Există oameni pe lumea asta, cu osebire artişti, care nu doar că-şi depăşesc condiţia, dar, odată cu aceasta, par că zboară din spaţiul lor originar, îl survolează – aidoma unui avion peste un relief cunoscut – şi intră pe o altă coordonată cosmică. Atunci, ei se transformă în zei care schimbă demiurgent procentajul de geniu din compoziţia operei de artă sau a zidirii. Apoi, cu un gest natural, îşi şterg palmele de şorţul de doc albastru şi redevin oameni. Oameni obişnuiţi, pe care-i poţi întâlni peste tot, cu întreg calabalâcul lor de existenţă: cu zâmbet, cu durere, cu extaz, cu prosteală, cu seninătate, cu confuzie şi cu ce mai vreţi dvs. Cvasi-banali.
Ei devin însă obiect de analiză microscopică pentru noi doar atunci când încalecă geniul – ca pe un bidiviu – şi, călare, împreună cu el (ca un „centaur” bizar, neobişnuit, fiindcă nu se întâlneşte pe toate drumurile, jumătate om, jumătate Demiurg!), străbate doar spaţiul pe care şi l-a alcătuit din cioburi de har, aflat în stare imponderabilă de excepţionalism. Atunci intră ei sub lentilele observaţiei noastre: când forţează limitele credibilului şi ne ajută să peregrinăm prin teritorii ce ne sunt imposibil de închipuit. Chiar dacă sunt cât se poate de reale. Cum e, de pildă, Maxonia!
Maxim Dumitraş este un fenomen al Nordului. Acolo, în mitologia unui loc aparent comun şi prozaic de la poalele Munţilor Rodnei – oraşul Sângeorz-Băi, aflat la 40 km nord de Bistriţa, o fostă „capitală” a apei minerale Hebe (numele zeiţei tinereţii veşnice!) – dar care a binecuvântat cultura română cu nume remarcabile, ei bine, acest artist sângeorzan a ieşit impetuos din paradigma locului şi a devenit o emblemă aparte. Un sigiliu. O marcă. Un brand – cum se mai spune azi în jargonul „marketăriei” moderne.
Ce s-a întâmplat? În primul rând, Max nu a părăsit paradigma. Acolo s-a născut, acolo lucrează şi tot acolo este fixat în (con)ştiinţa istoriei artei naţionale. Apoi, în al doilea rând, a fructificat o coincidenţă de karmă: a primit ca moştenire de familie un deal aflat la 5 km de oraş. Dealul numit Dosul Gârciului. O să ziceţi: Bun… şi care-i treaba? Big deal!!!
Ei bine, Max a transformat dealul într-un teritoriu al artei. Al aşa-numitului Land Art, arta în aer liber, arta care împleteşte naturalul cu fantezia artistului, arta care nu vatămă pătura organică a locului, arta care se îmbogăţeşte prin apăsarea eterică a văzduhului şi a umbrei, arta care complineşte peisajul şi-l omeneşte cu darurile minţii şi imaginaţiei omului.
De aceea, zona este oferită unor artişti spre a-şi construi o căsuţă – însă în spiritul arhitecturii tradiţionale năsăudene – aidoma celei lui Max, care-i adăposteşte pe artiştii-oaspeţi ai fiecărei ediţii de simpozion Land Art. Apoi, întreg platoul este împânzit cu lucrări ale multor artişti care au fost găzduiţi aici, de 30 de ani încoace. Şi, de asemenea, să nu uităm pădurea de mesteceni tineri ce coboară pe versantul sudic al dealului, în care s-au încercat numeroase experimente artistice, fără ca fondul biologic să fie cumva afectată.
