centenar
Nicolae Oprea

RECEPTAREA CRITICĂ ȘI REVANȘA POSTUMĂ

Articol publicat în ediția 9/2019

Scriitorului de sertar i-a rămas doar revanșa postumă.”

Ion D. Sîrbu a fost, cum spuneam şi altădată, marele ghinionist al literaturii române din etapa postbelică. Împlinirea destinului său artistic a fost sine die amânată, în condiţiile sistemului totalitarist de stânga. Distorsiunile istoriei care îi marchează existenţa dramatică (excluderea din învăţământul universitar, închisoarea politică, deposedarea de manuscrise, interdicţia de semnătură şi domiciliul obligatoriu, dosarul de urmărire din partea Securităţii) îi determină încadrarea în istoria literaturii române. Chiar dacă n-ar mărturisi-o – în epistolarul Traversarea cortinei: “eu am un mare ghinion: tot ce scriu apare după zececinsprezece ani, nu mă pot bucura” – , este evident că Sîrbu a fost frustrat de bucuria scriitorului publicat la timp şi receptat ca atare. Aproape toate cărţile sale sunt editate cu simptomatică întârziere. Începând cu Povestiri petrilene, concepute în intervalul 1945-1957, şi rescrise după detenţie pentru a apărea în 1973. Este şi cazul unor drame sau comedii satirice. Apoi, povestirile şi nuvelele din perioada clujeană (1945 –’56) au apărut (şi ele rescrise) abia în 1983, în culegerea eterogenă Şoarecele B şi alte povestiri. Capodopera sa, Adio, Europa!, roman anti-totalitarist conceput în anii de febră creatoare 1982-’83, se publică după zece ani (vol.I/ 1992, vol II/1993). Iar celălalt roman, Lupul şi Catedrala, terminat în 1986 şi predat în acelaşi an unei edituri care îl amână cu precauţie, vede lumina tiparului în 1995. O soartă similară are manuscrisul Jurnalului unui jurnalist fără jurnal care, publicat în 1991–‘92, rotunjeşte opera postumă a scriitorului „bulgakovizat”. Iar recuperarea corespondenţei – prietenii fiind fascinaţi de geniul epistolar al acestuia – începe în 1994 cu Traversarea cortinei.

După eliberarea din închisoare, prin Decretul de graţiere din februarie 1963, Ion D. Sîrbu revine în Petrila natală, slăbit de munca silnică din lagărele comuniste, nevoit să ia viaţa de la capăt ca miner precum tatăl său şi, pe deasupra, marcat de interdicţia corecţională de semnătură. Scos din rostul său, scriitorul care nu apucase să publice decât o carte înaintea arestării, nuvela Concert (în formatul unei broşuri de 95 de pagini) se confesează prietenului cerchist Deliu Petroiu într-o scrisoare din 23 aprilie 1963: „Nu am post, nu am locuinţă. Absolut tot am pierdut: biblioteca în întregime, toate fişele, toate manuscrisele. Chiar şi volumele mele depuse la Editură (erau pe cale de apariţie în ’57) au fost „topite”. Haine, albituri, tot. A trebuit să încep de la zero absolut.” (cf. Iarna bolnavă de cancer, 1998) Depăşeşte cu greu impasul şi, după ce se mută la Craiova în anul următor, pregăteşte două cărţi de proză: Povestiri petrilene şi „romanul pentru copii şi părinţi” De ce plânge mama?. Revenirea lui Ion D. Sîrbu la proză în urma experienţei carcerale corespunde necesităţii intime de a recupera universul purităţii şi omeniei din spaţiul-matrice. În Povestiri… sunt repovestite vechi legende şi poveşti cu tâlc provenind din orizontul mitologic al minei, cele mai multe cu caracter cosmogonic şi sociogonic. Expresivitatea lor derivă din fuziunea organică a realului cu fabulosul. Acţiunea fiind localizată în Petrila (de unde, atributivul titular), spaţiul real delimitata de Parâng, Retezat şi Jiu este proiectat la dimensiunile spaţiului fantastic, alcătuind împreună un areal al mitului. Din perspectiva unui povestitor naiv, lumea minei şi lumea de Dincolo comunică neîntrerupt prin galeriile săpate în inima muntelui. Similară cu universul povestirilor este lumea candorii şi a primordiilor conturată în De ce plânge mama?. Valorificând motivul călătoriei iniţiatice şi aventuroase a unor copii pe traseul dintre Valea Jiului şi Valea Frumoasei (după model sadovenian), prozatorul conturează un spaţiu naturist cu aspect legendar, cumulând o serie de legende, basme etiologice sau povestiri „adevărate” cu sens moral. Dar atât povestirile cât şi romanul care marchează re-debutul lui I. D. Sîrbu la 54 de ani, trec aproape neobservate în recepţia critică curentă şi în Istoria oficială a literaturii române din acea vreme.

