miscellanea
Tudorel Urian

Altfel de scenă politică

Articol publicat în ediția 10/2019

O masă, două fotolii, o etajeră, în fața ecranului de la CinemaPRO, doi actori de mare forță: Marius Manole și Șerban Pavlu și un text oglindă, în care orice om care a călcat vreodată în vreun partid politic va avea o senzație de déjà vu. Lupta pentru putere, despre care orice om politic îți poate spune că e mai greu de purtat în interiorul partidului tău decât împotriva rivalilor politici din exterior, loviturile pe la spate, spionarea colegilor cu scopul de a-i devansa în structurile partidului, aranjamentele lucrative, șantajul, mita, imoralitatea, demagogia, populismul, minciuna, violența, mercantilismul, canibalizarea, contractele preferențiale, corupția, crima, toate sunt acolo într-un permanent crescendo, precum ritmul Bolero-ului lui Ravel, în cele optzeci de minute, fără pauză, de la începutul cu râsul amical al unor vechi prieteni și colaboratori în fața unui pahar cu whisky până la haos total de la sfârșitul sticlei de Chivas. Aceasta este o piesă de teatru, intitulată Demnitate (titlu românesc în care se pierd o parte din sensurile latinescului dignitas), dar vorba lui Magritte, s-ar putea spune, la fel de bine, că aceasta nu este o piesă de teatru. Pentru că este mai mult decât atât. Este o felie din viața noastră cotidiană, o privire pe gaura cheii într-un univers pe care simplii votanți nu și-l imaginează cu totul altfel, o moarte a iluziilor și a trezirii la o realitate, care explică permanenta noastră involuție din anii din urmă. Întâmplător, autorul acestui text este un spaniol, Ignasi Vidal, despre care eu, mărturisesc sincer, nu am prea auzit. Este născut în anul 1973, cariera sa este dedicată exclusiv lumii teatrului (este regizor, actor, cântăreț), nimic din CV-ul său nu pare să aibă vreo legătură cu directă cu politica. E spaniol, dar ar fi putut însă să fie orice (român, ungur, francez, ceh, bulgar) fără ca prin aceasta înțelegerea mesajului transmis prin acest text să fie în vreun fel prejudiciată. Pentru că, vedem acum, viața politică este peste tot la fel, problemele sunt aceleași, micul compromis crește precum bulgărele de zăpadă până când devine avalanșa care nu mai poate fi oprită, distrugând destine omenești și țări.

Colosală este și prestația celor doi actori români. Jocul lor de mare autenticitate și forță, lipește, pur și simplu, publicul de scaune. Marius Manole este Victor, șeful partidului și candidatul în alegeri, omul-imagine, rezervat și înțelept, care stăpânește peste o șerpărie în care se întâmplă multe despre care el știe sau nu, dar care cel puțin declarativ, suspină încă după idealurile și principiile care l-au împins în politică. Șerban Pavlu este Alex, prietenul său din adolescență și mâna sa dreaptă, motorul partidului, omul de aparat, bun la toate, care trage toate sforile fără a se da în lături de la lucrurile murdare, stabilește ierarhii interne, încheie contracte oneroase în numele partidului, dar în propriul interes, bagă mâna în fondurile partidului, face decontări fictive, e convins că partidul îi datorează multe pentru abnegația sa, genul de activist uns cu toate alifiile. Victor e un spirit contemplativ, limfatic, dezabuzat, obosit, plictisit, taciturn, vag melancolic, dar cu bruște izbucniri de violență extremă. Alex, e exteriorizat, coleric, pragmatic, gata să calce pe cadavre și capabil în orice clipă să negocieze orice din care să poată obține un profit. E cinic, lipsit de scrupule, narcisist și ticălos. Pare o schemă simplă, dar felul în care cei doi actori dau consistență acestor caractere, vă asigur că nu este la îndemâna oricui. Iar performanța lui Marius Manole și Șerban Pavlu este excepțională. Realmente se completează perfect.

Finalul piesei, menit să-i justifice titulatura de thriller politic, aproape că nici nu contează. De altfel el apare sub forma unor secvențe filmate (excelentă ideea de a folosi sala de la CinemaPRO ca loc de reprezentație), după ce protagoniștii au părăsit deja scena (exagerez, contează). Importantă este discuția propriu-zisă și mai ales ușile pe care ea le întredeschide pentru a-l face pe spectator să înțeleagă adevărata față a politicii. Dacă vreme de multe decenii, în comunism, dar și după, românii erau foarte sensibili la „șopârle” (elemente din viața reală, camuflate în textul fictiv), odată cu această piesă au în față (în sală?) Șopârla însăși! Într-o reprezentație de gală!

Piesa Demnitate, pusă în scenă de Teatrul Avangardia este spectacolul ideal în circul campaniei electorale care a și început.