Parafrazez titlul unui roman de succes la începutul anilor 90, intrat în primele manuale „libere”, dacă nu mă înșel singurele fragmente literare care au provocat polemici până în parlament. Pentru că muzica, alături de literatură, arte plastice și film sunt personajele principale ale jurnalului lui Ciprian Măceșaru. Pentru mine, străin de lumea literară, Ciprian a fost mai întâi un nume. Îi admiram, cum îi admir și azi, echilibrul atitudinilor. Rara avis. Prima carte pe care am citit-o a fost frenetic pasionalul dialog cu Dan C. Mihăilescu despre nerăbdarea de a fi răbdător. Până atunci „îl cunoșteam” (ce conotații capătă verbul în context!) doar de pe FB. De atunci mi-a fost limpede însă că este un autor altfel, greu de înseriat printre congeneri. Și m-au încântat erudiția caldă, pasiunea, generozitatea, solidaritatea și… bunul simț, deloc paradoxal. Este un om altfel, prin chiar această risipire non-egoistă dar și printr-un echilibru și o franchețe (cine-i citește postările, fie și pe teme politice ori larg sociale, dar și jurnalul de față știe la ce mă refer) de a spune lucrurilor pe nume într-o lume în care strategia ipocriziei avantajoase este atât de interiorizată fiecăruia. Aproape obligatorie…Apoi ne-am cunoscut. Jurnalul, ca gen fluid, proteic, imposibil de prins într-o formulă, i se potrivește de minune lui Ciprian Măceșaru. Nu intru în labirintul de teoretizări asupra genului, nici autorul, deloc narcisist, nu o face. Este un jurnal mnemotic, fugind de calofilie, deloc sofisticat, dorindu-și doar consemnarea „nudă” a stărilor și zilelor. Repere neapărat necesare pentru un spirit atât de politropic. Pentru cum este Ciprian trimit la portretul exact, desenat în stilu-i inimitabil baroc arzător, pe care i-l face în prefață Dan C. Mihăilescu. Text cu un titlu atoate-cuprinzător, în stil medievalo-steinhardt-ian: „Fervoarea pierderii de sine, Exuberanța rătăcirilor și voluptatea regăsirii de sine”. Dan C. îl încadrează tocmai în seria marilor spirite proteice ale culturii noastre. Un tip uman pe care mulți îl consideră depășit. Oare? Și, desigur, jurnalul este un instrument indispensabil exprimării unui astfel de spirit. Întrebării insurmontabile pe care și-o pun teoreticienii literari: de ce scriem jurnal? eu i-aș adăuga și versantul opus: de ce citim jurnal? Doar din impulsul (atavic) voyeurist? Din speranța că ni se va dezvălui măcar o fracțiune din miracolul creației, că vom ghici cum a făcut autorul? Cred că orice scriitor de jurnal suportă în fiecare moment în sine, fie și inconștient, ciocnirea celor două întrebări. Și, mai adaug o întrebare preliminară: cum, despre ce trebuie să scrii atunci când comentezi un jurnal? De vreme ce nu-l poți povesti, stilistica este fastidioasă, „filozofia” de cele mai multe ori neinteresantă… Depinde de felul jurnalului, firește.
Problema existențială a lui Ciprian Măceșaru este buna întrebuințare a darurilor pe care le-a primit. Din belșug. De aici perpetua neliniște, senzația de goană continuă și de voință a ubicuității. Concerte, lansări de carte, întâlniri cu prietenii, călătorii în țară și în Europa, muzee, vernisaje, librării și anticariate, filme, audiții, scrisul și multe, multe lecturi. Jurnalul este o transcriere, o hartă a acestui traseu fulminant. Este interesant și planul paralel pe care-l construiește, comentând în prezentul lui 2018 însemnări mai vechi, când se întâmplă să revină pe aceleași locuri de pildă.
