Oriunde l-ar purta nărăvaşul Pegas în spinare – în poezie, în dramaturgie, în critică, în proză, în traducerile din Shakespeare, poliedricul Horia Gârbea face spectacol, ba uneori mai face şi artă culinară, ba Raţă cu portocale, ba Cafeaua domnului Ministru, iar acum aceste savuroase Plăcinte cu ighemonicon abia scoase din cuptor (Editura Neuma, 2019), servite în forma unor povestiri având ca principal personaj Memoria, de unde şi vaticinarul vers al lui Virgiliu „Forsan et haec olim meminisse iuvabit…” („Fi-va plăcut să ne-amintim cândva acestea…”) ales ca moto al cărţii, plus reperele cronologice din tabla de materii (1921.Variante… 2048. Focul… Negru de Bucureşti. Generaţia a treia… Miss Litoral, 1984…).
Chiar dacă mărturiile unora dintre naratorii puşi la lucru în paginile de faţă au aerul unor autentificări – vezi bunăoară solemnităţile epilogale din Miss Litoral, 1984 („Aşa s-a scris istoria… întrebaţi-l şi o să vă spună că aşa a fost în ’84, cum v-am povestit eu.”) sau încheierea declaraţiei din Criminalul („Aia fu. Că de-aia zisei şi eu. Că mă întrebarăţi că de unde vine chestia asta cu <a lu’ Criminalu>.”), de fapt ceea ce au ei de comunicat cu adevărat rămâne, paradoxal, tocmai drama incomunicabilului, care, mai presus de conflictul dintre generaţii, rezidă în individualitatea experienţelor trăite. Ne găsim aşadar în plin pirandellism („la vita non è nient’altro che teatro”), o viaţă de om neputând fi pusă în cuvinte, ci doar trăită. Nu degeaba autobiografica Poveste românească de Crăciun sau Moartea şi învierea lui Moş Crăciun reciclează ca pe un refren introductivul „În vremea copilăriei mele…” : cineva venit pe lume în toiul actualei societăţi de consum poate cel mult să înţeleagă raritatea ingredientelor necesare preparării unui cozonac în epoca zahărului pe cartelă, când definiţia fericirii era un plic cu drojdie de calitate primit „în mare secret” la serviciu drept recompensă profesională, dar nu ar putea fi în pielea înfometatului de atunci. E valabil şi pentru derizoriile distracţii studenţeşti din aceiaşi ani (Miss Litoral, 1984), când o vacanţă în mizerabilul camping Năvodari „la o bere şi-un covrig” ţi-era de-ajuns ca să te împaci cu soarta.
Dar nici ingredientele Plăcintelor… lui Horia Gârbea nu sunt la îndemâna oricărui bucătar. Comedia limbajului şi montările intertextualiste necesită o mână de dramaturg, de care autorul Pescăruşului din livada cu vişini nu duce defel lipsă. Umorul se poate trezi chemat la rampă chiar şi în cele mai întunecate scenografii, cum se întâmplă în evocarea revoltei ţărăneşti din Criminalul, unde pudibonderia stereotipului „mă iertaţi” este exersată până la paroxism ca substitut al celor mai neaoşe invective : „Da, şi după ce i-au prins pe toţi zice : gata îi împuşcăm. Îi omorâm şi gata, zice. Pe toţi ? Pe toţi, pe toţi în, mă iertaţi, a mamii lor să se înveţe minte şi alţii că nu-ţi bagi mă iertaţi în dictatura proletariatului.” etc. Crizele violente de râs pe care le poate provoca acest monolog ar fi necesitat un avertisment introductiv asupra pericolului lecturii în timpul mesei, luând pildă de la păţania exaporitului lui Vodă, înecat fatal la zaiafetul domnesc din povestirea Plăcinte cu ighemonicon. Ospăţul lingvistic arhaic oferit acolo de povestitor, cu un ştaif pe măsura meniului rafinat al banchetului de la Curte, parodiază Princepele lui Barbu, cu toscanul Ottaviano identificabil în anonimul Messer şi cu Costandin Bălăceanu prezent şi el, chiar dacă în dregătoria de vel agă (şeful poliţiei) în loc de vtori pitar, iar numele mic al vornicului Gabroveanu ar putea fi o fantomă a celuilalt principe fanariot, Hrisant din Săptămâna nebunilor. Acelaşi exerciţiu livresc devine reprezentaţie acrobatică în montajul La Sinaia, la Cazino, unde, într-o adevărată miniatură de istorie a literaturii interbelice, autorul le dă întâlnire cu Enigma Otiliei, încrucişându-le eroilor paşii în chip anecdotic, şi Crailor de Curtea-Veche, şi Gaiţelor, şi (Me)Delenilor pentru a face cu dânsa un Titanic vals şi o Ultimă noapte de dragoste… O altă confluenţă interbelică, de astă dată epistolară, este experimentată şi în 1921.Variante, cazinoului luându-i locul ruleta istoriei. Dezamăgit, un ofiţer îi scrie surorii lui din Ardeal în 1921 : „Noi am luptat cu toţii să izbăvim Ardealul, iar nu să ne unim şi cu Ungaria şi cu Serbia şi Muntenegrul” (vezi postbelicul proiect al Confederaţiei dunărene susţinut de Gafencu şi proiectul Pan-Europa al contelui Kalergi). În acelaşi an, un colonel îi scrie unui amic despre „strălucita victorie românească de la Turtucaia”, iar un ordin al regelui Ferdinand este semnat „Rege al României, Ungariei şi a toată Bulgaro-Macedonia”. Într-o altă epistolă imaginară aflăm ce-ar fi scris Alecsandri după război, la vârsta de 100 de ani, dacă ne-am fi aliat cu bismarcii. Expert în domeniu, Gârbea se dedă cu dezinvoltură şi cu o vizibilă plăcere acestor inginerii constructive, dar aparenţa lor înşelătoare de jucării estetice este doar masca de arlechin a unor grave lecţii de istorie românească. „Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor” şi „a luat naştere la noi o mentalitate nouă”, scria Argetoianu. Oare ?! Plăcintele lui Horia Gârbea sunt aşadar, de fapt, pline de răvaşe numai bune pentru luat-aminte. Concluzia vine de la sine. Poftă bună, boieri dumneavoastră !
Horia Gârbea, Plăcinte cu ighemonicon, Editura Neuma, 2019