După șase ani de la apariția primul său roman, Cântecul mării (Cartier, 2012), bine primit de critică, Oleg Serebrian revine cu o nouă carte de ficțiune și nu știm dacă uimirea legată de noul său roman nu e mai mare decât surpriza debutului în proză al unui istoric și specialist în geopolitică – domeniul care l-a consacrat –, întrucât abordarea sa estetică de data aceasta e complet diferită.
Mai întâi că Oleg Serebrian este ambasadorul Republicii Moldova la Berlin (după ce a ocupat o funcție echivalentă și la Paris) și e de presupus că obligațiile de serviciu nu puteau fi prea generoase cu nevoia scriitorului de a-și găsi un loc tihnit și un timp favorabil creației. Apoi, este specificul acestui roman. O imersiune în psihologia, în universul intimității unui copil, protagonistul cărții, nu este doar o particulă de „antimaterie” în chimia vieții unui diplomat, obligat la discreție și la un discurs adesea convențional, ci și antidotul, răscumpărarea acestui prizonierat benevol în exercițiul funcțiunii.
În noul său roman Oleg Serebrian rămâne în siajul primei narațiuni, Cântecul mării, căreia îi exploatează un afluent – unul dintre multele posibile. Scrutează destinul aceleiași familii, Filip și Marta Skawronski, din Cernăuți, dar schimbă accentele. Dacă în primul roman îl interesa drama unei comunități proiectată pe fundalul mișcărilor tectonice ale istoriei – locuitorii Cernăuților în anii celui de-al Doilea Război Mondial, români, ruteni, germani, evrei, polonezi etc., fugind din calea ofensivei sovietice, striviți de teroarea NKVD-istă –, de această dată spotul cade pe unul dintre vlăstarii familiei Skawronski, micuțul Woldemar, cel care furnizează titlul romanului.
Este, dacă stai să te gândești, o cale prodigioasă pentru literatură, o modalitate de a se autogenera: poți alege oricând niște personaje secundare ale unei opere celebre și să le dezvolți traseele dincolo de intenția autorului. S-a întâmplat, de exemplu, cu Rosencrantz și Guildenstern, colegii lui Hamlet de la Universitatea din Wittenberg. După ce-au ieșit din raza de interes a lui Shakespeare, au fost protagoniștii unor scrieri cu totul diferite. Știm despre satira lui W. S. Gilbert de la 1874 și, mai aproape de noi, despre piesa tragicomică și absurdă Rosencrantz & Guildenstern sunt morți a dramaturgului ceho-britanic Tom Stoppard, după care s-a turnat și un film omonim (1990) cu faimoșii Tim Roth și Gary Oldman în rolurile principale. Dincolo de motivul ludic, aceste incursiuni de rangul doi, ce tind să capete o existență autonomă, implică o justificare ontologică. E de bun-simț să admiți că niște personaje secundare, oricât de neînsemnate în opera originară, ar trebui sau e firesc să aibă la rândul lor niște biografii virtuale ce așteaptă să fie dezvăluite, transcrise, aduse în atenția cititorului (biografii imaginate de același autor sau de altul).
Oleg Serebrian nu împrumută personaje străine, operează în economia propriei cărți, continuă povestea familei Skawronski. Protagonistul evenimentelor descrise este Woldemar, un nepot al lor, centrul sensibil în jurul căruia se învârte lumea noului roman. Există și o schimbare de perspectivă narativă față de Cântecul mării, dar nu una satirică sau absurdă, precum în cazul „colateralilor” shakespearieni (ar fi fost și de neconceput), ci o filtrare a realității (și a împrejurărilor de context istoric și social) prin ochii unui copil de 7 ani.
