lecturi fidele
Mircea Popa

Lupercologie

Articol publicat în ediția 5/2019

În viața profesoarei din Cluj Adriana Strâmbu a existat la un moment dat un episod interesant care i-a marcat într-un fel sau altul existența. A adăpostit și ținut în casă un câine-lup, al cărui comportament a format obiectul unor observații aprofundate timp de mai mulți ani. Faptul în sine a determinat-o să-și lărgească mult nivelul lecturilor și informațiilor despre viața și caracterul lupilor, încât la un moment dat aria de referință a crescut exponențial, putându-i sugera să dezvolte cunoștințele acumulate într-o carte pe această temă, adevărată investigație antopologico-literară, destinată a scoate la lumină unele din nestematele ascunse ale arhaității noastre populare, profunde și necontrafăcute, printr-o evedențiere frapantă a circularității temelor și motivelor, ale căror recurență și hermeneutică s-au dovedit deosebit de fecunde; dar pe atât de complexă și ambițioasă, ca mod de concepție și ca formulă de realizare. Împărtășite într-o carte apărută recent, cunoștințele autoarei în materie de „lupercologie” au căpătat alura unei cercetări complexe și bine circumscrise subiectului, căreia cu greu i s-ar mai putea aduce unele sugestii și completări. Pe lângă experimentul personal care poate fi lua drept o capatatio benevolentiae, autoarea a parcurs un stadiu de inițiere de mare amplitudine, atât în ceea ce privește dimensiunea teoretică a problemei, cât și partea practică de observație personală, începând cu abordarea mitologică a temei, până la reverberațiile acesteia în artele plastice, în film, în heraldică și istorie, aglutinând o informație care crește și se îmbogățește de la un palier la altul. Așa cum am anticipat, punctul de plecare l-a constituit propria experiență de mamă adoptivă a unei lupoaice, care a suferit o traumă în Grădina Zoologică din Baia Mare, unde, o pumă înfometată, vecină de cușcă, i-a retezat pur și simplu unul din picioarele din față. Lupoaica a fost îngrijită de autoare, care a luat-o acasă și a folosit-o pe post de câine, având ocazia să o țină sub observație mai mulți ani, etapă care a constituit punctul de plecare pentru partea introductivă a lucrării, intitulată la modul sentimental Recviem lupoaicei mele, Alpha. Această complexă și rarisimă conviețuire domestică cu o lupoiacă i-a oferit șansa unor observații de durată și a determinat-o să afle cam totul despre lupi. Din punctul de vedere al prezentării motivului, acest episod de 158 de pagini putea mai degrabă să fie trecut într-o Anexă sau o Addenda, dată fiind legătura sa doar subiectiv-tangențială cu subiectul antropologic abordat, chiar dacă suma de consemnări este de natură să aducă și numeroase corecturi și nuanțări personale de reală însemnătate privind etiologia și ecologia lupului, într-o țară în care teroarea lupilor a constituit multă vreme o realitate tangibilă.

