poemul invitat
Irina Nechit

Ești aici?

Articol publicat în ediția 9/2019

În afară de mine,
cine mai respiră în cameră?

Cărțile nu au plămâni,
clopotul de ceramică stă neclinitit,
plapuma e bine întinsă,
pernele nu se umflă,
nu se dezumflă.

Doar obiecte neînsuflețite în jurul meu,
doar masa, divanul, cuvertura moartă,
cuierul cu haine spânzurate,
pașaportul și buletinul
într-o cutie de pantofi.

Cine mai respiră totuși
în camera cu un geam spre asfințit?
A, da, trifoiul.

Nu mai țin minte de câte ori
mi-am luat rămas bun de la el.
Se ofilea încet,
îi îngălbeneau toate frunzele,
dar îi schimbam pământul
și încolțea din nou.

Trifoiul acesta îl am de la mama,
într-o zi mi-a dat niște cartofiori,
nu știam ce putere au,
acum văd cum frunzele tinere
apucă soarele de ultimele raze
și-l țin o vreme lipit de geam.

În fiecare an trifoiul se usucă,
pare un smoc veșted de buruieni,
trec zile și săptămâni
până găsesc pământ proaspăt,
îl mut în alt ghiveci
și firele răsar mai verzi ca altădată.

Norul de frunze fragede se mișcă ușor.
Ești aici, mamă?
Așa respiră trifoiul?
Dacă ți-aș schimba pământul,
ai răsări din nou?