miscellanea
TRAIAN D. LAZĂR

Atitudini poetice

Articol publicat în ediția 8/2019

A defini atitudinile literare ale unui scriitor înseamnă a-i preciza poziția în raport cu materia literară, reală ori fictivă, și în raport cu sistemul de norme ale creației literare existente în epoca în care acesta a publicat/creat.

Chiar și la o sumară trecere în revistă a volumului Auguralia, Editura Cartea românească, 1972, a poetului Grigore Arbore constatăm că eul literar al autorului a ales drept materie poetică un moment din existența eului biografic, timpul petrecut pe șantierele arheologice de pe țărmul maritim al Dobrogei încrustat cu reminiscențe ale impresiilor din practica făcută ca student al secției de arheologie a Facultății de Istorie și a Institutului de Arte Plastice din București. (Vezi corespondența poetului cu Basarab Nicolescu în SJPhAN, fond Basarab Nicolescu, dosar Grigore Arbore)

Poezia lui Grigore Arbore conține o simbolistică asupra căreia comentatorii nu au insistat pentru a o descifra. Fără a pătrunde în masa acesteia, observăm că poetul își transfigurează simbolic eul literar preponderent în ipostaza de augur. Animat de curiozitate, însetat de cunoaștere, el folosește practicile premonitorii ale augurilor, preoți romani care „citeau” viitorul și tălmăceau voința zeilor după zborul și cântecul păsărilor ori după aspectul măruntaielor animalelor sacrificate.

Păsările preferate ale autorului sunt ciocârlia și privighetoarea. Acestea îl îndrumă în prezicerea viitorului: „privighetorile vâslesc pentru poet”, iar „ciocârlia slujește pe acoperișuri” dând luminozitate lucrurilor, clarificându-le. (Martie; Luminozitate a lucrurilor)

În spiritul adagiului latin historia magistra vitae, însușit ca student al facultății de istorie, curiozitatea poetului este direcționată și către aflarea și interpretarea semnelor ce au premers, au prevestit faptele și evenimentele trecute. Poetul caută aceste semne premergătoare evenimentelor trecutului, în spațiul natural „printre însorite păduri”, într-un anumit moment temporal, în o „vară a sângelui”. Acolo și atunci, rememorează el, a întrevăzut „umbrele morții” și redă, în manieră simbolistă, faptele trăite: „Nimeni nu stă să vegheze delirul cerbului alb” și „rubinul din țeasta înspăimântatului”. (Printre însorite păduri).

Grigore Arbore este un augur nonconformist, deschis practicilor premonitorii și ale altor culte, situații în care eul literar se ocultează în ipostaza de filozof al cetății, cerb, pelerin etc.

Ca un „negurat pelerin”, poetul rătăcește frământat de „multe întâmplări” trecute, duse de lebede spre „țărmuri mai îndepărtate”. Luna, „un astru pe jumătate consumat”, „le arătase ieri (lui și iubitei) un semn al revenirii”. (Pierdut sub adânci constelații)

Interesat de perspectivele sale, el pătrunde semnificația prezenței și comportamentului altor animale precum cerbul, lupul, tritonul etc. Întâlnirea unui „cerb fără cap” îl determină să se „abată din calea aleasă ca sfârșit”. (Fără martori). În apa mării, poetul vede „caii/aceia minusculi/în dâra cărora, sub ape/a descifrat o vreme soarta sa”. (Discurs)

Poetul are presentimentul că simbolicul cerb va fi ucis, „gâlgâie sângele”, rămânând doar „nebănuitul contur al sufletului”. Păsările augurale, „privighetorile plâng”. Titlul poeziei, Împăcare, relevă una dintre ideile filozofice care au inspirat creația poetică, resemnarea mioritică.