O familie dificilă
Dacă treci prea în grabă peste paginile preliminare ale cărții descoperi o nepotrivire între vârsta prea crudă a naratorului și complexitatea percepțiilor și reflecțiilor sale. Narațiunea curge la persoana întâi, din perspectiva micului Woldemar, dar e construită ca o rememorare a unui tânăr de 27 de ani, medicinist, plecat să-și facă studiile de doctorat la Berlin. De fapt el nu povestește, ci ficționalizează, fabulează în marginea unor întâmplări. Conștient de această inadecvare, dar și pentru a-și acorda libertatea de care are nevoie, ca adâncime a reflecției și ca instrumentar, autorul își ia niște măsuri de precauție chiar în primul capitol, dând la o parte cortina convenției: „În momentul în care înșir aceste rânduri e vara anului 1997, dar întâmplările despre care voi vorbi s-au petrecut cu douăzeci de ani mai devreme, în URSS. Fac aceste precizări nu pentru a vă induce cu mai mult succes ideea unei nonficțiuni, ci pentru a stabili că narațiunea nu va fi a unui copil de 7-8 ani, protagonistul celor întâmplate, adică eu cel de-atunci, ci a unui matur. Sunt conștient de faptul că, în pofida efortului meu de a fi cât mai echidistant față de mine însumi, cât mai fidel în relatarea celor petrecute și a sentimentelor pe care le aveam, adevărul poate fi altul. Îmi dau seama că orice amintiri, mai cu seamă amintiri atât de precoce și îndepărtate, sunt rodul unor prelucrări, purificări, interpretări și adaptări succesive.” (p. 8)
Motivul acestei reconstituiri nu e prea clar. Se pare că o criză existențială, un sentiment de inutilitate, senzația că ar fi „mort”, rupt și indiferent la ispitele unei cariere de succes în Occident, unde este găzduit de rudele sale germane, îi trezește pofta de scris, de rememorare, în virtutea ideii că doar povestindu-ți viața (sau o anumită parte a ei) poți accede la sine, la adevărul propriei ființe.
De ce ești diferit de ceilalți, cum ți-ai defini diferența? Pentru a afla răspunsul la această întrebare autorul apelează la teoriile lui Lev Vîgotschi, un psiholog rus, despre criza de la 7 ani, vârstă la care se formează eul social al individului. Astfel că întreaga istorisire, coborârea spre vârsta începuturilor, a conștiinței precoce, este consemnarea unei uimiri a micului Woldemar în raport cu lumea înconjurătoare. Amintirile tânărului alternează cu mărturisirile Martei Skawronski, bunica sa, care a avut un rol privilegiat în Cântecul mării. Aici ea este un martor, o pâlnie de rezonanță pentru senzațiile și intuițiile nepoțelului ei introvertit, asigurându-i o confirmare și o validare din perspectivă feminină, a bunicii iubitoare.
Hipersensibilitatea vulnerabilă a micului Woldemar este alimentată de situația sa familială. Nu și-a cunoscut mama, o vestită pianistă, născută în exilul de 11 ani al Martei în Uzbekistan, la Marea Aral (o istorie narată în primul roman). Laura, așa o cheamă, o vestită pianistă, fuge în Occident cu iubitul ei, tatăl lui Woldemar, un diplomat străin, profitând de un festival la Helsinki, și nu mai este interesată de soarta băiatului ei (de ce? – iată un aspect ce rămâne nedezvoltat și cumva nemotivat de autor nici în preambulul romanului, unde facem cunoștință cu naratorul de 27 de ani, nici în rememorările lui ulterioare). Copilul a fost înfiat de Iuliana, sora mai mare a Laurei. Lipsită ea însăși de iubirea mamei sale (avea doar 4 ani când Marta a fost deportată de sovietici ca etnică germană) și crescută la Cernăuți de tatăl ei, Filip, preot ortodox. Iuliana combină în conformația ei psihică și spirituală semnul nefast al istoriei – e născută pe 28 iunie 1940 – cu drama copilului abandonat.
E o dură, o resentimentară, o neîmplinită. Se răzbună pe toată lumea. Îl iubește sufocant pe Woldi și îl bate (da, îl bate!), răzbunându-și propriile frustrări, îl bate pentru că nu e fiul ei, ci al soră-si (suntem în teritoriul psihanalizei pure, ar spune fanii lui Freud), îl bate pentru orice fleac, pentru că nu înțelege lecția despre „liniile frânte” sau pentru că a zăbovit prea mult afară, în pădure, sau pentru că nu i-a îndeplinit vreo sarcină. E o teroristă pe care, ca cititor, ajungi să o urăști… E geloasă pe Marta, maică-sa, pentru afecțiunea pe care i-o poartă lui Woldi și caută să-i limiteze cât mai mult posibil influența bătrânei baronese asupra micului vlăstar al familiei. Îndoctrinată, ajunge să urască până și limba germană și alege să învețe în școală engleza ca limbă străină. Se mărită cu un bărbat șters, pe care nu-l iubește, Nicu („Tata Nicu”), doar pentru a demonstra părinților că îi e totuna, că poate să facă ce vrea, că nu-i pasă de convențiile lor, că oricum va rămâne stăpână pe viața ei.