Dicţionarele literare ale epocii – apariţii rarisime în regimul comunist – îi acordă scriitorului condamnat politic atenţie periferică, când nu este de-a dreptul ignorat. În primul Dicţionar de literatură română contemporană elaborat de Marian Popa este inserat abia în ediţia a doua, revizuită şi adăugită, din 1977. În scurta biografie schiţată aici apare o pauză cronologică (scuzabilă prin intervenţia cenzurii) între anii 1955-’57, când I.D.Sîrbu îşi valorifică vocaţia de cronicar dramatic la revista Teatrul, şi 1964, anul de început al stagiului de secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova. Sunt enumerate în continuare piesele de actualitate, cum spune autorul dicţionarului, „în care problemele individului, familiei şi societăţii contemporane sunt amestecate şi relaţionate.” Fraza finală cuprinde o judecată critică simplificatoare despre volumele de proză publicate în 1973: „Povestiri petrilene, un roman pentru copii De ce plânge mama? asigură cu mijloacele prozei reprezentarea aceleiaşi problematici sociale sentimentalizate de un corect meşteşugar tradiţional.” Anticipând stadiile receptării, trebuie remarcat în context că Marian Popa îşi va schimba radical opinia, în Istoria Literaturii române de azi pe mâine din 2009, văzând şi opera postumă: „Jurnalul ca jurnalul: dar I.D.Sîrbu a fost un mare om prin spirit moral şi prin aceasta mare scriitor, autorul unui roman care a declasat automat ce au tipărit contemporanii, superior şi multor produse din alte ţări sovietizate, supralicitate în Vest. Cel mai mare roman cu umor tragic.”

În primul dicţionar general postbelic, din 1979, Dicţionar de literatură română, coordonat de Dimitrie Păcurariu, I. D. Sîrbu lipseşte nemotivat, deşi printre coautorii dicţionarului se numără critici precum Eugen Simion, Marian Popa, Paul Cornea, Dumitru Micu, Florin Manolescu ş.a. Biobibliografia sa este consemnată, în schimb, fie şi fragmentar (sunt ignorate cele două cărţi de proză) într-un Dicţionar cronologic – Literatura română apărut în acelaşi an, sub coordonarea lui I. C. Chiţimia şi Al. Dima. Cel căruia îi revine perioada postbelică este Ion Oprişan care consemnează succint: data naşterii scriitorului; colaborarea la Revista Cercului Literar – menţionat, în mod ciudat, la alţi colaboratori, alături de Blaga, Lovinescu, Tonegaru, Balotă etc.; debutul cu „povestirea” (deşi e nuvelă, după toate normele) Concert din 1956; editarea volumului Teatru în 1976. Mai consistente sunt informaţiile despre spectacolele cu piesele sale, care pot fi datate exact: drama filosofică Arca Bunei Speranţe prezentată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ în 4 martie 1970 şi premiera comediei A doua faţă a medaliei din 20 ianuarie 1973, la Teatrul Naţional din Bucureşti. I. Oprişan menţionează şi teatrele care au preluat piesele (unele din străinătate), cu tentative de evaluare, precum în cazul Arcei…: „Piesa reinterpretează în perspectiva unor acute probleme moderne mitul arcei lui Noe.”