În literatura de specialitate, monografia despre lup vine să suplinească un gol adânc resimțit și să sistematizeze o imensă cantitate de referințe critice, aducând în prim plan un subiect de mare interes și valoare pentru noi românii. E vorba de un simbol totemic cu o dublă semnificație, care implică atât ramura dacică a etnogenezei noastre, cât și pe cea romană, amândouă aceste mari popoare ale antichității, revendicându-și descendența din neamul lupilor. După heraldica leului, revendicată de multe popoare europene, care și-au pus în stemă efigia leului, adăugând-o nu de puține ori pe aceea a vulturului, simboluri cu caracter totemic, sugerând alianța dintre om și potențele animaliere, cu trimitere la dominația puterii și a inteligenței, a clarviziunii și dominației autoritare. Alte popoare, între care și strămoșii noștri, au optat pentru lup, acesta fiind animalul de pradă cel mai admirat și mai venerat dintre toate animalele care au ca habitat centrul și nordul Europei. El poate fi întâlnit atât în steagul de luptă al dacilor, cât și în simbolul întemeietor al Romei antice (Lupa Capitolina), ceea ce ne face puternic conectați la subiectul în chestiune. Studierea sistematică a unor asemnea însemne simbolice cu o puternică încărcătură mitico-magică a fost deschis în 2013 de către Ion Taloș, care a publicat impresionantul său studiu Omul și Leul, model de cercetare antropologică, oferindu-ne date complete despre răspândirea geografică a motivului, despre prezența lui iconografică, în arhitectură, rituri funerare, ceramică, în zoologia antică și medievală, în imaginarul creștin și literatura scrisă, dublată de o antologie cvasi-completă de texte orale. Acest tip de cercetare i-ar fi putut sluji ca model autoarei, sugerându-i o mai atentă sistematizare și dispunere a materialului. Totuși, acest lucru nu înseamnă că autoarea nu s-a descurcat onorabil în noianul de fișe și informații diverse și că n-a finalizat în cele mai bune condițiuni lucrarea sa, care poate servi, la rândul ei, drept model altora.

Abordarea propriu-zisă a tematicii legată de lup se produce în capitolul intitulat Lycantropia, prin care autoarea pune la dispoziția cititorului relaționările de bază ale problemei privind poziția lupului în mitologia păgână, în cea autohtonă, în mitologia creștină și în cea universală. Este un capitol esențial pentru lămurirea filiațiilor simbolistice ale animalului carnasier care a devenit totemul unei întregi seminții, care și prin numele ce și-l arogă, se consideră a sta sub influența puterii cataleptice a lupului ( după Strabon dacii și-au luat numele de daoi adică acela de lupi, la care autoarea arată că daos „însemna nimic altceva decât zeu, adică deus, deci însuși dumnezeul, dumnezeirea”, iar ea adaugă: „oricât s-ar părea de straniu numele Domnului pe care îl evocă azi biserica creștină de pretutindeni atunci când rostește Deus înseamnă nu altceva decât lup”, concluzie cu adevărat edificatoare. Simbolistica Lupului dacic, reprezentările lui plastice și vestigiile cultului acestuia pe teritoriul daco-român ne sunt înfățișate pe bază de izvoare istorice și etnografice autorizate, fapt care a însemnat un efort de documentare suplimentar. Sunt invocate aici numele unor arheologi, precum Dan Oltean, Cristina Cioară, Bogdan Lupescu, C.D. Iscru, D. Berciu, etnologi ca T. Herseni, Al.Filipașcu, C.Prut sau Mircea Eliade cu lucrarea fundamentală Dacii și lupii și se aduc în discuție cele mai vechi vestigii ale atestării cultului lupului la noi, începând cu vasul de la Budureasca, datat sec. 4-3 î. Ch., dar și a reprezentărilor neolitice din cadrul culturilor Boian, Cucuteni, Gumelnița, în care ornamentica „dinte de lup” este prezentă, la fel cu mulțimea de statuetele de lupi de la Vinca-Turdaș sau de la Valea Lupului. Foarte atentă la punerea în evidență a tuturor vestigiilor care circumscriu identificarea etnonimului dacic cu animalul totem, autoarea dovedește parcurgerea unei impresionante liste bibliografice, lansându-se în considerații și comentarii care dau o altă dimensiune motivului abordat. Acest fapt o ajută să transgreseze spațiul strict informativ spre a se lansa în emiterea de ipoteze proprii sau în susținerea altora care au fost trecute cu vederea până acum de specialiști. În acest fel s-a lărgit mult sfera deducțiilor și și interpretărilor de tip totemic-simbolic, subsumând demersului său toate sursele și izvoarele care-i stau la îndemână, inclusiv cele despre afirmarea statală și cultică din Dacia antică, pe care le așează nu de puține ori într-o construcție logică și argumentativă ce vizează chiar marile repere ale istoriei Daciei antice, între care figurează personaje de mare iradiere spirituală, precum Zalmoxis, Burebista, Diurpaneus sau Dece-balus (cu sublinierea că ultimul nume are în componență popularul bală, prin care se face trimitere la cuvântul balaur) etc. O atenție specială acordă autoarea stindardului dacic, combinație specială dintre lup („echilibru vital, izbândă și vitejie!”) și între șarpe „însemnul nemuririi”, aflat în 26 de reprezentări pe Columna lui Traian, dar prezent și la Adamcisi. Toate aceste incursiuni în istorie, arheologie și antropologie sunt făcute cu o exemplară bună-credință, care o conduc pe autoare să facă afirmații de primă importanță privind stadiul cercetărilor culturii dacice. Dacă are aprecieri demne de toată atenția pentru Maria Gimbutas sau Jurgis Baltrusaitis nu același lucru îl exprimă cu privire la cercetătorii români ai problemei, declarând deschis: „Viziunea nostră asupra istoriei este închistată, rigidă, plină de „adevăruri absolute” pe care nimeni nu se mai obosește să le cerceteze, specialiștii români consideră drept fantezii lucrări deja intrate în istoriografia unor țări străine. Adevărul istoric este pur și simplu siluit”.