Diaristul este, înainte de toate, un cititor insațiabil. Bulimic. Nu întâmplător (și foarte util) jurnalul are un indice de nume, și el este un document lămuritor. Generația lui Ciprian Măceșaru are o relație, cum să spun, directă cu literatura (și cu autorii) contemporani din alte țări, pentru care o admir necondiționat. Este un fel de metabolism direct și firesc: sângele/cărțile circulă cu o viteză de neimaginat cu vreo două decenii înainte, autorii se cunosc personal, este un proces de de-provincializare a literaturii noastre care nu poate fi decât salutat. În plus, Ciprian este un cititor înverșunat al autorilor români de ieri și de azi. Are o bucurie autentică, pură, de câte ori salută o carte bună a unui contemporan. Rar am văzut un scriitor român să se bucure cu atâta deschidere de o reușită a altuia, într-o breslă sfâșiată, cum știm, de orgolii și partiduțe. Generozitatea merge mână în mână cu ochiul critic. Multe din notele jurnaliere sunt adevărate recenzii în câteva fraze, remarcabilă este capacitatea autorului de a găsi formule sintetice prin care caracterizează o carte. Pe de altă parte, echilibrul judecății îl face să nu mintă prin omisiune, readuce, de pildă, în discuție, pentru a nu pierde mereu necesara nuanță a gândirii, texte și atitudini inavuabile „uitate”, din adulații azi Gellu Naum sau Nina Cassian sau Vintilă Horia. Rar mi-a fost dat să văd un om mai echilibrat, deși ca orice jurnal, și acesta notează abundent excesele. Ca și eforturile întru revenire. Sunt scriitori care se comportă nedelicat cu diaristul, el consemnează faptul apoi notează: dar ce carte extraordinară a scris x! Cred că ăsta e un lucru rar întâlnit tocmai în jurnale, văzute ca un câmp intim de luptă și defulare. Sigur, întâlnim și frământarea creației proprii, „crizele” inevitabile, autoflagelările („Sunt labil psihic. Acum mă dau cu capul de pereți, peste doar un minut devin euforic. Ba mă scufund în beznele depresiei, ba mă arunc exaltat în brațele vieții. Trec de la psihoză la vitalitate cu o ușurință de neimaginat”), momentele de impas existențial, enorma vulnerabilitate a unui hipersensibil, sunt călătoriile în Europa și în țară, întâlnirile cu prietenii, berile băute împreună, părinții, amintirile din copilărie, spaima în fața morții („Am devenit dependent de angoasa în fața morții. Ea e, paradoxal, imboldul meu existențial. Tot ce mă interesează”), bolile, jubilația în fața isprăvilor lui Matei și a iubirii Cristei, portretele cunoscuților etc.
Bateristul melancolic care este Ciprian Măceșaru este însă și un meloman avizat. De la Sebastian nu am mai citit jurnalul unui scriitor cu atât de profunde, profesioniste, comentarii muzicale. Se duce la concerte rock sau jazz-funk dar analizează cu subtilități cum sună cutare simfonie în viziunea unui dirijor sau altul, cum este muzica descriptivă a lui Respighi, dar și Carrillon nocturne al lui Enescu, un exemplu de „muzică spectrală”. Astfel de analize detaliate se găsesc aproape la fiecare pagină. Dacă tot ne impresionează Ciprian Măceșaru prin acest sfâșietor proteism, îmi spun că ar putea ține oricând, la orice revistă, o cronică literară sau muzicală…
