cronica literară
GHEORGHE GRIGURCU

Jocul cu moartea

Articol publicat în ediția 9/2019

Înfățișîndu-ne al treilea d-sale volum pe tema morții, Dumitru Augustin Doman ne dovedește încă o dată că nu are așa-zicînd vocația morții, ci una a vieții. Vede moartea de la o distanță suficientă pentru ca aceasta să poată fi nu doar apreciată lucid, dar și sfidată, luată peste picior în temeiul unor rezerve de vitalitate ce predomină. Cu o deviză provocatoare: „Orice idee despre moarte este pozitivă”. Thanatosul e contracarat printr-o mefiență inclusiv mistică: „Episcopul către muribund: «Spovedește-te, fiule, spune-ți toate păcatele, că mîine te întîlnești cu domnul nostru Iisus!…» «Și dacă nu mă întîlnesc, îngaimă cel de pe patul de moarte, nu cumva vă dezvălui crimele mele fizice și morale de o viață degeaba?!…»”. Autorul se străduiește a diminua primejdia posibilă a finalului obștesc printr-o tactică a abordărilor succinte ale acestuia din unghiuri diverse, printr-un mixaj de meditații, observații pe concretul ambiental, confesiuni și fragmente ale unor posibile producții epice. Moarte, cu paciență calmată, domesticită, frecvent într-o cheie ludică: „Și-a făcut alaltăieri ultimele investigații medicale, ieri și-a făcut și testamentul, știe că mai are maximum o săptămînă de trăit, dar se întreabă candid: «Care va fi cursul euro-dolar peste doi ani? Dar barilul de petrol va crește, se va menține pe linie?»… Iar cerul zace neclintit deasupra lui”. Întrucît nu ar exista în fapt o deosebire demnă de-a fi luată în seamă între viață și moarte, ceremonialul funebru poate declina spre glumă: „Mortul, la despărțire, în biserică, mortul care nu așteaptă ca rudele și prietenii să se deranjeze, să stea la rînd pentru a-i da sărutul cel de pe urmă. Se ridică el – galben-vinețiu – din sicriu și face turul bisericii, sărutîndu-i pe toți în dreapta și-n stînga”. Modalitatea optimă de-a dezamorsa spaima thanatică pare a fi acest tratament permanent șugubăț care o deposedează de gravitatea ritualică, precum și de, în ultimă instanță, ipostaza sa terifiant-emoțională: „În amurg, îngerul cel grăsuliu trecea drumul de munte cu sufletul meu sub aripă. Îl purta discret, cum poartă un consilier mapa prețioasă a ministrului Metafizicii. Păzitorul meu grăsuliu, cu aripi albăstrii, urca pe costișă cu sufletul meu sub aripă”. Conform cu opinia apoftegmatică a lui Nikos Kazantzakis: „Moartea-i un fleac, un simplu pfff!, și candela se stinge. Dar bătrînețea e-o rușine!”. Magiștrii autohtoni ai formulei: Creangă, Anton Pann. Aflat aidoma lor într-o permanentă dispoziție tonică, Dumitru Augustin Doman relatează dar mai cu seamă scornește snoave. Are grijă de-a fi mereu hîtru pentru a nu deveni dramatic. Mai nimic din anxietățile și angoasele modernității, scepticism (burlesc) cît încape.

Dar în faza primară a unei asemenea exorcizări sui generis la care e supus conceptul morții avem a face cu o serie de mișcări profilactice. Moartea e ocolită aidoma unei cunoștințe dezagreabile care, printr-un artificiu al conștiinței, ar putea fi suspendată din real: „Viața? O părere. Moartea? Umbra fumurie a unei păreri”. Sau: „Totul este să vezi viața cum e și moartea cum nu e”. Sau cu prilejul unei vizite cvasicontemplative la mormîntul părintelui Arsenie Boca: „Stai o jumătate de oră lîngă troița de stejar de pe mormînt, admirînd sutele de glastre cu crini înrămate de crengi verzi de brad. Cînd ajungi înapoi la mașină, pe un deal deasupra mănăstirii, pe cerul, în general senin, dăinuie de minute bune un nor ca un uriaș cu barbă albă aplecat la 45 de grade, cu trupul în rasă alb-albastră peste curtea mănăstirii, cu capul mare și alb-bărbos cam peste mormîntul părintelui Arsenie din liziera pădurii. Pentru o clipă, îți trece prin minte: Iată că moartea nu există!”. De la o atare postură contestatară se trece la o consolatoare exaltare a unicului factor autentic, cel ce s-ar substitui prin forța lucrurilor convenției thanatice, vitalitatea. Cu cît mai intens prizat, cu atît mai eficient. Nu întîmplător la înmormîntări, dacii organizau petreceri potatorice, repetate fiind acestea uneori și în satele românești: „Apoi totul s-a lăsat cu un praznic mare, pe mese alcătuite ad-hoc din uși vechi întinse pe bușteni de fag. Cu ajutorul păhărelelor de țuică, praznicul s-a transformat în chef, în paranghelie, în dezmăț. De la amiază pînă după apusul soarelui a fost un praznic de rîsu’-plînsu’!”. Existența e dorită cu o aviditate hedonistă, orice prelungire a sa, oricît de scurtă, are un caracter neprețuit, chiar dacă ironia nu pregetă a se strecura și aici: „De pe patul de suferință, s-a rugat la Domnul să-l mai păsuiască o zi, doar o zi. Și în acea zi, muribundul cel disperat s-a uitat zîmbind tîmp în tavan. (…) S-a uitat 24 de ore zîmbind candid la tavanul opac pînă a făcut hîc! Și gata ziua…”. Sau cu o mișcare învăluitoare, intervenind în ajutor și Cioran: „«După ce vei fi căutat în zadar o țară de adopție, să alegi moartea ca nou tărîm de exil și să te stabilești în ea în calitate de cetățean». Da, cetățean viu al morții celei veșnice!”.

