miscellanea
FLORIN TOMA

Culoarea între Collioure şi Marmottan

Articol publicat în ediția 6/2019

În timp ce parcurgeam interesanta expoziţie L’Orient des peintres. Du rêve à la lumière, de la Musée Marmottan Monet, mi-a atras atenţia un tablou de Henri Matisse (Odalisque à la culotte rouge, din 1924-1925). Poate prea jucăuş, în contrast cu fervoarea de un alt parfum emanat de Nuferii (Les Nymphéas), cei care acoperă toţi pereţii din uriaşele săli ovale dedicate exclusiv lui Monet. Şi, de asemenea, aflat în opoziţie cu celelalte ipostaze ale baiaderelor, băieşiţelor, sclavelor şi curtizanelor (inclusiv un Jules Flandrin din 1903, după La Grande Odalisque a lui Ingres, dar cu schiţele originale ale acestuia din urmă), cu care era împănată expoziţia, altminteri, interesantă. Interesantă, şi pentru insistenţa în materializarea acelei „religion de la couleur”, de care vorbea odată Paul Klee. Cel care, în 1914, în timpul unei expediţii la Kairouan (Tunisia), trăieşte o experienţă mistică uluitoare, ce-l face să noteze în Jurnalul său acea senzaţie stranie, ca şi cum s-ar fi topit în vâltoarea unei lumini colorate: La couleur me possède. Point n’est besoin de chercher à la saisir. Elle me possède, je le sais. Voilà le sens du moment heureux: la couleur et moi sommes un. Je suis peintre. Tot în urma contactului uluitor cu spaţiul tunisian, Vassily Kandinsky încearcă, la rândul său, aceeaşi senzaţie de vacuitate, pe care o transferă pe pânză (Oriental -1909), într-o simfonie de culori vie, puternică şi cu nuanţe dificil de identificat.

Acum, trebuie să recunoaşteţi că orice parcurs într-un muzeu duce până la urmă la aglutinarea senzaţiilor vizual-cognitive resimţite pe moment, după care urmează fixarea lor în memorie. Dar, atenţie, ele nu sunt deloc izolate, ci se află într-o conexiune continuă, într-o alergare fără istov, ca şi cum s-ar urmări una pe alta, ca într-un caleidoscop extrem de dinamic în care culorile se caută. Sau ca în mişcarea doar aparent browniană a impulsurilor electrice printre sinapsele cerebrale.

De aceea, mărturisesc că mi-e greu să pun deoparte, să fac diferenţa şi să separ tabloul lui Kandinsky (ultimul său pas înaintea intrării în era sa abstractă!) de odalisca lui Matisse, cea cu şalvari roşii, care stă poate exagerat de relaxată pe un pat cu un macat predominant roşu. Pe pereţi, atârnă două carpete mari, largi, cu motive florale, cele mai multe fiind trandafiri roşii, pe fond albastru-cobalt şi bleu-ciel. În schimb, pe ea o raportez la alt tablou.

Dominanta aceasta roşie, incandescentă a făcut să-mi ţâşnească din pinacoteca personală a memoriei un alt tablou al lui Matisse, pe care ţin minte că-l văzusem într-o reproducere, cu un preţ destul de piperat, la o galerie din Saint-Paul-de-Vence. Se intitulează Acoperişuri din Collioure, este datat 1905 şi care, cercetând, am aflat că actualmente se găseşte la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg(!!?). E un peisaj cu satul văzut de sus, cu acoperişurile fierbând într-o zi caniculară de vară şi cu aerul tremurând încins de vipia teribilă. În opinia mea, acest creuzet dogoritor trebuie văzut cu ochii întredeschişi, întrucât violenţa roşului aprins, sugerând combustia continuă (chiar dacă vrâstată ici-colo cu pete de galben solar şi de albastru ultramarin), pare că e gata să-ţi pârlească genele şi să-ţi ardă privirea. E culoarea în stare pură. Incendiară. Agresivă. E Fauvism curat. Impecabil.

Şi să nu uităm anul, 1905, anul când, ca să zic aşa, vede lumina această mişcare, în felul ei revoluţionară. La Salonul de Toamnă, câţiva artişti scandalizează le tout Paris prin consacrarea supremaţiei culorii în pictură. Astfel că, prin Le Fauvisme – La couleur comme absolu, epoca marilor bulversări artistice ale secolului XX a început. Termenul este inventat în cronica sa de artă de către Louis Vauxcelles, şocat de violenţa culorilor. Aşa cum „manifestul” impresionismului este tabloul Impression. Soleil levant (1872) al lui Monet, tot astfel, sămânţa de scandal care-l face pe Vauxcelles să recurgă la termenul cu trimiteri clare la „sălbăticie” porneşte de la tabloul lui Matisse, La Femme au chapeau, spre care converg, apoi, pe parcurs, toate criticile virulente ale întregii lumi artistice pariziene. Matisse devine astfel liderul mişcării, care îi strânge laolaltă pe André Derain, Maurice de Vlaminck, Charles Camoin, Albert Marquet, Raoul Duffy, Othon Friez, Georges Rouault, Kees Van Dongen şi Georges Braque.

Vrând să întruchipeze o concepţie originală asupra luminii, aflată în căutarea unei noi forţe expresive, toţi aceştia se afirmă prin utilizarea unei culori pure, sincere, calde şi mângâietoare. Se simplifică ductul, este refuzată orice perspectivă prestabilită, preferată fiind simpla sugerare a unui spaţiu plus-poetic. Desenul este doar un pretext pentru a da forţă şi contur culorii, de aceea, formele şi figurile sunt doar eboşate. Tuşa se transformă încet-încet: punctul iniţial devine pată de culoare, care, apoi, se lăţeşte şi ocupă toată pânza. Gestul artistului este instinctiv, e liber. Mişcările pe care el le dă pensulei sale încărcate de materie sunt rapide, vizibile şi semnele aplicate se suprapun sau se juxtapozează, pentru a transcrie viaţa. Pentru a da viaţă viului. Astfel că motivele sunt aproape aceleaşi: peisajul, nudul, portretul, imagini de viaţă. Fauvismul demonstrează pentru prima oară că un tablou nu poate fi decât culoare şi că el devine expresia pură a emoţiilor artistului.

În 16 mai 1905 (iată, au trecut deja 114 ani de atunci!), Matisse ajunge la Collioure, un sătuc francez de la graniţa catalană, încovoiat în istoria sa milenară între clopotniţă şi castel, între rugăciune şi luptă. Locul acesta vrăjit, unde lumina este aproape nepământeană, iar originalitatea peisajului ebluisantă – prin expresia sublimă a îngemănării între mare şi pământ şi prin îmbrăţişarea puternică, fierbinte dintre stâncile cu forme curioase şi puzderia de ambarcaţiuni amarate în port – avea să devină adevărata „capitală” a Fauvismului.

Această primă imagine întipărită pe memoria retinei lui Matisse l-a făcut de atunci încolo robul extaziat al culorii şi al luminii – peceţile indelebile ale întregii sale opere.