre zona miraculosului’’, interesat tardiv, în Amici, de telepatie. Asemenea informaţii au fost cuprinse în notele la ediţia noastră critică din colecţia Pleiade, mai înainte citată. O altă constantă care conferă echilibru studiului sunt desele referinţe la Paul Zarifopol, care l-a cunoscut, ca nimeni altul, pe marele nostru clasic. Iată, de pildă, problema surprinzătoarei modernităţi a teatrului lui Caragiale. În acest spaţiu supus exagerărilor, N. Drăghici reţine, şi bine face, toate speculaţiile, supunându-le parcă judecăţii publice. Are legătură sofianismul blagian cu Ion din Năpasta? Cănuţă ar fi un ,,străin’’ camusian?! În altă parte se face o referire la ,,Der reine Tor’’ din Parsifal de Wagner. Se citează din Plutarh sau în legătură cu teatrul cruzimii, se fac trimiteri la Strindberg, Sartre sau suprarealistul spaniolo-marocan Arrabal. Este evocat chiar şi Beckett. G. Călinescu vorbeşte cu prudenţă de spiritul galic al lui Caragiale, apropiindu-l – cu documentele pe masă, ca să zicem aşa – de Courteline şi H. Mounier, creatorul lui Monsieur Prudhomme. El aminteşte de insistenţele lui nenea Iancu asupra caracterului de ,,industrie migăloasă’’ a scrisului său, ,,antiartistic’’, şi de statutul său de autodidact. Lecturile sale erau foarte limitate, după cum se poate vedea din corespondenţa sa (vol. IV din 2002 al ediţiei noastre critice). Este, totuşi, un adevăr incontestabil că I. L. Caragiale a contribuit, prin Eugen Ionescu, îndeosebi, la înnoirea teatrului european. Se naşte însă o întrebare legitimă. De unde această propensiune a marelui nostru clasic către nou şi originalitate. Răspunsul ni-l oferă N. Drăghici, care îl citează pe Paul Zarifopol: Caragiale făcea elogiul unor forme primitive ale teatrului, cum ar fi clovneria, teatrul de marionete şi jocul măştilor.

Până la urmă se pare că totul s-ar reduce la limbaj. Scriitorul avea o memorie auditivă ieşită din comun, reţinând expresiile personajelor din diverse medii. Avea, pe urmă, obiceiul de a citi şi a adnota presa timpului. Primele proze caragialiene din Ghimpele şi Alegătorul liber sunt montaje ale unor extrase din ziare, la fel ca la Cehov. Până târziu, în epoca berlineză, îi trimitea în scrisori lui Paul Zarifopol, aflat la Leipzig, ,,zaharicale’’ sau ,,dulceţuri’’, adică tăieturi din ziarele pe care le primea din ţară, cu expresii deşucheate. Ele au fost lăsate de o parte de Şerban Cioculescu în volumele sale de scrisori din 1942 sau 1963, dar publicate de noi după originale. Lucrând aproape un deceniu la marea Bibliografie I. L. Caragiale, tipărită în două tomuri, în 1997, cu finanţarea Academiei Române, am putut constata că expresiile devenite celebre (,,stimabile’’, ,,onorabile’’, ,,curat murdar’’ etc.) existau în limbajul politicienilor vremii sau al mahalagiilor. Mircea Iorgulescu vorbeşte de ,,marea trăncăneală’’, iar Valeriu Cristea îl consideră pe Caragiale un mare poet al vidului, un modern, un precursor. Asistăm la o extraordinară putere sugestivă a cuvintelor, ca o adevărată magie, de la bolboroseală până la tiradele fals patriotarde. Personajele întruchipate sunt, într-adevăr, vidate de orice conţinut, sunt goale, uşoare, dar – am adăuga noi – volatile, pentru că le ţin, le justifică, le atrage limbajul caragialian.

N. Drăghici, Tragicul la Caragiale, ediția a II–a,
Editura Hoffman, 2018