poeme

Premiul VR la Festivalul „Tudor Arghezi”- poeme de Teodora Cristina Ciobanu

Articol publicat în ediția 8/2019

Premiul Vieții Românești la Festivalul Tudor Arghezi, Tg. Jiu, ediția XXXIX

Cântec rusesc

Pe gheața tundrei am țipat întâi,
Și nici acolo nu eram acasă,
Cântam țipând, nu mă vedeau frumoasă,
Mi-au pus pe gură piele de omidă,
M-au îmbrăcat în muguri și licheni,
M-au încălzit la sân de baracudă,
Să tac, să dorm,
Să nu mă mai audă!

Dar am țipat!
Și cinci viori au răsunat cu mine,
Cinci sunete absurde, peste gheață,
Mi-au pus o falcă de mistreț pe față,
Mi-au încălzit un sunet ascuțit,
Mi-au încălzit și osul din ureche,
Pe geamănul născut cu el, pereche,
Gâtul crestat cu-n sclipăt de cuțit,
Memoria, pe ape albe dusă,
Viorile, sunând perfect în rusă

Și am țipat!
Nu-s de la voi, dar simt cu tot cu stern
Ce val de foc ne mistuie cenușa!
Mi-au spus cu vag plictis unde e ușa,
M-au îndrumat spre smog și spre bacterii,
Spre resturi răsturnate de imperii,
Spre steaua ce cădea, curând apusă,
Și eu țipam și sângeram în rusă:

Vreau să trăiesc!
Îmi dați un colț de carte?
Din sunetul viorii-mi faceți parte?
În catifeaua mantiei țarinei îmi puneți fruntea, stea, să strălucească?
Vânturi din nord au fluierat fiori,
Am râs în soare, le-am crezut viori,
Am înflorit, cu scris de vis și viață,
Mi-au înghețat surâsul de pe față,
Și am urlat, când m-au crezut supusă,
Ca o lupoaică am urlat, în rusă!

Aș vrea

Cu trupul meu o să deschid o uşă
Când o să-mi torn lumina într-o cheie,
Să răscolesc imperii de cenuşă
Cu pasul meu albastru, de femeie

O să-mi cobor în mina minţii tale
O mână doar, şi un baston de orb,
Să caute prin labirint o cale
Spre centrul negru, ca un straniu corb,

Acolo unde-ţi dorm aligatorii
Cu dinţii strânşi pe cărţile nescrise,
Să-i ameţesc cu vise iluzorii
Şi ei să nu priceapă că sunt vise

Să creadă că sunt pradă de amiază,
Să se arunce lacomi s-o apuce
Şi să mă rog să fiu atât de trează
Cât să mai ştiu tunelul unde duce

Cu cărţile furate să revin,
Să ţi le las când dormi, sperând că-ţi pasă,
Să-ţi torn un strop de sânge sau de vin,
Să-ţi cresc lumina lămpii de pe masă,

Să mă lipesc de zid, să te privesc
Trecându-ți palma peste tâmpla udă
Adulmecând cuvintele ce cresc
În note vii, ce-ncep să se audă

Tu să le-aduni, să le-mblânzeşti cu-n bici
Făcut din fire roşii, de cerneală,
Eu să-mi ascund lumina-n umbre mici,
Să te sărut pe frunte, din greşeală

Regină

clone de lumi, privite în oglinzi,
sculptate la pătrat sau rupte-n două,
bătrâne, cu mâini aspre și pătate,
cu mușchi lichefiați și inutili,
cu iriși albi, lipiți pe ochi fragili
dacă se rupe, tu o să mă prinzi ?
dacă se surpă, tu înghiți nisipul ?
dacă se toarnă bitum, din greșeală,
pe-aripa mea, de zahăr și regină,
pe sticla verde-n formă de vertebre,
peste bretonul, probă de rutină,
peste cartonul ce-mi inundă chipul,
peste brocartul rochiei, pe coaste,
peste meniscul fracturat de mers,
peste ruptura întâmplată-n vers,
pe rictusul de vierme și omidă,
pe Universul scris în pod de palmă,
pe pielea ștampilată, piele calmă,
care-și surprinde firea în captură,
un vid de calm, un punct acut de ură,
un loc de prins pești mici, în pijama,
cu pielea veche, nudă și atee,
rămași uscați, fără trei guri de aer,
oglinda mea de suflet de femeie,
torcând, nebună, caier după caier,
iubind în fire lungi și fără număr,
o umbră lată, un acord de umăr,
o diagramă de picturi rupestre
stând să explice gesturi imprudente,
porniri de alfa, sunete de gri,
împerecheri absurde și demente,
între masculul A și doamna FI…

…o să mă prinzi, revin la întrebare,
cu un picior pe țărm și unu-n mare ?
te-aud scrâșnind o stâncă de grafit,
cu unghii diamant și colți de rouă,
sapi să respiri, sapi după clorofilă,
sapi după filă, filă după filă,

sapi după tine, sapi după sfârșit,
după the end, în limbile de piatră,
după ACUM, în limbile de lupi,
după regina roiului de stupi
care îți cresc din coasta amputată,
după ACUM sau după NICIODATĂ.
și port perfuzii-n căști, mă simt bogată,
am hematii profund-aurifere,
sunt albie de lapte și de miercuri,
sunt chip din chip, făcut din părți de cercuri
și tu nebun, de spadă și de vineri,
de când eram desculți și eram tineri,
de când erai imun la orice vină
și eu primeam un nume de regină.

