Grav și interogativ, acut și urgent, emergent, duhul eminescian, convergent, în creștere și descreștere cantemiriană, ne trezește din uitare. Una din cele șapte taine eminesciene e destăinuirea, dezvăluirea, arătarea pe față a primejdiei și denunțarea unei stări de stagnare, fatală, cea a compromisului comod, a vicleniei venale, ca izvoare primejdioase pentru un popor, aflat în pragul agoniei, al impasului, cînd faptele rămîn în urma vorbelor dichisite și ponosite, prin uzură și obicei știrb.
Dezvăluirea, spre lămurire, e întîiul prag, tocit, din prea aprigă grăbire, din lăcomie acerbă, spre avuții efemere. Bine orientat, de bună credință și convingător, Eminescu ne arată în ardoarea adevărului, și nu de dragul adevărului, calea spre împlinire, ca îndreptățire, pentru a nu rămîne doar la amăgirea și vicleșugul cuvintelor, al eufemismelor dăunătoare.
Eminescu urmează celui de-al doilea canon cantemirian, și anume, de a nu trece sub tăcere adevărul istoric, de a dezvălui și de a pune în lumină ceea ce nu poate rămîne ascuns. Tăcerea istoricilor, denaturarea și deturnarea stînjenesc adevărul, făcîndu-l de nerecunoscut. Adevărul istoric poate fi răsturnat, răstălmăcit, dar, incomplet dezvăluit, el va fi denaturat, cu grave consecințe în proiectul de viitor al unui popor. Dimitrie Cantemir e cel dintîi care definește condiția primară a istoricului: (Istoricul) înseamnă ochii, sufletul și viața istoriei. De el depinde adevărul, rectitudinea faptei, fiind vectorul adeveririi. Față de întîiul canon cantemirian, cel al trecerii sub tăcere, pentru Eminescu, a fi drept și nepărtinitor înseamnă a fi la înălțimea misiunii pe care ți-o asumi, cu riscul de a fi martirizat, părăsit și sceptizat de dureri, imposibil de a fi în toate drept, în toate nepărtinitor, adevărul fiind peste puterea omului ce-l personifică. Scrierea istoriei la orice națiune se începe mai întîi și constă din cronografie, cu sau fără tendință.
A fi statornic nu înseamnă a fi neclintit, ci hotărît, urmînd a vieții cale, fără șovăire sau poticnire. Întîi stătător fiind Adevărul părintesc, neîntrerupt, din Tată în Fiu, din Cuvînt în cuvîntător, din eliberat, eliberator, din Duh ceresc, proniator, în vrednic continuator, făptuitor, potrivit menirii omului pe pămînt. În privința adevărului, nimic nu l-ar fi mîhnit mai mult pe Eminescu, nici cînd era la strîmtoare, decît ezitarea în fața evidenței. Îl imploră pe Samson Botnărescu ca nu cumva să fie evaziv, cu privire la viața sa nenorocită: Cînd vei fi interogat, te rog spune adevărul. Nu evaziv, nu încurcat, căci toată responsabilitatea civilă e o copilărie alături de urmările ce ar avea pentru mine un singur neadevăr ce l-ai spune. Un neadevăr ar fi în stare să mă nenorocească pe toată viața și să-mi răpească onoarea. Fie și un singur cuvînt îl mîhnește peste măsură, folosit inadecvat și inconștient, cu privire la soarta poporului român: vasalitate.
Un cuvînt poate determina sau poate deturna nu doar viața unui om, ci chiar istoria unui popor. Cuprins fiind de o mîhnire eroică, de cunoscător, pînă la detaliu și nuanță, a trecutului istoric, Eminescu rămîne statornic în convingerea sa misionară, că nu se cade a ne înjosi singuri, față de trecutul măreț, lăsîndu-ne copleșiți de izvorul primejdiilor, mai mult dinăuntru, decît dinafară. E adevărat că pe pămînt rătăcitor numai omu-i schimbător/ Iar noi locului ne ținem/ cum am fost așa rămînem. Poetul înțelege și admite vrăjmășia vecinilor, fie din rea credință ori din neștiință, dar nu pricepe cum chiar guvernul, din ușurință ori din rea voință, să menționeze acest cuvînt, vasalitate, în mesajul domnesc: Niciodată! Niciodată pentru România nu a existat un timp de vasalitate. Și nu ne îndoim că marile puteri europene, recunoscînd că suntem un popor trainic și vrednic de viață neatîrnată, vor recunoaște și vor scuti independența noastră. România nu va fi, dar nici nu a fost niciodată vasală. (Timpul, 17.XI, 1877)
A fi statornic înseamnă a urma adevărul, în toată necuprinderea și în toată amploarea, pînă la adeverirea unui principiu unificator, fără strămutare sau stîlcire, fără înstrăinare, pînă la identificarea ultimă: omul liber, neatîrnat, conștient de măreția misiunii sale, creatoare: În fiece om o lume își face încercarea, pînă devine persoană, subiect al propriei vieți, adică, personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistență și conștiință națională maselor și a făcut din el o națiune. Nedumerirea poetului e cu atît mai gravă, pe măsură ce constată reaua voință, de cum e cu putință să se strecoare eroarea, combaterea părerilor pe terenul îmburuienat al formelor goale, străine de rigoarea și de seriozitatea convingerilor. A combate nu cu pamfletul ridicol și fără preț, care detrage întotdeauna mai mult autoriului său decît celor persiflați prin el.
