De la Tribuna lui Slavici din 1884, își trag numele și în parte programul alte patru periodice, ultima fiind revista clujeană cu acest nume, apărută în perioada postbelică, într-o „serie nouă” în 1957. La Cluj apăreau în acea perioadă două reviste maghiare: Utunk și Korunk și o revistă românească lunară Steaua, născută din mai vechiul Almanah literar.
Autorul acestei cărți, Constantin Cubleșan, este el însuși un „tribunist”, care vine în redacția hebdomadarului clujean în 1962, după o experiență jurnalistică de reporter la Radio Cluj. La Tribuna a fost redactor la secția de critică și istorie literară timp de nouă ani, în perioada 1962-1970. „După nouă ani mi-am încheiat, poate, cea mai frumoasă perioadă a formării mele scriitoricești, plecând de la Tribuna” (p.187). Cartea lui Cubleșan este învăluită, firesc, într-o undă nostalgică a aducerilor aminte. Ea nu s-a dorit să fie o monografie riguros științifică asupra revistei Tribuna… Autorul ei a dorit doar „să cate a reține în memoria afectivă faptele de viață și de cultură ale primei generații de redactori ai Tribunei” (p.201). Așadar este o monografie memorialistică, cu pagini evocatoare captivante, amintind de cărți devenite clasice pe această temă: Amintiri din Junimea de Iacob Negruzzi, Amintiri de la Junimea de George Panu sau Amintiri de la Viața Românească de Mihail Sevastos, dar și de cărți portretistice, cu inserții anecdotice. Amintiri deghizate de Ov. S. Crohmălniceanu, Scriitori care au devenit amintiri de Virgil Carianopol sau Cartea cu prieteni de Fănuș Neagu.
Monografia lui Constantin Cubleșan cuprinde două părți: partea de început este consacrată „primei generații” tribuniste, cea care a activat în perioada 1957-1970. Evocarea începe cu Ioanichie Olteanu, „un întemeietor” și se încheie cu „Voievodul” Mircea Vaida, spațiu literar în care se perindă 27 de scriitori nu chiar redactori ai Tribunei, dar apropiați revistei clujene.
Evocarea scriitorilor are o structură duală: prima parte cuprinde un portret literar, care constituie și partea cea mai bună a cărții, partea a doua fiind destinată unui comentariu literar care aduce o perspectivă nouă asupra operei scriitorului sau reproducerea unor pagini inedite. Linia esențială a portretului sau acea faculté maîtresse, cum spuneau impresioniștii francezi, este amintită chiar din titlu cu o lapidară caracterizare a omului sau a operei: „Sfântul părinte al literaturii… este, evident, Ion Agârbiceanu, caracterizare atât de utilizată în toate textele de critică și istorie literară, încât a devenit o antonomază; și apoi în „galeria tribuniștilor” urmează: Simpaticul Nicolae Mărgeanu, Profesorul Valeriu L. Bologa, Combatantul Ion Lungu, Biblioteca de la Bucin – Ion Oarcășu, Proza poematică – Vasile Rebreanu, Arta de a fi boem – Alexandru Căprariu, Profesorul Mircea Zaciu, Visând la o Dacie edenică – Miron Scorobete, Ironicul Grigore Beuran, Umilință și fericire – Ana Blandiana, Profesorul taciturn și rigid – Dumitru Isac, Maestrul Ion Rahoveanu, Ioan Alexandru ca un zeu tânăr, Bătrânul profesor Iosif Pervain, Poetul din reportaje – Romulus Rusan, Organizatoricul Teofil Bușecan, Tragicul trubadur – Radu Stanca, Prietenul sportivilor – Negoiță Irimie, Cel mai frumos din oraș – Radu Enescu, Depășindu-și limitele – Dumitru Mircea, Criticul cu suflet de poet – Domițian Cesereanu, Un om de teatru – Ion Manițiu, Teohar Mihadaș ardea ca o flacără, Augustin Buzura – rememorări și introspecții și, cel care încheie șirul tribuniștilor evocați, Voievodul Mircea Vaida. Compoziția simetrică a evocării prezintă în ultima parte despărțirea de Tribuna, pasageri în redacție, colaboratori și cuvânt de încheiere.
