lecturi
Monica Grosu

Sensibilități reflexive

Articol publicat în ediția 6/2019

Recentul volum de versuri al Simonei-Grazia Dima, Pisica de lemn pictat, adaugă nuanțe noi profilului poetic al autoarei, în aceeași măsură în care continuă și aprofundează nuclee tematice din cărțile precedente: Ecuație liniștită (1985), Diminețile gândului (1989), Scara lui Iacob (1995), Noaptea romană (1997), Focul matematic (1997), Confesor de tigri (1998), Ultimul etrusc (2002), Călătorii apocrife (2002), Dreptul rănii de a rămâne deschisă (2003), La ora fulgerului (2009), Interiorul lucrurilor (2011) ș.a. Poetă, eseistă și traducătoare, Simona-Grazia Dima practică, totodată, în mod susținut, și critica de întâmpinare, prin articole și studii critice dedicate fenomenului literar românesc și nu numai. Pe această linie se înscriu și volumele sale de eseuri și comentarii critice, Labirint fără minotaur (2008), Blândețea scorpionului (2011), Micelii solare (2014), Copac în cetate (2017), precum și traducerile din Arthur Osborne ori Antonio Della Rocca.

Așa cum menționam, Pisica de lemn pictat (Editura Cartea Românească, 2018) se poziționează într-o relație armonioasă cu precedentele volume de poezie ale autoarei, configurând totuși, în tușe mai apăsate, preocuparea pentru etic și estetic, pentru modelul devenirii umane ca ființă spirituală perfectibilă, mereu supusă aspirației totalizatoare. Circumscris postmodernismului poetic, volumul în discuție dezvoltă un imaginar liric definit de o puternică și roditoare intertextualitate. Mereu, poezia Simonei-Grazia Dima e pusă în relație cu evenimente sau chipuri ale zilei, cu întâlniri sau priviri aruncate asupra unui oraș anodin, obosit, din care izvorăsc povești pline de magie și creativitate. Peste toate aceste realități veghează însă ochiul estetului, ochiul poetic, judecător și meditativ, lucid și echilibrat, ager și visător, fiindcă, dincolo de banalitatea zilei, de lista lungă a cumpărăturilor sau a obligațiilor, se poate regăsi ,,și toată bucuria vieții,/ dar mai ales o pisică/ de lemn, pictată somptuos,/ cu totul inutilă!” (Pisica de lemn pictat).

Poemul ce dă titlul volumului accentuează tocmai semnificația actului artistic, aparent inutil și gratuit, însă iradiind o forță interioară capabilă să înfrunte marasmul de zi cu zi, să înalțe spiritual, să sensibilizeze. În acest context, poezia devine o cale de acces la zonele intime ale gândului, la meditația cea mai profundă, la cunoaștere și autocunoaștere. E firesc să se contureze, astfel, și profilul poetului, un scormonitor în raftul cuvintelor, un neobosit cercetător al istoriei, un scrib căutând taina vieții, supus ironiei și disprețului celor mulți: ,,Vremea se desfășoară ca un jurnal al vieții poetului,/ ocupat să se facă pelerină – ploii, ierbii,/ vieții tresăltând pe solul galben, oarecare./ Străbate orașul cu mâna pe inimă/ și se-nfășoară-n propria existență/ devenită caliciu, petale, rod mut,/ departe de tristețea afișului-fantomă,/ de urmele vopselei roase de ploi./ Lasă în urmă râsetele unanime,/ dar și îndemnul programatic la tristețe,/ căci vrea să se înfățișeze tânăr și puternic,/ măcar ca-ncurajare pentru toți,/ iar la nevoie are ași destui în mâneci – / psihanaliștii-aleargă cu tot cu canapele/ după noi, la modă e taifasul salvator…” (Consolat de Negru-Vodă).

Versurile, cu un vădit substrat epic, răspund și unui nivel simbolic al limbajului. Ironia și ludicul se accentuează, luând în stăpânire textul ce funcționează acum mai detașat, mai predispus la reflexivitate. Lexicul variat ne arată și el preocuparea pentru rostirea poetică, pentru această artă a cuvântului ce necesită răbdare și capacitatea de a ține în echilibru gândul neliniștitor. Expresia poetică nu ține cont de anotimp, ea se așază în dialectica zilei ca o invitație la comunicare, la mărturisire, căci poezia leagă oamenii, e o formă de iubire și, implicit, de libertate. Acesta este mesajul mai multor poeme, multe dintre ele arte poetice desprinzând postmodern felii de realitate, inventariind aspectele cotidianului amorf, meditând la sensurile și valorile vieții: ,,Nici pe noi nu ne poate nimeni alunga din credința/ că se mai poate trăi în poezie ca-n craterul de blând/ vulcan, printr-o explozie și-o ardere ușoare.” (Cățelușa din moara de apă) sau ,,Să fie iarnă sau vară? Nu știu decât poezia,/ valurile ei în flux și reflux,/ mareea care-aproape ucide. Un înot de plăcere,/ dar și prizonieratul./…/ Să apucăm să spunem, de-asta avem cuvinte” (Ritmuri).

Simona-Grazia Dima nu exclude poezia-experiment (Indiciile), făcând referire la un scenariu tipic din istoria recentă (perchezițiile, arestările din comunism), mai ales că interesul pentru semnificația trecutului și tezaurul său de imagini transpare din numeroase alte texte lirice: Statui în sit, La praznicul istoriei, Un alt număr de magie ș.a. Reîntoarcerea pe axa timpului se face, în cazul Simonei-Grazia Dima, cu detașare și pe un ton meditativ ce nu înlătură umorul, emoția spontană, confesiunea, parafraza, deoarece ,,Și țara neghinei are frumusețea ei”. Pledoaria pentru simplitate și firesc rămâne, chiar dacă trăim în vremea Omului-proiect, acaparat de propria-i biografie, de sarcinile numeroase, de gândul succesului, când ,,Pentru o viață ideală/ e destul să iubești și să taci, mai simplu decât cred/ mulți cunoscuți de-ai noștri și necunoscuți,/ convinși că vor fi admiși în empireu/ doar dacă sar o-anume înălțime cu prăjina sau/ dacă-și însușesc limbaje de calculator./ Văcuța a știut esențialul, a iubit/ și a rămas acolo, fără a trece vreun examen,/ prin sine a trăit, neconcurând cu nimeni” (Văcuța Lakshmi).

Pisica de lemn pictat este un volum personalizat de ,,gestica implicării în dinamica lumii” (Iulian Boldea), de lirismul reflexiv și decorul pregnant al căutării sensurilor vieții. Și, de fiecare dată, Simona-Grazia Dima găsește răspunsuri și culoare de sens în metafizica propriilor emoții, ca și în exercițiul redefinirii lirice a spațiului și a timpului, în mecanica lor perpetuă.