Strașnic și vrednic, neiertător cu ușurătatea și superficialitatea, Eminescu, biruitor, răzbate, pînă în pînzele albe ale adevărului, nerăzbunător, cunoscîndu-și limitele umane, fiind deci un om liber, neatîrnat de vreo tendință, de vreun impuls vindicativ. Arta sa poetică sau politică e cuprinsă de înflăcărare, și nu de inflamare, de o combustie interioară, eroică, martirică și sfîntă. E atît de conștient de menirea sa, încît, criticînd, e îngăduitor cu adversarul, pentru a nu fi acuzat de meschinărie.
Vehement, fără a fi insolent, Eminescu face să ne cutremurăm în fața evidenței, orbiți de viclenia și nestatornicia umană, în toată precaritatea și falsitatea conjecturii. Nu lasă nimic la voia întîmplării, ci, de la întîia privire, constată cu amărăciune lipsa de răspundere, disprețul, nejenarea, și grava urmare a neadevărului, încît, lipsa cunoașterii istoriei unui popor, a menirii sale, are consecințe uriașe asupra menirii și misiunii sale, de împlinire, prin creație, prin ce avem în comun, trecutul ne aparține și nu-l putem neglija sau eluda, precum și încununare a menirii omului pe pămînt, adică viețuire exemplară, cumpănind între vitregii și extreme.
Eminescu e răspunsul pe care și-l dă, mai întîi, lui însuși, ca răspunzător, de viața sa, conștient de nefericirea sa, dar nici atît de nefericit, încît să mă nimicesc, îi scria Veronicăi. Apoi, Eminescu, interogativ, se întreabă și socoate cum de e cu putință, în felul kantian de a se întreba, ca aparența să oculteze evidența, cum de atît de repede, valul uitării face să nu vedem izvorul primejdiilor. Cea dintîi primejdie fiind și cea mai gravă: a eludării adevărului, în loc de adeverire, a substituirii, în loc de împuternicire, a posibilului și întîmplării, a urmărilor și consecințelor grave, pe termen lung, în loc de lucrare, implicare, împlinire prin jertfire. E în firea omului de a săvîrși, faptele copleșind vorbele. E în menirea omului de a fi desăvîrșire, prin săvîrșire, adică lucrare a Verbului, în prezent, în ardoarea clipei irecuperabile.
Eminescu evocă trecutul ca înrîurire asupra prezentului. Arta portretului e una a configurării și a prezenței lui Dumnezeu, ca făgăduire a menirii și a mîntuirii unui popor, (Doar s-o îndura Dumnezeu/ Ca să-ți mîntui neamul tău), deopotrivă cu fiecare suflet, prin dezvăluire și jertfire. Nu sărăcia e păcatul pămînteanului, ci lăcomia. Nu batjocura îl îngroapă de viu, în nimicnicie, ci urîciunea, ușurătatea, extremele și excesivul agresiv. Viețuire înseamnă pentru Eminescu trăire în armonie, împăcare de sine și iertare față de căderi și scăderi, inerente ființei umane: Ciudat izvod e omul pe-a vremii țesătură. Iertător și înțelegător, în două versuri îl citim pe Eminescu în adevărul creștin al creației: Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față/ Îndură-te stăpîne și dă-i pe veci viață.