În această etapă a creaţiei sale de reintegrare în dinamica literaturii contemporane – care coincide cu primul stadiu al receptării critice –, Ion D. Sîrbu îşi redescoperă vocaţia de dramaturg prefigurată în perioada clujeană. Scrie sau rescrie în anii ’70 spre ’80 o serie de drame sociale sau istorice, comedii-eseu (cum le defineşte) şi piese cu substrat filosofic sau mitologic, în care dramaturgul înclinat către problematizarea existenţei va fi dublat de teoreticianul avizat. Aflat mereu în căutarea formulei ideale pentru teatrul de idei, I. D. Sîrbu a oscilat – cum remarca Ileana Berlogea mai târziu – „între drame realiste, bazate pe reconstituiri şi relaţii încărcate de adevăr psihologic, şi parabole cu largi şi puternice sensuri generalizatoare.” (în Caiete critice, nr. 10-12/ 1995) Şirul editorial al dramaturgiei este deschis în 1967, când i se anulează interdicţia de semnătură, cu poemul dramatic La o piatră de hotar pe tema unirii de la 1918. Urmează culegerile: Teatru (1976), Arca Bunei Speranţe (1982) şi Bieţii comedianţi (1985). Aşa se face că majoritatea covârşitoare a referinţelor critice din intervalul 1970-1983 au în vedere dramaturgia lui I. D. Sîrbu. Sunt, în genere, cronici dramatice, publicate în periodice, dar şi articole de sinteză sau eseuri tematice semnate de: Ion Maxim, Dumitru Solomon, Serafim Duicu, Romulus Diaconescu, Ilie Guţan, Florian Potra, Ileana Berlogea, Constantin Cubleşan, Aureliu Goci, Florica Ichim, Dinu Kivu, Miruna Ionescu, Elisabeta Pop, Marian Popescu, Ilie Radu-Nandra, Dinu Săraru, Dumitru Velea ş.m.a.

Al doilea stadiu al receptării critice este determinat de publicarea prozelor care anunţă capodopera fatalmente postumă, în intervalul 1983-1988. La exact un deceniu de la editarea primelor două volume de proză, dramaturgul Ion D. Sîrbu revine definitiv în perimetrul prozei, reuşind să recupereze/ să rescrie povestirile şi nuvelele adunate în Şoarecele B şi alte povestiri, care alcătuiesc portretul artistului în tinereţe, cum menţionează autorul într-o scrisoare către I. Negoiţescu din 1982. Iar în 1988 publică „romanul pentru copii şi bunici” Dansul ursului, care înlocuieşte în planul editorial romanul Lupul şi Catedrala respins de cenzură. Comandă semi-oficială dinspre editură, „ursiada” lui I. D. Sîrbu nu este nici pe departe o creaţie conjuncturală. Dimpotrivă, apare ca o construcţie savantă – fie şi hibridă -, cu alternări experte de planuri narative şi sugestii simbolice, aşa cum a fost proiectată de autor: „un roman iniţiatic, plin de simboluri.” Pretextul animalier serveşte prozatorului spre a desfăşura – e drept, cu precauţie – pânza unei alegorii despre libertate şi încarcerare. Ecourile critice la cele două volume de proză substanţială sunt anemice în acest ultim deceniu al dictaturii comuniste. Scriu, totuşi, în revistele timpului despre aceste cărţi care încheie ciclul antum al creaţiei lui I. D. Sîrbu, cu ataşament critic: Dana Dumitriu, Sultana Craia, Ion Dur, Costin Tuchilă, Ion Simuţ, Dumitru Velea şi alţi câţiva cronicari literari. Dar veritabila recepţie vine dinspre criticii formaţi în climatul Cercului Literar de la Sibiu, Negoiţescu şi Regman, cronicarii Revistei Cercului Literar din 1945.