Iuliana a suferit de lipsa mamei, apoi când a aflat că aceasta a născut, acolo, departe, în surghiun, o fetiță, că va avea o soră, Laura, s-a simțit trădată. Îi și mărturisește acel sentiment lui Woldemar: „Țin minte că se bucuraseră toți de vestea asta, chiar și tătucă-tău Arhip (străbunicul lui Woldemar – n.n.), care n-a suferit-o niciodată pe maică-ta (bunica – n.n.) Marta. Tata a venit radiind la canton să ne anunțe vestea, m-a cuprins și mi-a spus extaziat că am o surioară, că Marta și-a găsit acolo o fetiță… Mi-a stat inima în loc. Ce fetiță să-și caute acolo, când eu o așteptam cu atâta dor și jale! Am alergat prin omăt în fundul grădinii, m-am ascuns după o tufă de tisă și am plâns adânc-adânc. Cred că abia atunci m-am simțit cu adevărat abandonată, când în mintea mea tulburată de copil s-a cuibărit gândul că mama și-a găsit o altă fetiță și că de asta nu va mai veni la mine niciodată… (p. 89) Și afecțiunea lui Woldi pentru „mama Iuliana”, cum îi spune el, e mai degrabă pentru fetița aceea obijduită, care mai trăia în sufletul ei, decât pentru femeia care-l teroriza.
Reverii și precocități uimitoare
Bunicii Marta și Filip, străbunică Marfina, Mama Iuliana și Tata Nicu compun anturajul familial al micului Woldemar, intră periodic în raza lui de observație, îl alintă sau îl fac să sufere, prin ei ia contact cu lumea (colegii de școală, profesoarele îndoctrinate, băieții de la canton și din oraș etc.), dar această cunoaștere mai degrabă îl traumatizează. Și atunci se refugiază în reverii, într-o realitate de basm, poetică. Pentru că nu-și poate găsi prieteni care să simtă la fel, îl ajută lecturile și imaginația. Și-l ia confesor pe Peter Pan – băiețelul care a refuzat să crească. Este un eponim al lui Woldemar. Cu el adoarme, cu el întâmpină zorii…
Îi place mai degrabă lumina crepusculară a amurgului decât exuberanța soarelui la răsărit și lacul de la Poiana Teiului, la canton, unde se refugiază adesea. Trăiește, visează, fantasmează, creează lumi feerice, aidoma fetiței (cam de aceeași vârstă) din Labirintul lui Pan – mirificul film al lui Guillermo del Toro. Citește mult, o imaginație hrănită din lecturi. „Vedeai nu ceea ce este, ci aceea ce putea fi, ce ar fi putut fi. Lumea era în tine, nu tu în lume” (p. 246), spune bunică-sa Marta.
Copilul are de timpuriu intuiția transcendentului, își pune întrebări existențiale, despre religie, despre timp, despre natura realității, întrebări care-i blochează pe adulți. Se închide într-o noptieră de mahon cu ușă de sticlă, riscând să se asfixieze, doar ca să vadă lumea din partea „cealaltă”, să simtă cum e să fii icoană. Are o stranie fascinație pentru caleidoscop, jucăria sa favorită. I se pare că acolo, în acel tub fermecat, se produce o curbare a dimensiunilor, că se ascunde o împărăție a misterelor, cu alte legi și alte reguli. Când caleidoscopul se strică și bunica Marta încearcă să-l consoleze, spunându-i că acele sticluțe colorate care se combină sunt doar un joc, creează o iluzie a unei lumi ce nu există, băiatul se miră:
„– Cum poți să vezi atât de bine ceva care nu există?! Deci și ceea ce văd acum poate fi la fel, un joc, o combinație?
Mi-a trecut mâna prin păr, zgâlțâindu-mă ușor, și-mi spuse parcă în șagă:
– Da, poate… În principiu, poate…
Credea că-i o glumă, dar eu n-am luat-o chiar așa…” (p. 53)
Alte întrebări: de ce l-a creat Dumnezeu pe Lucifer, dacă știa că acesta se va răzvrăti împotriva lui? De ce nu a făcut Dumnezeu din Adam un alt Adam, poate că așa ar fi rămas în Rai?… Întrebări care o descumpănesc pe bunică-sa Marta. Răspunsul ei că noi, oamenii, nu putem înțelege cu logica noastră planurile Creatorului în mod evident n-are cum să-l mulțumească, la fel și explicațiile despre caii castrați sau soldați tineri uciși în război. Sau: „Dar de unde știm noi că tot ce cred creștinii e adevărat, iar ceea ce credeau elinii nu e adevărat? S-ar putea să ne înșelăm și noi. Doar ei credeau sincer că religia lor e dreaptă.” Și răspunsul, cam oțărât, al lui Filip, bunicul-teolog: „Woldemar, adevărul, ca și păcatul, se simte cu inima, nu cu rațiunea. Ferește-te de credințele bazate pe înțelegere.” (pag. 264) Genul acesta de explicații n-au cum să mulțumească o minte pătrunzătoare precum e cea a lui Woldemar.