Neatîrnare înseamnă a fi liber, neconstrîns, în limita vieții, nelimitate, ca neîntrerupere și nesuspendare a prezentului, ca prezență peremptorie și mărturisitoare, fără fisură sau ezitare, asumîndu-ți viața ca pe un dar de la Dumnezeu și nu ca o pedeapsă sau ispășire golită de cuprins, în necuprinderea creației. Plenar și plenitudinar, sunt cele două margini între care își petrece omul viața. Mărginit și supus vremelniciei, omul e schimbător, fără putința evadării din precaritate. Numai că deșertăciunea ne este dată ca încercare, tocmai pentru a o depăși. Eminescu e calea cea mai scurtă de a ajunge teferi, într-un tărîm, unde nu-s minuni spre delectare, ci însoțiri de luceferi, unde locuiește El, în timp ce noi ne certăm și ne nimicim, prin recurența demonică a neizbîndirii: nici eu, nici tu; nici tu, nici eu.
Eminescu e cuprins de ardoarea începutului, ca întîietate și dezrobire de sub vitregia sorții, fiind sieși credincios, neabătut pe calea vieții, în largul necuprinderii firii și în răspîntia duhului iubirii, primitor și primenitor de cuvînt, fără ezitări, tergiversări, amînări, ci trăind în temeiul verbului, în prezent, ca prezență adeveritoare: Patria vieții e numai prezentul.
Uriaș și măreț, copleșitor de limpede, adevărul e calea firească de a fi, bine orientat, vertical și dedicat vector al întregirii neamului și împlinitor al menirii. Disperat și aproape exasperat, Eminescu distinge între adevărul absolut, care ne-ar bloca, iremediabil, prin neaderență și inconsistență, și adevărurile istorice, alunecoase, repetitive, neconsistente, sub formă de plural indistinct, ca masivitate goală și lipsă de unicitate distinctivă. E un reper sfînt, o amprentă și o matrice, care fac să tresară un popor din amorțire. E aspirația de veacuri care ne conduce spre a deveni ceea ce am fost, pe cînd eram doar năzuință, putință, fără putere.
Unde e alternativă nu poate fi decît eschivă, adică vorbe, opinii, expresii efemere, preluate și colportate, bolboroseli și îngrămădiri de cuvinte, fără noimă, din auz în auz, pînă la refuz, neavînd nici un reazim consistent. Oroare și nefericire e inducerea în eroare, prin răstălmăcire, deturnare și răsturnare păguboasă: „Dacă un om e la noi într-adevăr, atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o biată listă de persoane, e în pericol de a-și vedea ideile întoarse și răsucite de adversarii lui, pretinși politici, după placul acestora, va vedea trăgîndu-se din ele concluzii nemaiauzite, care lui nici prin minte nu i-au trecut vreodată și în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după șoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor ușori, nu însă în virtutea unor enunțuri sau fapte determinate, care pentru toată lumea rămîn aceleași. Căci în aceste condiții nu e cestiunea de a afla adevărul, ci din contra, de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică. Aparența ține locul adevărului, înduplecarea – locul convingerii.” (Timpul, 3 VIII 1879)
Cititorul de azi rămîne perplex, uimit, de cît de actual e poetul Eminescu, reductibil, pînă la urmă, la un principiu unificator, ireductibil însă după grile de lectură aleatorii, fragmentate, compilate, sau prin citate ciuntite. Cele mai triste pagini din creația sa sunt cele care au fost cenzurate, prin croșete sau paranteze goale, punctate, în albul absolut al trecerii sub tăcere.
Eminescu ne arată primejdia în care ne aflăm, suspendați în efemer, schimbători, versatili, în loc de a trăi în lumina adevărului, care ne face liberi și biruitori. Fiind inevitabil, precum sufletul, Adevărul e dureros. Ieșit din comun e omul care își arogă o idee, țintuindu-l pentru totdeauna, față de persoana umană în al cărei chip se oglindește creația în toată splendoarea începutului, cînd omul era adevărat ca natura și natura adevărată ca omul. Timp de două luni de zile își ia notițe, la Viena, și e consternat să nu găsească o lămurire cu privire la sufletul omului: La Viena eram sub influența nefastă a filozofiei lui Herbart, care prin firea ei te dispensează de studiul lui Kant. În această prelucrare a înțelesurilor s-a prelucrat însuși înțelesul meu cu un înțeles herbartian, pînă la tocire. Cînd însă după această frămîntare și luptă de două luni de zile vine la sfîrșit Zimmermann, zicînd că există într-adevăr un suflet, dar acesta e un atom, aruncai indignat caietul meu de note la dracu, și n-am mai venit pe la cursuri. Din acest fragment de scrisoare reiese starea tensionată a poetului, în formare și în informare, aflat în căutarea asiduă a adevărului, pînă la tocire, într-o luptă și o frămîntare acută, pînă la epuizarea unei teme, pe toată suprafața și în toată expresia ei lacunară, fiindu-ne nouă la îndemînă și scutindu-ne de a-l căuta pe Eminescu acolo unde nu e de găsit.