De treizeci de ani, Max Dumitraş organizează aici Simpozionul de Artă Contemporană, intitulat artFOrest NO LIMIT V, ideea pornind de la principiul unităţii prin diversitate sau, cu alte cuvinte, multitudinea stilistică a artiştilor invitaţi interferează pozitiv cu cadrul natural ideal, transformându-l într-un spaţiu de creaţie comun. Un prim argument al acestui proiect finanţat de către Consiliul Județean Bistrița-Năsăud prin Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud și în organizarea Muzeului de Artă Comparată Sângeorz-Băi, a constat în posibila întâlnire dintre artişti, în schimbul de idei şi tehnici – caracteristici esenţiale ale unui simpozion de artă. Al doilea argument îl constituie organizarea unei expoziţii de grup, găzduite de Secţia de Artă a Complexului Muzeal Bistrița-Năsăud, Muzeul de Artă Comparată Sângeorz-Băi, transferată apoi, la București şi la Timișoara, eveniment urmat de editarea şi tipărirea unui catalog al simpozionului. Important este că evenimentul nu se înscrie în categoria acţiunilor ce se derulează în virtutea unei tematici impuse, ci artiştii invitaţi sunt liberi să aleagă orice subiect doresc, cum ar fi unul de genul celui pe care deja l-au inclus în cadrul demersului artistic personal. Participanții la Simpozionul de Artă Contemporană artFOrest NO LIMIT V – Sîngeorz-Băi, 2019, care s-a desfăşurat pe durata lunii august, au fost: Ion Barbu, Maria Bilaşevschi, Smaranda Bostan, Maxim Dumitraş, Ion Mihalache, Bogdan Pelmuş, Magdalena Pelmuş, Marilena Preda-Sânc şi Constantin Ţînteanu. Lucrările lor sunt deja o realitate, o expoziţie deschisă, sub cerul liber, ce va fi adusă apoi, jos, în oraş, La Muzeul de Artă Comparată.
Max Dumitraș, acolo, în țara aia a lui miraculoasă, pe care am numit-o Maxonia, trăiește singularitatea generică a neajunsului. A unui Mare Neajuns. Pentru că el este imposibil de ajuns din urmă. Cine crede că poate ajunge să-l bată familiar pe umărul gândului, să facă bine și să-și ia gândul. Fiindcă Max nu stă niciodată. La nici un fel de ajungere. Max e înainte. Cu mult înaintea deasuprei noastre. Sculpturile sale sunt sinonime cu cerul, pe care Max l-a reconstruit în fel și, mai ales, chip. Căutaţi şi priviţi cu atenţie acea Pietà ce străjuieşte înălţimile de la Tg. Jiu şi veţi plânge cu lacrimi de andezit. Sau intraţi cu sfială în Camera cu cer de la Ploieşti. În ea, Max a ascuns – cu o graţie şi o delicateţe de care numai marmura mângâiată poate fi capabilă – Absenţa, Nimicul, Ascunsul albastru, ce poate fi numai închipuit. Situație posibil coroborată cu faimoasa observație imputativă a lui Odysseas Elytis: Doamne, câtă cheltuire de albastru, numai ca să nu Te vedem.
Max Dumitraş – a cărui operă baleiază printre dimensiuni, materiale şi tehnici, ca într-un joc al răsfăţului de geniu – rămâne un vizionar capabil să refacă Universul, să corijeze Cosmosul pe măsura obiecţiilor şi viziunilor sale. Bref, Max comite un act reparatoriu al Universului. Pentru că, prin definiţia sa, sculptorul este un demiurg pământean care, cu modestie şi strădanie, cu entuziasm şi suferinţă, schimbă lumea zidită de Marele Demiurg. O lume care s-a mai tocit şi a mai căpătat pe ici-pe acolo patina unui timp neiertător. O lume care însă capătă un chip nou în ţinutul numit de mine Maxonia, teritoriul magic al sculpturii.
JEAN ARP, unul dintre coloşii artei universale, originar din Strasbourg, artist grafic, pictor, sculptor și scriitor, fondator al mişcării dadaiste (la Zürich, în 1916) şi, apoi, afiliat suprarealismului, îl defineşte pe sculptor frisonant de frumos, ascuns în căuşul unei metafore spectaculoase: Acela care vrea să doboare un nor cu săgețile sale își irosește săgețile fără nici un rost. Mulți sculptori sunt asemenea unor vânători ciudați. Iată cum trebuie procedat: farmeci un nor cu un cântec de vioară cântat pe o tobă sau un cântec de tobă cântat pe o vioară. Atunci nu va trece multă vreme și norul va coborî singur, se va întinde fericit pe pământ și plin de bunăvoință se va pietrifica de la sine fără nici un ajutor. În felul acesta, dintr-o dată, sculptorul va realiza cea mai frumoasă dintre sculpturile sale. (JEAN ARP -1886-1966)
Evenimentul propriu-zis a debutat la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi, cu o expoziţie pe cât de interesantă, pe atât de inedită. Ea s-a numit Vita Statera şi a cuprins lucrările sculptorului Constantin Ţînteanu, lucrări aflate – numai gândindu-ne la diversitatea materialelor folosite şi la „cazuistica” intenţiilor estetice – la graniţa infinitezimală dintre sculptură, bricolaj şi instalaţie.