În ipostaza de „filozof al cetății”, poetul rătăcește „îngândurat și nebun”, vorbește puțin și dispare. Absența filozofului din viața cetății este vestită cetățenilor prin semne precum, „un sunet șters” dinspre mare, „ecouri” dintr-un sarcofag, „semne din miază-noapte”, din steaua polară. Gravitatea absenței îndrumătorului spiritual, care, atenție, nu este vreun activist comunist, o semnalează „urletul unui cerb rătăcit”. (Absența)

Un nonconformist este poetul și în atitudinile sale în raport cu sistemul normativ al creației literare existent în deceniul al șaptelea al secolului trecut, când canonul literar realist socialist era deplin conturat, ba chiar se făceau tentative, din partea „dirijorilor culturali” de a-l împăna, din nou, cu elemente proletcultiste (1971). Poetul evită respectarea normelor și folosirea elementelor doctrinare ale canonului realist-socialist. Am putea spune, chiar, că ocolește concepția ateistă, domolită în epocă, și își orientează poezia către filonul religiilor antice, inclusiv creștină.

Nici viziunea și nici reflecțiile poetului nu aparțin și nu se inspiră din ideologia oficială a epocii. Cunoașterea dialectică a realității nu se numără printre normele de conduită ale poetului, dimpotrivă, primează cunoașterea afectivă impregnată cu elemente mistice ori preluate din religia creștină. Semne ale viitorului sunt citite de poet în „zborul îngerilor… între ziduri”. (Luminozitate a lucrurilor)

Uneori poetul versifică trimiteri clare la prigonirea credinței creștine în zona Dunării de Jos în antichitate: a rămas în urmă cetatea ce am visat-o, cu „înțelepții/ pe scara templului urcați să binecuvânteze/ uciderea celui drept”. „Ce singuri suntem fără el…”. Mergând în pelerinaj, desculți prin ape, „gândind la cel pierit”, vom da de „sanctuarul rezemat/ pe un morman de putrede catarge”. În cinstea „celui drept” se fac pelerinaje, în timp ce sanctuarul prigonitorilor a ajuns un morman de putrede catarge. (Memento)

Poetul respectă normele tehnice ale poeziei de la începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea. Rareori practică poezia de formă fixă. Preferă poezia de formă liberă și versul liber, uneori cu rimă, cu măsură variabilă și grupat în strofe de mărime aleatorie. Normele poeziei clasice sunt tratate liber, dar nu grav încălcate. Rarisim întâlnim tentative de fragmentarism anunțând practicile postmoderniste generalizate ulterior la alți creatori.

Materia poetică, reală ori ficțională, este prelucrată astfel încât, atunci când semnele augurale sunt bune, să creeze o stare sufletească de „calm absolut”, o impresie de siguranță, liniște…. Atunci când focul pasiunilor se va domoli, poetul ca „un stins vulcan”, devenit „stăpân în calmul absolut”, sub „pluvioase roiuri de petale”, cu „iarna oprită în artere” , va fi floarea „care își așteaptă încărunțirea”. (Cu tâmpla aplecată)

Faptul că, uneori, semnele premonitorii sunt rele generează un frison de teamă, nesiguranță și îndeamnă la măsuri de precauție. „Strigătul neomenesc” al unui zeu și „o respirație pe care o bănuim prin apropiere”, îi determină pe arheologii strânși în jurul unui foc, în preajma unei cetăți antice ruinate, să rămână pe loc, „abătuți din calea gândită a pribegiei”. (În jurul unui foc)

Poetul are atitudine estetică, promovează frumosul, idealizează realitatea îmbogățind-o cu ficțiuni ori exprimând-o în „cuvinte potrivite”, asociate estetic. Seara, „în pietrele calde încă s-a retras/melancolica alunecare a soarelui”. (Binevenită) „…E ceasul obositelor reguli … Trestii înalte/ sugrumă lumina locului ales pentru odihnă”. „…Reptile se trezesc la viață … pescarul calcă pe frunzele de nufăr”. (Seară universală) Lacrima, „oboseala strânsă în retină/să o lași să se scurgă-ncet spre pământ/ ca pe diamantele cerului”. (Curriculum)

Atitudinile poetului Grigore Arbore își au temeiul, între altele, în temperamentul său înclinat către meditație. El se autodefinește ca un însingurat, al cărui destin este: „să stai apăsat de nocturna lumină/ ștergând lacrimile necunoscutului”, „să mângâi albele/flori ale îndoielii”, „să pătrunzi în înaltele sfere/de nimeni știute”, „să încerce fără nădejde drumul rătăcitoarelor corăbii” etc. Pentru toate acestea, prezice el, merită „coroana însinguratului”. (Curriculum)