Sau plastică, sau de cinema… Ciprian Măceșaru bântuie (verbul e potrivit și pentru că uneori e singur în locul respectiv) muzeele din țară și din țările pe care le vizitează. Și aici este un avizat, comentariile sunt nu numai de gust, ci și de istorie și tehnică, cu aceeași precizie a diagnosticului (Țuculescu „amestec de Vag Gogh și scoarță oltenească”). Se simte în notele scriitorului patima, în sens înalt, cu care iubește aceste arte asupra cărora dă seamă cu atenție mereu la detalii. Cu un fel de erudiție pătimașă care indică, mi se pare, un fel de fugă înainte față de angoasele inevitabile: „Meditație searbădă, sleire și siluire a unui creier frigid. Există oare pedeapsă mai cruntă decât aceea de a-ți conștientiza mediocritatea? Nimeni și nimic nu mă poate consola.” „Am o sensibilitate feminină și, oricât de mult aș căuta să o ascund celorlalți, sunt momente când nu o mai pot reține în bârlogul intimității mele”. „ Sunt un tip leneș, nu prea inteligent, complet lipsit de ambiție, dar orgolios. Nu am nimic din conștiinciozitatea tinerilor care au tras din greu în școală, am fost mereu delăsător, încrezător că, într-un fel sau altul, o voi scoate la capăt”. Spaima de ratare care nu lipsește, cred, din jurnalul niciunui creator: „Am sentimentul că în fiecare zi mai fac un pas spre ratare. O spaimă totală, umilitoare mă incendiază. Dar nici măcar spaima asta nu reușește să mă mobilizeze, să mă scoată din lene. Cum aș putea oare ca după treizeci și doi de ani de lene să devin un virtuos, un om riguros și tenace, capabil să ducă lucrurile până la capăt?” „Un om care niciodată nu e obraznic ajunge să fie un mare plicticos. Obrăznicia e palma care înroșește carnea palidă a cuviinței” (teribilă ultima propoziție! Un vers dintr-un poem). Acest mon coeur mis à nu care este orice jurnal devine în cazul lui Ciprian Măceșaru, nu știu cum, un text totuși discret. Jurnalul este, îmi pare, pentru Ciprian Măceșaru (și) un mod de a ordona pulsiunile frenetic divergente, un vis de clasicism armonic. Mărturisirea, oricât de intimă, nu devine exhibare. E vorba, că tot aminteam de muzică, de interpretarea partiturii date care este fluxul diaristic. Notat „în șoaptă”, cum spune el la un moment dat. Asta nu exclude tăria decapitantă a altor enunțuri: „Ateii îmi repugnă adesea nu prin necredința lor, ci printr-un soi de hienizare, de dezumanizare. Sunt prea reci, prea sarcastici și cruzi”. O doamnă are, la un concert, „o căciulă maro, ca un rahat”.
Acest melancolic fără astâmpăr („sunt mâncat de melancolii”), frenetic și de o generozitate necomună, își strunește stilul uneori în muchii cioraniene: „Există negativiști care contestă organizarea și manifestarea întregii lumi, dar care reușesc performanța de a nu-și dezaproba propria ființă. Ăștia sunt oamenii cei mai periculoși. În momentul în care ajung să dețină o anumită putere, încearcă cu toate energiile de care dispun să transforme lumea după bunul lor plac”. „Nu cred în scriitorii care nu au obsesii. E adevărat că uneori ele pot duce la o literatură care irită, dar asta nu scade cu nimic din autenticitatea acelei literaturi”. Există în acest din urmă citat un cuvânt care este, în principiu, esența oricărui jurnal: autenticitatea. Citim, vai, și jurnale contrafăcute, autentice și ele, dar cumva contre coeur, dezvăluind autorul mai mult prin ceea ce el vrea să ascundă. Infrapaginalul este însă un jurnal în sensul oarecum originar, ca mijloc de înaintare spre sine însuși, de auto-speculare critică. Un mod de a-și echilibra ritmul existențial convenabil. Și ritmul de creație. „Poezia deține cruzimea de a ne spune cu o mare intimitate cât de frumoasă e lumea. Chiar și atunci când coboară în cel mai întunecat loc, nu o face decât pentru a ne arăta câtă lumină lasă în urmă. Citesc poezie pentru că numai așa mă pot privi în ochi cu toată frica de care sunt capabil fără ca asta să însemne lașitate”. Un fel de a privi în ochi unul dintre scriitorii care face literatura noastră de azi frumoasă, pentru că sinceră, cam asta ne oferă autorul lui Și se făcu întuneric. O literatură impregnată de cultură, formă de supraviețuire…
Ciprian Măceșaru, Infrapaginal, Jurnal 2000-2018, editura Cartex, 2019