În asemenea împrejurări rezultatele investigațiilor Adrianei Strâmbu se impun drept contribuții majore la elucidarea unei probleme esențiale pentru trecutul și prezentul acestor discipline și abordările ei metodice au menirea de a stârni un nou val de interes pentru Dacia, patria lupilor, cum era socotită în vechime. Pagini de-a dreptul incitante scrie ea despre stindardul dacic (dracoserpens orientalis), iar cultul lupului îl studiază în raport cu mitologia universală, așa cum apare el la greci, italici-romani, celți, germano-scandinavi, sciți și sarmați, slavi, asiatici sau în spațiul amerindian. Un capitol bine scris și documentat este cel care se referă la Aspectele medievale și renascentiste ale Lycantropiei, făcând distincția dintre șaman și vampir și încercând să aducă clarificări în aspectul legat de diabolizarea făpturilor mutante, prin analizarea cazurilor acelor credințe care vorbesc de transformarea oamenilor în vârcolaci și în unelte ale răului. Mulțimea de exemplificări la care recurge, luate din legendarul și bestiarul medieval confirmă buna pregătire a autoarei în materie de recuperare a istoriei și a punerii în valoare a maladiilor conexe. Ea demonstrează astfel că „lycantropia este un subiect confiscat suculent în arte, special literatură și cinema”, livrând pentru acest tip de interes chiar și o serie de considerații psihiatrice, mergând la disocieri de bun augur între lunatici, vârcolaci, vampiri și alte făpturi therimorfe. După ce a epuizat oarecum lista raportărilor la literatura și cultura medievală, dar și la mitologia europeană, autoarea consacră un substanțial capitol Mitologiei creștine române precum și a bestiarului popular în care ea identifică patru substraturi mitice a lupului latin îngemănat cu cel dac într-o sinteză daco-romană, invocând și cele trei instanțe cruciale ale prezenței lupului, acela de demon sau zmeu, de balaur și șarpe, când are loc un proces amplu de satanizare, legat de nocturnul malefic, dar și de elemente calendaristice precise, de prezența prin preluarea unor funcții chtoniene și psihopompe. Prezența simbolisticii lupului în spațiul românesc este apoi probată de autoare prin aducerea în discuției a obiceiurilor, credințelor și superstițiilor rurale și prin evedențierea unui adevărat „calendar al lupului”, căci nicăieri nu există atâtea sărbători închinate lupului ca la noi. Acestea sunt fixate de I.A.Candrea la un total de 35 de zile, 18 fixe și 17 mobile, dintr-un total de 50-53 consacrate babelor, și care sunt plasate în luniule septembrie (3), octombrie (6 dintre care și Lucinul sau Ziua Lupului la 18 octombrie), noiembrie (4 zile de amploare, numite Filipi sau Gădinețele Filepi), dar și Crăciunul, noaptea de Anul Nou, Sânpetru de Iarnă, Circovii de Iarnă, Filipii de Ianuarie și alte multe sărbători devenite creștine. Pentru sublinierea importanței și diversitatății lor, mai ales la sărbătorirea Sf. Andrei sau la Sânpetru de vară, autoarea recurge și la constatări directe sau făcute prin intermediul unor informatori, care reiterează