Dar, să vedem titlul! De ce Vita Statera? Dincolo de pasiunea artistului pentru o terminologie latinească, sugerând probabil o relaţie organică cu un substrat cultural profund, Vita Statera este un concept, o filosofie, dacă vreți, de viață. Un deziderat spre echilibru – viaţa în armonie, fără extremisme, fără fricţiuni, fără dezlimitări – astfel încât, omul să ajungă să se afle într-un raport de echilibru perfect cu natura (tutelat de Terra Mater, Zeiţa Pământului) sau să ajungă la dialogul egal dintre individ şi comunitate, dintre noi, ca orice seminţie şi univers. Este o filosofie care preamărește, aproape că deifică, o cumpănire posibilă între tot și toate, dacă vreți. Și anume: o stabilitate, o împăcare între natură și Cosmos, între om și suflet, între materie și spirit, între dorință și faptă, creându-se astfel, prin această idee de Vita Statera, perechi omorganice care se umplu şi ascund în ele adâncuri de sens. Pentru că indecizia, nesiguranţa, starea dilematică, oscilaţia periculoasă, pendularea între bine și rău, între adevăr și minciună, între viață și moarte, între ce vreți dumneavoastră și ce nu vreți dumneavoastră, e tipică nu neapărat omului modern, recent sau actual, ci Omului în general. Care l-a marcat dintru Începuturi.
Astfel încât, cronicart-ul crede că expoziția lui Constantin Ţînteanu poate fi înţeleasă şi ca un soi de tratat asupra metabolismului magic. Deci exista acolo un schimb de relații, de sentimente, de senzații, între tot ceea ce era expus pe pereți, bazându-se însă pe o viclenie inteligentă a curatorului, Max Dumitraş, de a topi printr-un panotaj iscusit, lucrările lui Ţînteanu în ceea ce înseamnă spiritul acestui muzeu de artă comparată din Sângeorz-Băi. Pe care eu îl consider un veritabil centru de antropologie culturală. După părerea mea, este unul dintre locurile cu care magia se poate juca oricând și văd deja, cu ochii minții, șiruri întregi de oameni din toată țara, care ar trebui să se ducă acolo, să vadă ce înseamnă antropologie și etnologie aplicată.
Constantin Țînteanu este originar din Bacău, de acolo vine şi a fost şi unul dintre participanţii la Simpozionul artFOrest, din Dosul Gârciului, dar biografia lui ne rezervă şi un fapt extraordinar: el este și depozitarul unei experiențe de viață formidabile, locuind 14 ani la Londra. Or, când cineva se încumetă să-și amaneteze biografia pe malul Tamisei timp de 14 ani, asta e deja o poveste, e o mişcare seismică a Destinului. Bref, e un lucru bun, căci se așază bine în istoria lui personală, astfel încât el este, în egală măsură, un colecționar, un sculptor, un organizator de expoziții, un curator și, nu mai puțin adevărat, un inspirator al artei și un încurajator, unul dintre marile spirite care încurajează arta, susţin artiştii. Ca şi Max Dumitraș, probabil că are ceva, o defecțiune biologică frumoasă, fiindcă încurajează arta la o manieră aproape enervant de insistentă, ceea ce nu am mai văzut cam de multișor în țara asta, unde lucrurile se petrec cam pe dos, dar n-are importanță!
Arta lui Constantin Țînteanu este originală nu atât prin ineditul materialelor (tablă, lemn, cuie, fotografie, sticlă, ceară etc.), prin inovaţiile sale extrem de îndrăznețe, ci şi printr-un fel de curaj, împins până aproape de nebunie, de a duce obiectul înspre o relație perfectă cu timpul. Un fel de bricolaj temporal. Pe de altă parte, pasiunea lui pentru simboluri creștine și pre-creștine mă duce cu gândul la o aplicație formidabilă a unui act de cultură extraordinar, atunci când ne întoarcem spre civilizația antică. Recursul lui la nume, la titluri, la împachetări, dacă vreți, sensuale ale unor forme de gândire… strict latine, de pildă, toate lucrurile astea mă fac să cred că avem în Constantin Țînteanu nu doar un creator de impresii, ci un domn pe care l-aș așeza într-o înșiruire de imagini care ar defini cuvântul, e un cuvânt interesant pe care l-am descoperit și vreau să vi-l împărtășesc, se numește pareidolie. Pareidolia este o tentație, o aplecare a unui om hipersensibil de a vedea în obiecte vagi, disipante, de pildă, norii de pe cer sau în obiecte simple, fără semnificație, de a descoperi imagini noi, cu sensuri profunde.
Vita Statera m-a îmbolnăvit de pareidolie.
Seara de 6 august s-a încheiat la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi cu lansarea volumului de nuvele Depozitul de bătrâni, de Florin Toma… În prezenţa autorului.