poeme
PETRU ILIEȘU

Despre ipocrizia unei imaginații tulburate

Articol publicat în ediția 6/2019

Aplecată deasupra lui
halatul cu un nasture desfăcut și pielea fină între falezele albe și scobite
cu miros de fier de călcat
flori ofilite și ceară tămâioasă care se topește

deasupra lui în ambulanța care gonește spre interminabile albe coridoare
unde un fir roșu străbate vertiginos tavanul
odată cu vocile agitate care strigă nedeslușit
și cheamă îngerii răstigniți în cadrul ușilor ce se petrec una din alta
în lumina țiuitoare a tuburilor de neon și a râsului ei
fragmentat de reverberații
râs complice și potolit care tulbură plutitoarele siluete albăstrii
valsând în aerul alb
odată cu aerul alb
străbătut de o linie fluidă și roșie
și conturul unei imagini încețoșate
cu gemete încețoșate și tubul de perfuzor printre buzele sale
și apa amară care se scurge pe la colțurile gurii și alunecă pe gât,
pe lângă ureche
și îmbibă cearșaful tavanului alb care joaca în ape
apropiindu-se și depărtându-se

și ea: „Ia-mă, ia-mă” aplecată deasupra lui
cu ochii închiși și părul atârnând printre buzele lui întredeschise
între dozele înfundate de respirație și șoapta-țipăt
care împinge trupurile unul în altul
cu fierbințeala și secundele zbătându-se în tâmple
o alunecare de-a lungul pielii în șuvițe subțiri și albastre
și pielea ei lucind în semiîntuneric
și lumina tremurată a lumânării de pe noptieră
și mirosul de piele scăpărând în lumina tremurată a lumânării de pe noptieră
printre formele nedefinite ale
obiectelor atrase de fereastră
mistificate și provocatoare

cu ea aplecată deasupra lui acum într-o explozie de alb
care pătrunde de peste tot,
poate din prelungirile tavanului ce trec printre ușile înalte și albe
spre coridorul în erupții incandescente
și care poate fi văzut doar din patul cu rotile când străbate surd
labirintul clădirii
spre o incertă destinație

și halatul ei alb desfăcut la un nasture în dreptul gâtului
traversat de o linie vagă subțire și albastră
și atingerea mâinii ei pe obraz
acolo unde alunecă picături de apă amară
scăpate pe la colțurile gurii lui în timp ce
„Ia-mă, ia-mă” îi șoptește ea
cu răsuflarea densă și grea în semiîntunericul camerei
care s-a strâns în jurul sânilor ei topindu-se în aer

și intermitent aerul izbucnind și retrăgându-se
peste corpul lui întins pe cearșaf cu petele de umezeală sub cap
umezeală fierbinte și vâscoasă pe șira spinării
acolo unde pielea lui a fost punctată cu noduri de ață înnegrită
și unde pielea lui s-a deschis pentru a fi apoi încrețită și răsfrântă
peste linia roșie care o străbate vâscos și alunecător
o linie care se oprește brusc pentru a scobi un traseu de câteva palme
sub omoplați
unde o umezeală fierbinte și vâscoasă îmbibă cearșaful
care nu se oprește sub trupul lui ci dimpotrivă
căptușește întreaga încăpere și lichefiază halatul ei
în întreaga încăpere
înainte de a-i acoperi lui fața

În această seară care nu e una oarecare și nici paharele de vin
și nici lumânarea de pe noptieră și nici fereastra care
atrage ocult conturul mobilierului din
încăpere în sticla sa palidă
dublând și mistificând formele pentru a le armoniza cu mișcările ei sacadate
cu șuvițele părului ei care-i ating fața și îi pătrund
printre buzele deschise în
zvâcnetul și bătăile haotice ale inimii
și respirația căutând disperată aerul printre coapsele ei ca o capcană
deschisă
din care nu mai poate decât blestemat să se retragă
cu o amintire ce o va purta în minte întreaga clipă din urmă
mai ales în lucirea din urmă când lumea arată ca partea de sus a unei
clepsidre
din care el e aproape cu totul scurs

întrezărind printre altele
într-un flash
sunetul crud al unui telefon – o melodie banală dar agresivă
în acest crâmpei de absolut
cu ea oprindu-se în panică din balans deasupra lui
fără să se ridice însă și ascultând vocea bărbatului străin din telefon
și răspunzând vocii bărbatului străin din telefon
„Iubitul meu, mi-e greu fără tine”
și-apoi telefonul închis
și râsul ei moale printre buzele care i-au mușcat lui buzele
și trupul ei începând din nou să se miște deasupra
și părul ei din nou atingându-i fața
trecându-i peste față odată cu respirația
din ce în ce mai profundă
și grea și umedă
în care
după gura ei întredeschisă de gemete
nimic nu e mai desăvârșit decât moartea