Ca și la Junimea și „tribuniștii” aveau porecle literare: Tapirul (Ioanichie Olteanu), „poate pentru o configurație a nasului ușor încovoiat, asupra unei mustăți retezate scurt”, Trafulică (D.R. Popescu), Trașcă (Pavel Aioanei), Kafka (Victor Felea) ș.a. Portretele literare, cu care debutează, de obicei evocarea, sunt aproape toate memorabile și ar merita să fie citate, pentru că ele constituie măduva cărții, coloana ei vertebrală. O să aleg trei: „În 1958 când a intrat în redacția revistei clujene Tribuna, Vasile Rebreanu se prezenta ca un tânăr jovial, ce atrăgea numaidecât atenția asupra chipului său luminos, cu o înfățișare inocent-adolescentină, cu ochi albaștri ca florile de nu-mă-uita, deschiși cu seninătate asupra lumii, având vorba domoală, aproape sfătoasă, ca a unui bătrân țăran ardelean înțelept.” (p. 68); „Profesor universitar la filozofie, Dumitru Isac avea un trecut bine gardat de o orientare socialistă în tinerețe, fapt ce-i asigura acum… un spate solid, cel puțin în plan local. Era rigid cu o ținută oarecum solemnă sau cel puțin așa lăsa să se creadă, cu privirea opacă, rece în orice caz, cu un țigaret veșnic ținut între buze, cu părul cărunțit înainte de vreme, ceea ce-i dădea în plus un aer aristocrat, scump la vorbă, mai precis nu intra în dialog cu oricine, iar atunci când o făcea era scurt și tăios”. (p.102); „Prin 1959 venise la Cluj o domnișoară suavă, cu o figură copilărească, frumoasă nici vorbă, stârnind admirația tuturor celor care se învârteau în jurul revistelor clujene… Între timp, devenise cu totul apropiată redacției Tribuna, unde l-a cunoscut pe Romulus Rusan, un tânăr chipeș, înalt și blând, harnic reporter, de o bunătate sufletească proverbială. A fost o întâlnire fericită a celor doi, ilustrând parcă în absolut, versul Magdei Isanos «cum ne-am văzut, ne-am iubit». O dragoste adevărată ce a durat, iată, de-o viață” (p.96-97).
Partea a doua conferă monografiei și caracteristicile istoriei literare: astfel se publică amintirile inedite despre Aron Cotruș ale doctorului Valeriu L. Bologa, coleg de clasă cu poetul la liceul brașovean „Andrei Șaguna”; în comentariile literare se încearcă o „restituire” a unor opere uitate. La Ioanichie Olteanu se pledează, nu prea convingător, și pentru recunoașterea poetului, deși el rămâne în primul rând unul dintre marii tălmăcitori în românește de poezie universală; la Miron Scorobete se adaugă o componentă puțin cunoscută a operei sale, eseul religios; la Ion Lungu ni se amintește să nu uităm că el a fost nu numai un cronicar literar ci și autorul unui roman parabolic interesant – Regele pălăriilor, la Mircea Zaciu, care debutase ca prozator în paginile Almanahului literar se comentează aceste scrieri uitate și de autor și de cititori; la Augustin Buzura, prezintă debutul editorial, cu volumul Capul Bunei Speranțe, în care identifică temele fundamentale din viitoarele romane.
O evocare a unei reviste ar fi plicticoasă fără pagini anecdotice și avem câteva, savuroase și antologice: după primirea în rândurile membrilor de partid, prozatorul Grigore Beuran, se angajează să îndeplinească toate sarcinile ce-i… sucombă! Urmat de hohotele de râs ale colegilor și, ca ridicolul să fie mai mare, cel care s-a „angajat” la o asemenea sarcină a privit mirat în jur. Campionul absolut al umorului lexical involuntar, prin stâlcirea unor cuvinte românești, era prozatorul Nagy István, autorul romanului proletcultist, La cea mai înaltă tensiune: la o ședință, în plen la Marea Adunare Națională, a fost solicitat să-și spună părerea despre problema națională: „Tovarăși, aici suntem ca în codru!” În sală rumoare generală, cei din prezidiu – consternați. Adică la Marea Adunare națională era ca în codru?! Dar Nagy István a continuat cu seninătate: „Da, tovarăși. În codru, fiecare păsăriche chinte în glasul ei și totuși, lumea înțelege unul pe altul și avem armonie”. (p. 13) Prozatorul a „fentat” gafa și a fost aplaudat.
Este și cartea unui prozator. Multe pagini au pregnanța epică a unor fragmente de nuvelă sau roman: așa, înfruntarea dintre regizorul Constantin Anatol și directorul Dumitru Isac, pe care Cubleșan o narează cu mijloacele artistice ale unei scenete, cu dialoguri și indicații scenice, cu tăceri și reveniri; sau călătoria la București în tovărășia lui Bușecan, care-și cumpărase o mașină, totuși o raritate pe vremea aceea, dar era un șofer catastrofal, și ajungând după destule peripeții, „organizatoricul” spune triumfător: „Ai văzut tovarășe dragule, dacă știi să vorbești cu oamenii.” (p. 130) La unii scriitori, autorul notează rostirea ardelenească, pronunțat dialectală, în fapt un defect de exprimare, cu efecte derutante; la ieșirea din Cluj pentru a pleca într-o documentare, Bușecan le spune tinerilor săi colegi, Cubleșan și Buzura: – Bine c-am scăpat de Jeni – Nu este diminutivul unei femei, soții sau amante, ci „genii” „ăștia, măi tovarăși, dragule, care se țin deștepți și cred că așa ca ei nu mai sunt alții…” (p.128)
Scriitorul îi evocă pe toți cu simpatie, ironia este binevoitoare, senină și amicală, pentru că este „cartea cu prieteni” și într-un fel este și o replică la o altă carte de amintiri tribuniste, a regretatului Radu Mareș, din care nu lipseau accente pamfletare. Ca și odinioară Ion Budai-Deleanu autorul ar fi putut spune că se află într-însa și „lucruri de șagă, ca mai lesne să se citească și să placă”, și încheie în acord cu scopul evocării: „Dacă v-ați amuzat cât de cât, dragi cititori, cred că scopul meu a fost îndeplinit”.
____________________
Constantin Cubleșan, Tribuna și tribuniștii. Întoarcerea în timp, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2018