Naratorul se agață de trecut pentru a-și anula senzația de irealitate a lumii în care s-a trezit într-o dimineață, alcătuită din dâre de lumină și praf la fel de imaginare – este chiar prima secvență a cărții, un fel de madlenă proustiană. Trecutul are valoare de întemeiere, valoare ontologică. Viața însăși ar putea fi o iluzie, o mistificare, iar intuițiile lui legate de natura timpului și a existenței deschid fante spre o chestionare a istoriei și a destinului uman mai dramatică decât pare la prima vedere. De pildă, o întrebare aparent naivă a micului Woldemar către bunica sa: „Când suntem noi cei adevărați?” și tot el cu o luciditate dezarmantă: „Noi cei adevărați suntem doar într-un anumit moment al vieții. Eu cred că tu, cea adevărată, ești numai în fotografiile acelea vechi, de până la război” (p. 146). Adică în fotografiile tinereții românești a Martei, o epocă de care Iuliana, mama sa adoptivă, încearcă să-l țină cât mai departe. Acest amestec de „foarte copil” și „foarte matur”, atât de deconcertant pentru adulții din viața lui, dă o savoare deosebită romanului, adâncește un caracter memorabil.
Candoarea copilului de 7 ani este pusă la grea încercare când asistă la jugănirea a doi cai de la canton, Murgu și Șargu, pentru că – i s-a explicat – ar fi buni de armată. Mutilarea lor îl năucește, îl doboară, îl face să tremure. Simte o suferință crâncenă când se gândește la tinerii soldați în uniforme, a căror singură menire e să moară în război, precoce, dar și o excitație voluptoasă, nelămurită. Soarta băieților, a masculilor. A iepurilor masculi. Buni de sămânță și de tăiat, îi explică și bunica Marfina, în felul ei simplu, țărănesc, mirată că nepoțelul ei iubit poate scormoni în asemenea lucruri. Semnele unei pubertăți mai speciale se vădesc și în plăcerea cu care contemplă ilustrațiile dintr-un vechi album nemțesc al bunicii lui, cu sculpturi celebre. Amuțește de admirație în fața Discobolului lui Miron, e transportat în efortul tânărului efeb, îi simte încordarea mușchilor, îi aspiră transpirația corpului. Îl compară cu Davidul lui Michelangelo, cu frumusețea lui distantă, maiestuoasă, desăvârșită, serenă.
Autorul ne dezgolește filă cu filă, cum ai răsfoi un album de felul celui contemplat cu încântare de micul său erou, tainițele unui suflet sensibil, melancolic, introvertit. Într-un fel, Woldemar descoperă lumea și pentru noi, el e mai aproape de esența lucrurilor când pune întrebări existențiale – întrebări ce ne ascut spiritul, ne formează conștiința de sine, ne fac „trestii gânditoare”, cum ar zice Pascal. Candoarea lui, lipsa de clișee și convenționalități îl aduce în preajma marilor filozofi, nu pretinsa înțelepciune a conviețuirii între oameni, nu conștiința dedublării de care suferă adulții. Toate astea vin mai târziu, vrea să sugereze autorul: ne apropiem de legile omenești și le uităm pe cele divine, la care doar îngerii și copiii au acces.
Un alt prag de poticnire al băiatului e criza identitară, și aici, din nou, ne recunoaștem propriile noastre dileme în Basarabia. Nu înțelege cum poți să vorbești ca el, germana și româna, dar să fii ucrainean în acte, deși nu știi ucraineana. Băieții rusofoni cu care comunică îl privesc cu suspiciune, nu au pic de respect pentru români, îi consideră niște venetici în Bucovina și se mândresc cu Uniunea Sovietică. Woldemar se miră cum poți sta pe loc, iar frontierele să se miște și țara ta să fie mai întâi România apoi URSS (iar azi Ucraina, am adăuga noi). Pentru bunica Marta, născută într-un Cernăuți unde jumătate din locuitori vorbeau germana, țara ei era România, iar pentru Woldi deja e URSS. Și din nou, Marta, ale cărei amintiri, deși schimbă unghiul de vedere, adâncesc același portret al unui copil dotat cu însușiri excepționale: „Aveai o obsesie a corectării granițelor. Toate atlasele geografice pe care ți le luam (…), erau în câteva zile cu hotarele ajustate în lumea ta, acea lume pe care ți-am inoculat-o noi, doi bătrâni nostalgici. Sorbeai din gura noastră imaginile unei realități care nu mai există și care poate nici n-a existat vreodată așa cum ți-am descris-o noi. Trecutul e modelabil și e mai curând așa cum ni-l imaginăm și-l simțim din perspectiva prezentului, nu cum a fost. Chiar și tu spuneai că amintirile sunt oarecum niște ficțiuni or, până și cele mai fidele reproduceri ale trecutului n-ar fi decât umbre vagi ale realității de cândva.” (p. 246.)