Părăsind definitiv România în 1980, Ion Negoiţescu n-a apucat să cunoască/să discute proiectul primei culegeri de proză scurtă care anunţă, tematic şi valoric, revanşa romancierului din postumitate: Şoarecele B şi alte povestiri. Reacţia din exil este, însă, afirmativă. Într-o scrisoare din aprilie 1983 – adunată postum în epistolarul Traversarea cortinei – îi apreciază fără rezerve talentul („Şoarecele B şi Cimex lecturaria mi se par a fi capodopere ale prozei româneşti”), situându-l în descendenţa lui I.L.Caragiale („elementele comicului de limbaj”) şi Borges („unul din înaintaşii tăi de mare glorie”). În cronica târzie despre volumul de „admirabile povestiri”, reprodusă integral de îngrijitorul ediţiei Dan Damaschin în volumul (şi el postum) Scriitori contemporani (1994), I. Negoiţescu subliniază calităţile autorului prin Humor, Comic, Ironie, Satiră: „Povestirile lui Ion D. Sîrbu, şi mă refer la cele scrise dintr-o „revoltă superioară a spiritului”, dintr-o „filozofie care nu se lasă înşelată de aparenţe” sunt extrem de dense, de compacte şi de solid configurate epic: ele includ şi răsfrâng deopotrivă problematica humorului, comicului, ironiei şi satirei. Pentru că, incontestabil, scriitorul Sîrbu vizează realitatea dintr-un unghi filosofic. Humorul său e dureros, îmbrăţişând lumea nu cu braţele ci cu cleştele, fiind humorul unui ins veşnic dispus să problematizeze, să scurme ca o cârtiţă blindată fundamentele acestei lumi. O dovedeşte bucata titulară Şoarecele B. Comicul său este vizionar, de natură mai mult teoretică decât practică, deşi se concentrează totdeauna în figuri, care însă îşi depăşesc starea civilă prin sporul viziunii însăşi ce o comportă, ca de pildă în povestirea Cimex lectularia. Ironia lui Sîrbu se îndreaptă fireşte împotriva societăţii pe care, fiindcă e aşa cum e, ar vrea s-o anuleze, cu conştiinţa tragică însă că nu-i poate substitui decât propria lui subiectivitate intelectuală. O arată în bucata Caz disciplinar. Satira lui Sîrbu e umană şi totală; ea se aplică astfel unui caz individual care se revelă exemplar pentru chiar concepţia în sine a artei şi a creaţiei în genere precum în povestirea Începutul călătoriei.”

Celălalt cronicar (şi prieten de-o viaţă), Cornel Regman – la centenar şi el în acest an -, a remarcat prompt în cronica din Viaţa Românească, nr. 8/ 1983 că Şoarecele B şi alte povestiri îl reprezintă cu totul pe Sîrbu, întrucât revelează „trăsăturile umorului său fantastic-sardonic, o rară capacitate de a construi pe ridicolele observate în jurul său, precum şi de a demonta utopiile constituite, cărora le opune vesele şi groteşti antiutopii”. Iar în cronica la Dansul ursului (publicată în Viaţa Românească/1983) distinge continuitatea şi discontinuitatea narativă dintre povestiri şi roman: „Totuşi buna primire de care s-a bucurat acel volum venit târziu şi care-i confirma autorului trăinicia resurselor sale satirice n-a rămas fără să-şi imprime trecerea, atât sub forma interesului redeşteptat pentru esopic şi utopic, cât şi sub aceea a narativului plin de bună dispoziţie, înclinat spre farsă şi parodic, spre umorul filosofic şi puţin răutăcios. Dansul ursului nu propune însă o utopie negativă de felul celei din Cimex lectularia, cea de a doua nuvelă exemplară după Şoarecele B. Ceea ce-l preocupă acum pe autor e să creeze spectacolul deşteptării din utopie, cu tot ce o asemenea experienţă aduce după sine: dezamăgirea, tristeţea trezirii după un vis frumos, dar şi un spor de cunoaştere a limitelor până la care credinţa în perfecţiune, în ordinea naturală socotită imuabilă, poate fi împinsă, fără să alunece în utopic şi amăgire.” (ambele cronici au fost reunite în vol. Nu numai despre critici, 1990)

Cu Dansul ursului se pune punctul tragic al creaţiei antume şi al receptării critice ca atare. Într-o scrisoare adresată lui Horia Stanca din 17 ianuarie 1987, Ion D. Sîrbu, asumându-şi destinul postum, mărturisea cu ironie amară: „tot ce scriu se înscrie în capitolul «post mortem», bat vânturi rele dinspre edituri”. Premoniţia lui, cu tragismul intrinsec, s-a împlinit la câteva luni după moarte, datorită mişcărilor tectonice ale istoriei. Bogata literatură de sertar, revelată exploziv după 1989, îi asigură revanşa postumă, plasându-l în rândul prozatorilor de prim-plan ai literaturii române postbelice. Opera publicată în postumitate de mare diversitate – romanescă, diaristică, epistolară – trezeşte permanent interesul exegeţilor într-o serie de monografii, biografii şi eseuri. Al treilea stadiu al receptării critice priveşte această operă elaborată cu mai mulţi ani înainte de evenimentele istorice din 1989.