Să remarcăm apoi cele cîteva soluții imagistice pe care Dumitru Augustin Doman le trasează în fața stihiei thanatice. Înscenări ale unei rezistențe ce se reclamă de la acele momente existențiale care silesc moartea la un recul prin tentativa de-a umple neantul cu naturala lor consistență. Drept urmare avem a face cu o imagine a morții tentant-senzuale, în opoziție cu cea clasică a feminității scheletice purtătoare de coasă. Autorul contemplă o Evă „blondă de la blocul de vizavi” care, goală, „se întinde albă în terasa de un metru pătrat”, cu voluptatea cu care ar privi „moartea cea veșnic tînără și blondă”. Ori cu o tentă anecdotică: „Ajun de Crăciun. Moartea e o femeie tînără care privește pe fereastră colindătorii mai mici, mai mari, mai bătrîni. Și e fascinată de unul, de altul… Iar preotul are atîtea pe capul acestei zile…”. O altă mișcare similară o constituie apelul la o bonomie patriarhală, la pitorescul rural de bunăseamă cu inserții ancestrale în identitatea auctorială. La o înhumare a unui centenar într-un sat din Podișul Mehedinți, unde timpul e stagnant (acolo unde „nu s-a întîmplat mai nimic în ultimii 500 de ani”), din pricina gerului năpraznic, trei bărbați încearcă în zadar a săpa groapa trebuitoare. O femeie comentează astfel împrejurarea: „«Gerul acesta e un semn că bunul Dumnezeu nu-l vrea…» Alta îi dă replica: «Ba, Dumnezeu îl vrea de nu se mai poate. Dacă nu l-ar fi vrut, îl lua astă-vară, la patruzeci de grade, cînd strica aerul pe cinci sate în jur»”. O sumbră rezonanță vine de la croncănitul unei ciori bătrîne și ea de cinci secole, subliniind fabulosul arhaic. Și în cele din urmă, firescul revers al patetismului absent, cinismul. Masca tragi-comică lunecă de pe obrazul scriitorului, dezvăluind acea recepție implacabilă a morții pe care o pregătea absența transcendenței, a unei posibile redempțiuni. La un moment dat, așijderea în direcția firii pragmatice a omului de la țară: „Nu poți fi liber în viață, nici imediat după ce ai murit. Abia după ce urmașii au împărțit bruma ce le-ai lăsat și după ce te-au uitat cu toții, abia atunci te poți bucura liniștit de libertate. Munți și văi de libertate”! Suplimentar, cu recunoașterea absurdului suveran: „Absurdul este singura și simpla logică a morții: «Ce să fie? – se întreabă Ivan Ilici. Să fie într-adevăr moartea?» «Da, ea e!» «Pentru ce atunci toate chinurile astea? Și glasul răspundea: Așa, pentru nimic!» În afară și dincolo de asta, pentru el nu mai exista nimic”. Existențialism laic!

Organicitatea rustică a mentalității lui Dumitru Augustin Doman (țăranul român e mai curînd incredul, persiflator decît deschis metafizicii), probată în unitar-substanțiala d-sale producție sub banderolă funebră la care ne-am referit, ne îndreaptă gîndul către ilustrul Montaigne, pe a cărui cogitație contemporanul nostru ar putea-o neîndoios subscrie: „Moartea e ceva ce nu te privește; nici viu, nici mort: viu pentru că exiști, mort pentru că nu mai exiști.”

Dumitru Augustin Doman, Moartea de după moarte,

Editura Junimea, 2019, 142 p.