Pariul lui Oleg Serebrian a fost să creeze un personaj ieșit din comun, să-l doteze cu niște calități excepționale, fără ca adevărurile vârstei fragede să aibă de suferit, doar că uneori se întâmplă să mai exagereze, transferând în gura copilului de 7 ani cunoștințele și experiența tânărului care scrie acest jurnal. Precum în următorul fragment cu referire la școală, la relațiile încordate cu învățătoarea și colegii, în care Woldemar face distincție între versiunea oficială a unor subiecte de istorie și religie și adevărul de acasă: „Primeam cu circumspecție informațiile învățătoarei, dar mă feream să intervin în discuții. Știam de pe atunci că pentru a supraviețui în lumea asta trebuie să faci tot felul de compromisuri lugubre cu propria conștiință, să te prefaci că nu vezi, nu auzi sau nu înțelegi o sumedenie de lucruri.” (p. 206)
Ar fi trebuit să mai vorbim despre arta narativă a lui Oleg Serebrian, despre peisajele măiestrit descrise, care rezonează cu stările de spirit ale copilului, dar să lăsăm această plăcere cititorilor. E cert că autorul își iubește personajele – Woldemar, Marta, Filip, Nicu, străbunica Marfina… Chiar și pe antipatica și nesuferita Iuliana, căreia îi salvează umanitatea, relevându-i traumele ce i-au modelat caracterul.
O cronică, fie și extinsă, ca aceasta, nu poate spune totul despre o carte. Romanul lui Oleg Serebrian face parte din categoria acelor narațiuni, prea închise în codul lor intrinsec, în formula lor germinativă, pentru a avea un deznodământ oarecum deductibil. Finalul e unul poetic și ambiguu, similar începutului, în care naratorul se întreabă asupra realității lumii, urmărind niște fire de praf plutind într-o dâră de lumină. Suntem în interiorul unui vis care seamănă cu o parabolă orientală despre un șarpe mare, albastru, păstrătorul trecutului și-al înțelepciunii. Nu e clar cine pe cine visează, băiatul pe șarpe sau șarpele pe băiat, știm doar că trecutul, singurul, ne certifică existența, restul sunt iluzii, reverii ce se pot destrăma odată cu ivirea zorilor. Poate de aceea pentru Woldemar fericirea e să fie copil. La cât de neprotejat se vedea în lumea adulților, era firesc să își dorească să rămână în marsupiul protector și transparent al vârstei de aur, chiar dacă pentru el copilăria era o anticameră a conștiinței.
Spre un alt roman
Povestea lui Woldemar – băiețelul excepțional – se încheie aici, dar istoria familiei Skawronski va continua, ne asigură Oleg Serebrian. Într-un al treilea roman al acestei saga bucovinene vom afla despre destinul tragic al lui Alex, fratele mai mare al Martei Skawronski, care întruchipează un fel de proiecție, la maturitate, a lui Woldemar – aceeași sensibilitate, aceeași puritate sufletească și o asemănare fizică izbitoare. Alex von Randa, matematician și inginer de mare talent, a lucrat în biroul de cercetări al baronului von Braun, constructorul de rachete german, savant preluat mai târziu de americani. Acolo, la baza secretă de la Peenemünde, pe insula Usedom, Hitler a fost cât pe ce să-și îndeplinească visul de a întoarce soarta războiului cu ajutorul unei arme înfricoșătoare. N-a fost să fie și de acest eșec al Fürherului n-a fost străin, în planul ficțiunii, legendarul unchi al lui Woldemar. Un prieten l-a denunțat la Gestapo, dar lui Alex von Randa i s-a mai dat posibilitatea să lucreze câteva luni la baza secretă. „La 3 octombrie 1942 a asistat la lansarea reușită a primei rachete care putea orbita în jurul Pământului, iar noaptea s-a sinucis.” (pag. 59)
Dar despre toate acestea, sperăm, la timpul potrivit.
Oleg Serebrian, Woldemar, roman, Editura Cartier, 2018