Păsări de fier

Pot să-mi fac braţe din bucăţi de ceaţă,
Să-ţi strâng cu ele fierul din cuvinte,
Să-l retopesc apoi, la mine-n minte,
Şi-n forme noi să-l torn, spre dimineaţă

L-aş face spic subţire, de metal,
Pe câmpul arzător al firii mele,
Sau lanţ, de prins sălbaticele iele,
Ori cui, de strâns potcoava unui cal

Aș repara pădurile defecte
Punând în ele numai frunze noi,
Dar cum să-mi las din nou copacii goi
În lumea mea, cu margini imperfecte ?

Îmi suflec mintea, singură cu mine,
Şi o să torn în forme, dacă pot,
Păsări frumoase, vii, cu cuib cu tot,
Să-ţi cânte glasul când mi-e dor de tine

Șah

El descoperise Nordul
Și se străduia să-l schimbe,
Ea fuma o pipă verde, ce-nfrunzise de la ploi,
El împăturea bărcuțe de hârtie, să se plimbe
Între două continente locuite de ei doi

Ea descoperise șahul și cu-n aer de regină
Străbătea-n zig-zag o sală pardosită cu pătrate,
Nu călca pe cele albe decât ziua, pe lumină,
Și pe cele negre noaptea, când știa că-s colorate

El îi trimisese vorbă pe un arc de curcubeu,
Răsucită pe săgeată vorba ajunsese, vie,
O urma ca o pisică, în zig-zag-ul Ei, mereu,
Când și când vâna iluzii pe podeaua cea pustie:
Aburi de nebuni și turnuri, nechezat de cal de lemn,
Râsete de regi, virile, și tot ce visau pionii,
Ea-i scotea din gheare prada, se oprea, făcea un semn,
Și la semnul Ei, cu scrâșnet, se recomprimau eonii

Timpul rotunjit, minuscul, o mărgică violetă,
I se cuibărea în palmă zi de zi, mereu la fel,
Ea-și imagina că, poate, într-o zi va fi poetă
”Te iubesc ” să-i spună-n limba
înțeleasă doar de El.

Împărtășanie

O să te-mpart cumva, în porţii mici,
Să nu-ţi descopăr miezul prea devreme,
Te-aş consuma, dar fiinţa mea se teme
Că-şi pierde umbra când nu eşti aici

Te-aş consuma, sorbindu-te deodată,
Împărtăşindu-mi trupul viu cu tine,
Dar aş rămâne singură cu mine
Şi n-aş mai fi întreagă niciodată

Cum să strunesc arsura firii mele
De foamea infernală ce-o subjugă,
Decât s-o-ngenunchez în cruda rugă,
Crestându-i, blând, cuvântul tău pe piele ?

O să te-mpart cumva, să îmi ajungi
Până la capăt, pâine înmulţită,
Vin strecurat de-a minţii mele sită,
Greu învechit în anii mei prea lungi

Oranj

Culoarea lunii bate spre oranj
În nopțile cu gust păstos, de bariu

Mă uit la lumea prinsă înăuntru
Și văd că am sub coaste un terariu
Cu-n singur șarpe, gras și adormit,
Încolăcit sub omoplatul stâng

Nu pot să plâng,
S-ar inunda Pământul
Din galaxia ce-și rotește brațul
Pulsând scântei în plexul meu solar

Aleg să urc pe scara de vertebre
Ce-și nesfârșește-n infinit coloana,
Dau ochi în ochi cu propriul avatar,
O ființă străvezie, din lumină,
Își schimbă brusc culoarea-n verde pal
Când o ating pe umăr cu privirea,
Nu are glas, dar înțeleg ce spune
În limba ei de nervi întinși și grei

Sunt anii mei,
O junglă încâlcită de fire senzitive, albăstrui…

Luna oranj dă semne că apune
Pe cerul unui iris în crepuscul,
Având în spate niște nori căprui

Cântec de Evă

Nu mă sufla, dacă nu ești sigur că-s frunză,
Nu mă număra, ca și cum m-aș sfârși,
Dar mai ales și înainte de toate,
Fă-ți o favoare și nu mă iubi !

Nu mă zidi, dacă tu n-ai aripi de scânduri,
Nu mă memora, dacă n-ai de gând să mă scrii,
Dar mai ales, din o mie de gânduri,
Alege doar unul și nu mă iubi !

Nu mă dansa, dacă mă confunzi cu-alte ritmuri,
Nu mă aprinde, dacă ochiu-ți slab va orbi,
Dar mai ales, mai comun și mai sigur,
Stai la distanță și nu mă iubi !

Nu mă alege să-ți fiu prima femeie,
Ia-ți coasta ruptă, pusă în trupul meu,
Învie cu ea toate Evele lumii,
Pe mine iubește-mă dacă ultima-s EU !