Concomitent cu celebrarea centenarului Marii Uniri, dar mult mai discret, clădirea celui mai important for științific de la noi, Academia Română și-a aniversat cei 120 de ani de existență. Instituția în sine este mai veche, dar într-o primă fază, ea a funcționat într-un corp al Universității, până când criza de spațiu a ajuns să pună în primejdie activitatea amândurora. Celebrarea a fost prilej de emoționantă evocare în bătrâna aulă a atâtor savanți, istorici, medici, scriitori, ingineri care au înnobilat în mai bine de un secol acest loc al chintesenței spiritualității românești, despre care Regele Carol I spunea la 25 mai 1912, cu prilejul primirii lui Grigore Antipa în rândurile nemuritorilor: „Academia Română este templul care adăpostește sufletul neamului românesc”. Privind din locurile destinate publicului ale aulei spre fotoliile academicienilor nu se poate să nu-ți imaginezi pentru o clipă siluetele lui Ion Ghica, Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, Anghel Saligny, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, familiare din manualele de tot felul, salutându-se cordial și angrenându-se în dezbateri însuflețite.
Iar un prilej mai bun de evocare a trecutului glorios al Academiei Române decât lansarea monumentalului album al lui Nicolae Șt. Noica, Istoria clădirii Academiei Române – la 120 de ani, nici că se putea găsi. Cu tenacitatea și pasiunea sa binecunoscută pentru faptele mărețe ale înaintașilor, Nicolae Șt. Noica a cotrobăit în arhive, a descoperit și a șters de praf documente uitate, fotografii îngălbenite, a decupat extrase din presa vremii și a reconstituit spre folosul urmașilor pașii exacți ai înfăptuirii acestui miracol instituțional și arhitectonic. Trecând astăzi prin fața frumosului parc al Academiei, totul poate părea banal, așezat pe temeliile solide ale perenității, dar în spate sunt decenii de așteptare și speranță, de muncă neobosită, plină de pasiune, cu gândul la o datorie față de această țară, mai mult decât la un câștig material.
Albumul lui Nicolae Șt. Noica este mult mai mult decât o spune titlul. El este o mică enciclopedie a Academiei Române, ocupându-se nu doar de construcția clădrii (clădirilor), dar făcând o incursiune în istoricul acestui tip de instituții, trecând în revistă, inclusiv la nivelul Academiei Române momentele de glorie și oamenii care i-au înnobilat statutul. Ilustrația abundentă (sunt reproduse documente oficiale privind achiziționarea terenului și a imobilelor, scrisori oficiale de solicitare și primire a aprobărilor de construcție, pagini din Monitorul Oficial de la 1879, legi cu semnăturile olografe ale miniștrilor din secolul al XIX-lea, planuri de construcție și devize de lucrări, dar și imagini din timpul ședințelor și dezbaterilor în care pot fi recunoscute chipuri celebre ale spiritualității românești), stârnește emoție și un fel de mândrie reconfortantă în fața entuziasmului lucid și responsabilității asumate care caracterizau munca înaintașilor.
Așa cum este firesc, Aula Academiei a fost, de-a lungul timpului, și martora unor discursuri înălțătoare, pline de simțire, menite să înfioreze inimile. Unul s-a petrecut în ziua de 5 iunie 1937, când Lucian Blaga și-a rostit faimosul discurs de primire în Academie, Elogiul satului românesc. Prezent la eveniment, Regele Carol al II-lea (dincolo de toate, un mare protector al artelor) a rostit și el, spontan, câteva vorbe. Ele spun multe despre calitatea intelectuală a oamenilor acelui timp: „Am ales într’adins această ședință din sesiunea anului în curs, ședință solemnă în care Academia primește în sânul ei pe autorul Poemelor luminii… Am voit să asist la această ședință, fiindcă am ținut să ascult acel frumos gând ce-l are poetul și filosoful Lucian Blaga, când face elogiul nu al unui predecesor, ci al predecesorului subconștient, acela care stă la originea formației sale spirituale și la temelia talentului său. Recepția lui Lucian Blaga la Academia Română este consacrarea oficială și definitivă a literaturii actuale românești. ” Imediat după încheierea ceremoniei de primire a lui Lucian Blaga în Academie, toată lumea, cu Regele în frunte, a participat la inaugurarea noului pavilion al Bibliotecii Academiei Române.
Fidel vocației sale de constructor, Nicolae Șt. Noica face, mai mereu, la sfârșitul albumulor sale despre clădirile emblematice ale Bucureștilor și o serie de mici studii monografice despre personalitățile culturale și arhitecții care au contribuit decisiv la înălțarea lor. Nici acest volum despre clădirea Academiei Române nu face excepție. Sunt omagiate astfel personalitățile lui Theodor Rosetti, Nicolae P. Cerkez, Grigore P. Cerkez, Mihail M. Romniceanu, Constantin Băicoianu. Oameni minunați a căror memorie în conștiința publică merită cu prisosință resuscitată.