miscellanea
FL. TOMA

Un cuplu de forță admirabilă

Articol publicat în ediția 9/2019

Când vorbim de un cuplu, e imposibil să nu ne ducem cu gândul la o formațiune alcătuită din două persoane, de cele mai multe ori, un bărbat și o femeie. Fapt care a făcut să pătrundă în langajul (precum și tangajul, din păcate!) al acelei părți a presei aflate cu ochiul permanent lipit de gaura cheii, expresia frazeologică Un cuplu de invidiat. Și, slavă domnului, nu e publicație glossy în care să nu fii informat – la modul extrem de prețios – că nu știu ce pereche de actori celebri, sportivi sau starlete de tinichea întruchipează un cuplu pe care, dacă nu-l invidiezi sincer și fioros, explicația e doar una singură: n-ai apucat să citești articolul de la pagina respectivă, până ca trenul să ajungă la Titu, Urziceni sau Videle.

Translatând însă acest idiom figurativ din zona frivolă în cea serioasă, vom extrage din feuilletage-ul semantic foița cu invidia (care e cam neonestă, trebuie să recunoașteți!) și o vom întoarce, spre a obține partea cinstită și de treabă a acesteia, adică admirația. Așadar, „un cuplu de invidiat” devine „un cuplu de admirat”!

Încheiem victorios acest exordiu, adăugând doar că există în lumea vorbelor și „un cuplu de forță”, aflat într-un raport de interdeterminare amabilă cu cel „…de admirat”, măcar plecând de la realitatea imposibil de contestat că forța a fost dintotdeauna un subiect copios de adorație. (gândiți-vă la bărbații din posterele acelorași reviste glossy!)

Un astfel de cuplu ce pendulează între forță și admirație (forța lui și admirația noastră!) poate fi întruchipat de doi artiști. Iar, dacă se întâmplă ca unul să fie tatăl, iar celălalt, fiul lui, atunci se cheamă că avem norocul chior de a asista la un dublu catharsis. Doi la preț de unu!

Sigur, din pur și simplu rațiunea de a nu ne rătăci, nu intrăm în desișul istoric cu destul de numeroasele cazuri în care fiul urmează aidoma cariera tatălui și-l secondează cu brio pe acesta; ba, uneori – la fel ca Manole din baladă – îl și întrece. Nu ne băgăm!

Galeria KARO din Bacău – acest oraș care face praf toate prejudecățile nedrepte despre arta Provinciei – a expus timp de o lună picturile a doi Burlaci: Ioan Burlacu și fiul său, Dragoș Burlacu. Doi artiști cunoscuți nu doar în zonă. Tatăl, mai ales prin lucrările sale interesante și provocatoare de sculptură obiectuală cu reverberații inteligente în dadaism (Moinești, care l-a dat pe Tristan Tzara, doar e la o aruncătură de băț de Bacău, 48 km!), dar și prin pictura sa cu tușă puternică, romanțios-emoționantă (și chiar prin timidele, dar serioasele incursiuni în universul poeziei). Dincolo de toate, însă Ioan Burlacu este și un excelent dascăl (și, totodată, mentor al multor generații de tineri artiști!) la Colegiul Național de Artă „George Apostu” din Bacău. Fiul – printr-o pictură tenace, mai aplicată (se vede că nu e doar un violon d’Ingres!), foarte senzitivă, îndrăzneață și extrem de expresivă.

Intitulată Un punct, două cercuri (deșteaptă foc sugestia ideii de concentricitate… cercul mare îl cuprinde pe cel mic, la fel cum părintele își ține în brațe pruncul!), expoziția a fost realmente o surpriză. Mai întâi, prin complementaritatea spectaculoasă imediat sesizabilă, chiar dacă pare că cei doi se așază astuțios unul în siajul celuilalt. Interesantă este însă această ambiguitate necăutată, fiindcă nu știi cu exactitate care se află în rezonanța cui, atât e de greu de trasat linia de demarcație dintre cele două entități semantice…

De o parte, tatăl, cu peisaje esențializate în tușe, cum spuneam, puternice, viguroase ca niște analize de stare extrapolată în priveliște și perspectivă (amintind câteodată de colinele lui Bernea), cu studii de naturi statice extrem de minuțioase (aproape geometrizante) sau cu explozii aventuroase de culoare. De cealaltă parte, fiul, cu un „repertoriu” ceva mai omogen, prin subiecte, viziuni și tehnici – de la studiul absolut reușit al capului de porumbiță, într-un triptic remarcabil (e atâta tristețe în privirea columbei!) sau nudurile perfect înfășurate în echivocul tușeului (ca o sonată de Beethoven, poate!), până la portretul misterios al femeii fără chip ori tratamentul halucinatoriu al unei fotografii în alb-negru din tinerețea părinților săi, amândoi fixați cu viclenie într-un fondue grisâtre, fiecare însă cu o aură tricoloră în spatele capului (o ironie pe care n-aș fi bănuit-o la acest tânăr artist serios și sobru!).

Expoziția a avut (așa cum se întâmplă în familiile de artiști, când expun împreună!) și un skepsis al panotajului, adică, deliberat lucrările fiecărui component al cuplului n-au fost așezate pe simeze într-un compartiment distinct de ale celuilalt. Ci amestecate. Într-o proporție pe care numai curatorul expoziției și, totodată, proprietarul galeriei KARO, artistul și criticul de artă Constantin Țînteanu, a cunoscut-o. Ca un fel de pariu la care a fost invitat privitorul, spre a decela, a izola, a fracționa fiecare „semnătură” în parte, din amalgamul de „oferte” vizuale. Ceea ce consider că a fost o izbândă. Experimentul a reușit.

Însă ca un corolar, impresia pe care o lasă originalul „cuplu de forță admirabilă” al Burlacilor din Bacău, father&son (Ioan și Dragoș), este un soi de extaz vrednic. Harnic, laborios, sârguincios, îndemânatic și dibaci.

Sau, în sfârșit, dacă vreți, industrios!