Semnalul reevaluării operei integrale a fost dat prin Număr-ul special dedicat lui Ion D. Sîrbu – cum se menţionează pe copertă, alături de poza şi aforismul autorului: „Luciditatea este libertatea celor lipsiţi de libertate” – al revistei Caiete critice, nr. 10-12 (95-97)/ 1995, sub directoratul lui Eugen Simion, redactor-şef fiind Valeriu Cristea. Într-un Argument nesemnat (poate fi E. Simion ori, mai degrabă, V. Cristea) se explică însufleţirea redactorilor la realizarea numărului triplu (de 244 pag.) consacrat integral lui Sîrbu: „probabil, şi pentru că de numele lui se leagă nu numai o operă, ci şi o personalitate şi un destin. O operă, antumă şi postumă, a cărei valoare de-abia astăzi, sau de-abia mâine poate şi va putea fi apreciată cum se cuvine, o operă care ne-a făcut surpriza de zile mari a unei autentice şi masive literaturi de sertar constituind revanşa lui Gary. O personalitate extraordinar de puternică şi de complexă pe care remarcabilul Cerc Literar de la Sibiu nu o poate cuprinde în întregime şi explica exhaustiv. Un destin cu totul ieşi din comun, unul din cele mai dramatice pe care le cunoaşte literatura română, o viaţă saturată de suferinţă, dominată de starea de iovie, o viaţă în comparaţie cu care pălesc toate necazurile şi peripeţiile noastre, ale tuturor celorlalţi colegi ai săi de breaslă.” Numărul tematic se deschide cu cronicile literare ample semnate de Eugen Simion şi Valeriu Cristea despre cele două romane postume, Adio, Europa! şi Lupul şi Catedrala. Urmează un dialog cu soţia scriitorului, doamna Elisabeta Sîrbu (realizat de V. Cristea) şi o serie de inedite din jurnal şi epistolar. La „Ancheta revistei”, privind „diferenţa de tratament” a operei lui I.D.S. înainte şi după 1990, răspund câţiva dintre prietenii săi sau doar cunoscuţi ai acestuia: Ştefan Aug. Doinaş, Cornel Regman, Horia Stanca, Virgil Nemoianu, Tudor Nedelcea, Vlaicu Bârna ş.a. Insidioasă – ca să nu spun altfel – mi se pare doar presupunerea „anchetatorului” anonim: „Publicat şi comentat masiv, foarte elogiat şi chiar, după unii, suprapreciat în anii ’90…” Dar secţiunea cea mai amplă este dedicată Interpretării operei lui I. D. Sîrbu, unde semnează critici literari din diverse generaţii: Eugen Simion (iarăşi), Marin Sorescu, Dumitru Micu, Ovidiu Ghidirmic, Elena Solunca, Dumitru Velea, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, Adrian Dinu Rachieru, Octavian Soviany, Nicolae Bârna, Jeana Morărescu, Ileana Berlogea etc.