în spațiul nostru folcloric prezența zoomorfă a balaurului, vârcolacului și vâlvei, dar și a solomonarului, ființă prin intermediul căruia se acreditează vraja. Lista produselor folclorice în care este invocat lupul este, după părerea autoarei, inepuizabilă, de la balade și cântece lirice, la colinde, descântece, ghicitori sau jocuri de copii. Un element special evedențiat în mod special de autoare este acela al „Lupului colindător”, al utilizării măștii de lup sau a invocării acestuia la nașterea copiilor. Alte aspecte ale cultului lupului, cum ar fi schimbarea numelui, lupul taumaturgic și apotropaic se bucură de o ilustrare folclorică remarcabilă, printr-un apel constant la culegeri de foclor dintre cele mai cunoscute, cum ar fi cele semnate de C.Brăiloiu, Artur Gorovei, Ov. Papadima, Rădulescu-Codin, Bilțiu, Coman, Butură, Ghinoiu, Candrea, Marian etc., în timp ce trimiterile la texte semnate de Ion Mușlea, Ov. Bârlea etc. contribuie în chip esențial la susținerea discursului critic. Grija pentru punerea în evidență a tuturor aspectelor prin care mentalul colectiv se raportează la lup este reliefată și prin detalierea funcțiilor magice ale elementelor anatomice ale lupului sau prin aducerea în scenă a legendelor cu „pricolici, tricolici sau cu bosorcoi”, repertoriate atât în forme ce aparțin tradiției, fie structurilor actuale privind lupul în literatura populară, în înfățișările acestuia în basmele și legendele autohtone, în paremiologie, în cimilituri, în lexicografie, în antroponomastică și toponimie, în etnobotanică (48 de numiri de plantă), în medicină,în portretistica medievală, în heraldică,în arte plastice, cinematografie, în literatura cultă etc. Inventarierea meticuloasă a tuturor acestor ipostazieri completează în chip fericit acest impresionant repertoriu de funcțiuni și simboluri, care fac din lup/câine cel mai important companion din viața socială, politică și spirituală a românului din zorii neoliticului până astăzi. Textul pus la dispoziție este unul fluent, fără poticneli și ezitări de ordin conținutistic, formal sau gramatical, cu o logică ordonată, organizată, cu accentul pus întotdeauna pe aspectele principale care definesc tematica în cauză, fără digresiuni și denivelări parazitare. Dorința de a nu eluda niciun aspect care ar putea contribui cât de cât la circumscrierea cât mai exactă a problematicii a dus într-o oarecare măsură la umflarea pe alocuri a materialului exegetic și analitic demonstrativ, făcând ca lucrarea să atingă, cu bibliografie cu tot, un număr impresionant de pagini, pe care editura universitară Argonaut a dat-o recent la lumină, deschizând seria unor monografii de profil, care ar putea deveni unul dintre punctele forte ale acestei edituri și colecții, cum o recomandă și prefațatorul cărții, Ioan Cuceu, diectorul Arhivei de Folclor din Cluj-Napoca.

Adriana Strâmbu, Lupul și Omul. Imagini și transfigurări în mentalul colectiv, realitate și confabulație. Studiu interdisciplinar, ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2018.