Deunăzi, am primit pe mess de la cineva (persoană protejată de legea datelor cu caracter personal) un mesaj ciudat: „ia feta de la hyp nou”. Cu Critica rațiunii pure în brațe, am început să decriptez mesajul, dar curând mi-am dat seama că nu e vorba aici nici de noumen, nici de Nebularhypothese, ca la Kant, ci de jargonul unei corporatriste care face spinning la sală cu un trainer personal și nu mai are timp să ia de la hypermarket-ul cel nou brânză feta pentru sandwich-ul pe care i-l pune copilului la afterschool. I-am răspuns în cel mai academic stil cu putință: „I pak dau de știre dumitale, am luat de la Gostat brânză, barză, viezure și brebenei. Plus 1 kil cârnați de Pleșcoi”.
Desigur, Academia nu corespondează pe mess și nici nu face wellness cu noi muritorii, ea nu merge la party în weekend, ci la o flăcăiască în cel mai pur stil neolatin, cu taraf academic, băbească neagră și poale-n brâu. Asta nu o îndrituie (v. dicționarul academic DLR) să dea ochii peste cap fiindcă ujina de ieri s-a transformat în breaklunch-ul de azi. Mai mult, nu îmi amintesc ca onor Academia să fi avut vreun gest de reprobațiune atunci când Pohod na Kanal! lăsa urme adânci în limba noastră comună, sau fiindcă Lamartine împrumutase unor alte glosii lexeme precum libertate, egalitate, fraternitate. E drept că, altfel, vorbeam și azi pre limba letopisețelor, spunând precum pișețul: slobozenie, potriveală, sororitate.
Dar oare, mai roșește Academia fiindcă unul din fondatorii ei, Ion Heliade Rădulescu, îndesa cu forța în limba liturgică rumânească neologismul și pedanteria lui etimologizantă, făcând din Biblia sacra o lectură doar pentru intelectuali?: „În început creă Dumnezeu cerul și terra. Iar terra era nevezută și informă, și întunerec peste abysu, și spiritul lui Dumnezeu se purta peste ape…”.
Paradoxal, între romgleza de azi și heliadesca de ieri adie același spirit de libertate. El măsoară cât de vie mai este limba unui popor și cât de aproape ține poporul care o locuiește pasul cu istoria.
Se zvonește că onor Academia va da legi, decrete, OUG 13, pentru a eradica romgleza, luminând mințile tinerei generații după exemplul francez, al celebrei Legi din 1994 care te obliga să spui ordinateur și souris în loc de calculator și mouse. În Franța, Legea Toubon apără limba franceză în fața unui invadator ubicuu, un fel de secret de Polichinelle, invadatorul comun fiind, desigur, limba engleză. Din păcate, Legea Toubon a făcut mai mult rău decât bine, transformând franceza într-o limbă închisă și regionalizând tot mai mult marea cultură franceză. Aceasta a fost și concluzia guvernului Sarkozy, care nu a mai alocat fonduri pentru l’Organisation Internationale de la Francophonie (OIF), susținând că franceza trebuie să rămână soclul Francofoniei, dar nu și singura ei rațiune de a fi. Altfel spus, nu e suficient să îți aperi „limba și nevoile și neamul”, ci limba trebuie să devină fundația unui model mult mai mare, de prosperitate și democrație, de tehnologie și progres, valori care pot impune admirația popoarelor din jur și să facă din limbă, cum a spus-o succesorul lui Sarkozy, socialistul François Hollande, la Forumul Francofoniei de la Kinshasa, o formă de export a mândriei de a fi francofon.
O întrebare se impune aici, noi ce mândrie să exportăm o dată cu limba română, piedestalul cărei statui să îl înălțăm cu o limbă siluită zilnic de suptprefecți și guvernanți agramați?
Reamintesc onor Academiei că intervenționismul lingvistic francez s-a născut dintr-o necesitate istorică și nu dintr-o flatulență academică. El nu a fost niciodată folosit ca o formă fără fond. În vremea când Neacșu din Câmpulung îi scria „cinstitului zupan Hanăș Begner ot Brașov”, umanistul Charles de Bovelles semnala în De differentia vulgarium linguarum et Gallici sermonis varietate (1533) că sub Francisc I au ajuns să fie „tot atâtea datini și limbi vorbite în Franța, câte popoare, regiuni și orașe sunt (quot in Gallia populi, quot regiones, quot urbes, tot & tantos experiamur nunc in ea esse hominum mores & sermones)1. Exacerbat de perioada imperială, tot acest melanj lingvistic a impus și intervenționismul lingvistic al statului francez. Altul este însă cazul limbii române, a cărei unitate se vede de departe, încă din Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung (1521), inteligibilă și azi.
În Europa, țările care au adoptat după model francez așa numitul intervenționism lingvistic al statului (Lituania, Letonia, Estonia și Polonia) aveau în vedere o „Cortină de fier” în interiorul limbii, care să limiteze expansionismul rus. Dar România? Fără tancurile sovietice, cine mai ascultă azi cântecele stepei ruse fără un frison de gulag? Și totuși, regula academică de a scrie cu „î” din „a”, născută în 1993 ca o palidă debolșevizare a limbii, încă își mai are detractorii ei. Îmi amintesc de vajnicii soldați ai limbii române de la Antena 3 și de la Jurnalul Național care au decis în 2008 (întâmplător?, la câteva luni după eșuarea referendumului de demitere a președintelui) să, citez din Jurnalul Național: „revină la scrierea cu î din i şi [la] forma de indicativ prezent a verbului a fi, sînt, la persoanele I singular şi a III-a plural”.
Timida noastră Academie a reacționat după exact 10 ani – dar a reacționat! – propunând un proiect de lege, adoptat deja de Senat, care să impună modificarea tuturor numelor localităţilor ce conțin litera „î” și înlocuirea definitivă a acestui semn grafic din toponime cu semnul „â”.
Pe lângă frontul de Est, sunt curios când va deschide Academia noastră atacul pe frontul de Vest al limbii și cum va fi contracarată expansiunea romglezei care a sedus tineretul corporatist, făcând din el agentul de influență – plătit de Soros, nu? – al Occidentului decadent.
Nu ar fi oare mai bine – părerea mea! – ca înainte de a ridica bastonul, Academia să impună o lege care să pedepsească pecuniar orice stâlcire a limbii române de către oricare funcționar public, de la președintele Republicii până la ultimul referent din primăria de la Cuca Măcăi? Beneficiile ar fi multiple: bani la bugetul de stat, o odihnitoare silentio stampa, plus o mai bună răsfoire pe genunche a manualului de clasa a V-a.
Abia atunci, când forma va fi desăvârșită, fondul perfect va putea să apară și vom putea vorbi de exemple politice pentru tânăra generație, cea care folosește acum romgleza doar ca o declarație de independență față de un prezent prea scund pentru a nu putea fi trecut cu vederea.
1 Carol Bouillus Samarobrinus, Liber de differentia vulgarium linguarum et Gallici sermonis varietate…, Parisiis, Ex officina R. Stephani, p. 5.