Când se împlinesc zece ani de la moartea prozatorului – un timp al sedimentării lecturilor după momentul revelator -, începe avalanşa exegetică despre viaţa şi opera lui I. D. Sîrbu. Anul 1999 poate fi denumit anul Ion D. Sîrbu, întrucât în intervalul celor douăsprezece luni apar cinci volume de studii şi eseuri despre opera sa: Ion D. Sîrbu despre sine şi lume (Lelia Nicolescu), Un aisberg deasupra mări. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu (Ioan Lascu), Ion D. Sîrbu sau despre suferinţa spiritului captiv (Elvira Sorohan), Jurnalistul fără jurnal. Jocurile semnăturii (Sorina Sorescu) şi Eseuri subsidiare la „Adio, Europa!” de Ion D. Sîrbu (Toma Grigorie). Apariţia acestor cărţi în serie, în care opera lui Sîrbu este abordată din perspective complementare constituie temelia unui domeniu pe care l-am numit sârbologie. Fundamentul fiind aşezat în anul de referinţă, în anii imediat următori se înalţă edificiul exegetic durabil printr-o serie de monografii, începând cu a subsemnatului (Ion D. Sârbu şi timpul romanului, 2000), urmată de contribuţia lui Antonio Patraş (Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitară, 2003) şi a lui Daniel Cristea-Enache (Un om din Est. Studiu monografic, 2006); toate fiind la origine teze de doctorat susţinute în centrele universitare Cluj, Iaşi şi Bucureşti. E locul să remarcăm aici că se adaugă tezelor publicate numeroase lucrări, să le spunem, din umbră (fără difuziune în sfera largă a cititorilor): lucrări de licenţă sau de dizertaţie susţinute de studenţi şi masteranzi, după ştiinţa mea, în toate universităţile importante din ţară. Iar succesiunea tezelor de doctorat continuă; voi menţiona doar trei dintre ele (viitoare cărţi), în a căror comisie de evaluare am fost implicat: Ion D. Sîrbu – utopia neagră de Mihaela Nicolae, Scriitorul subteran. Studiu de caz: Ion D. Sîrbu de Mihai Barbu şi Manifestări ale teatralităţii în scrierile lui Ion D. Sîrbu de Eugen Radu Wohl, sub coordonarea ştiinţifică a lui Ion Bogdan Lefter (prima) şi Ion Vartic (celelalte). Se adaugă acestora studiul documentar Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, rodul cercetării laborioase întreprinsă de istoricul Clara Mareş prin dosarele scriitorului păstrate la CNSAS.

De mare însemnătate pentru revalorificarea operei lui I. D. Sîrbu este acţiunea concentrată a intelectualilor din zona lui natală, Petrila-Petroşani. Mai întâi, trebuie menţionată osârdia istorico-literară a lui Dumitru Velea, care, sub egida Fundaţiei Culturale „Ion D.Sîrbu”, adună toate articolele şi documentele risipite prin publicaţii şi locuri uneori obscure – cele mai multe, confesiuni de dramaturg sau însemnări de secretar literar – în volumele-mozaic: Obligaţia morală şi Atlet al mizeriei (1994), Între Scylla şi Carybda şi Cu sufletul la creier (1996), Între timp murisem(1997), Râs-cu-plânsul nostru valah (1999), Un deget pe o rană (2005), Jertfe (2009) şi corespondenţa cu Horia Stanca, Printr-un tunel (1997). La aceeaşi fundaţie apare şi volumul lui Dumitru Velea din 2005, Scrieri despre Gary. Remarcabil este şi aportul grupului omogen focalizat pe concretizarea proiectului Memorialul Sîrbu de la Petrila din iniţiativa lui Ion Barbu, secondat de Marian Boboc, Ioan Lascu şi Mihai Barbu. În completarea literaturii epistolare sunt de reţinut volumele: Scrisori către bunul Dumnezeu (în două ediţii: 1996, 1998), ediţie realizată de Ion Vartic şi Iarna bolnavă de cancer (1998) – „roman epistolar” îngrijit de Cornel Ungureanu. Diversitatea de explorări critice, cu restituirile literare adiacente, este benefică pentru restituirea operei lui I. D. Sîrbu in integrum.

Evoluţia literară a lui Ion D. Sîrbu este, evident, atipică, fiind determinată de condiţia dramatică a scriitorului întemniţat şi marginalizat apoi. Din cauza rupturii existenţiale şi a intervenţiei brutale a cenzurii comuniste care îi blochează manuscrisele în edituri, etapele de creaţie nu converg cu stadiile receptării critice. Deşi a întreţinut constant prietenia – şi competiţia în plan artistic – cu membrii fondatori ai Cercului Literar de la Sibiu, el nu a avut şansa să revină la timp în circuitul valorilor în anii 1964-1966, aşa cum s-a întâmplat cu Ştefan Aug. Doinaş (Cartea mareelor – 64), I. Negoiţescu (Scriitori moderni – ’66), Cornel Regman (Confluenţe literare – ’66) şi Radu Stanca (Versuri – ’66). În fapt, accidentele biografice – ca să mă exprim eufemistic – îl elimină pe I. D. Sîrbu din generaţia sa, generaţia războiului, în cadrul căreia, pe lângă cerchişti, s-ar fi confruntat cu Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu ş.a. Scriitorului de sertar i-a rămas doar revanşa postumă.