Având în vedere că unele nuvele ale lui Vitalie Ciobanu le-am citit în reviste, când i-am deschis noua carte de proză de la Humanitas, m-am oprit mai întâi la un titlu necunoscut mie, care mă trimitea la Aleph-ul lui Borges: Globul de cristal. Intuiam aici o artă poetică, pe care mi-o sugera şi secvenţa reprodusă pe clapeta cărţii; „Răscolind în sertarele în care-mi depozitam vechile încercări literare, în iatacul din casa părinților mei de la țară, am găsit câteva pagini care se voiseră o nuvelă, dar nu depășiseră faza unui exercițiu de scriitură, a unei schițe intitulate Globul de cristal… Schița despre care uitasem cu desăvârșire avea un aer de premoniție naivă, încerca să pună în scenă o dilatare a percepției, telescopică, abnormă, un turbion de impresii, amintiri reale sau induse, lecturi și filme, obsesii și anxietăți. […] Învins de ispită, m-am apucat să recitesc paginile bătute la mașină, simțind cum mă cuprinde vertijul ce se isca din simpla ordonare a cuvintelor în propoziții, a frazelor în imagini recognoscibile și-n aglomerări de litere inexistente înainte, create ad-hoc, din spuma unor trăiri incerte, până când în camera în care stăteam începu să ningă…“ .
Întrebarea unui poliţist de frontieră îl surprinde pe narator: „Ce este realitatea?” amintind de evanghelica „Ce este adevărul?” Grănicerul e mai curând un vameş între lumi, având în faţă un vânzător de realităţi literare, voind să ştie dacă acesta din urmă are ceva de declarat. Ar fi de reţinut în această ficţiune eseistică – care trimite la Borges nu atât prin raportul dintre inspiraţie, imitaţie şi parafrază ori prin comuniunea imaginii-cheie, cât prin spiritul ei – un fel de schimbare a perspectivei: literatura nu e în afara sau deasupra realităţii, ci în interiorul acestui glob care îi multiplică nu doar perspectivele, ci şi sensurile.
Dacă „Globul…” e artă poetică, atunci Zilele după Oreste e modelul perfect de ficţiune marca Vitalie Ciobanu. Parabolă şi naraţiune-monolog (modern, da), pe alineate lungi, fără dialoguri (deşi „Oreste era un om al dialogului”), îmbinând povestirea cu eseul şi publicistica, cu un umor de o tristeţe răvăşitoare („Mai tare decât moartea, postul de radio local a continuat să transmită, la aceleaşi ore, concerte de muzică populară” – enunţul care încheie nuvela). Acest discurs liber indirect, suprapunând privirea naratorului peste cea a personajului fără a se contopi într-un monolog autenticist tipic romanului psihologic, implică poate cel mai mult cititorul, făcându-l nu doar confident, ci şi ataşat compasional.
Vitalie Ciobanu are o scriitură elevată, cu fraza elaborată, exemplară în formulare, surprinzând în elementele cotidianului fapte şi detalii pline de semnificaţii. Scriitura (cea ficţională), modernă, este într-un fel o continuare a lucidităţii gândului şi a frazei exersate publicistic (V.C. este o instanţă a publicisticii literare basarabene): „În fiecare dimineaţă, la 8, Oreste obişnuia să deschidă ghereta lui cu lucruri vechi, adunate din te miri ce cotloane ale orăşelului în care locuia: clondire de sticlă, patefoane, lămpi de gaz, porţelanuri recondiţionate, obiecte de veselă argintată, ieşite din modă, rame de tablouri încrustate, păstrând încă amintirea pânzelor dispărute, oglinzi cu înfăţişări înşelătoare şi alte relicve ale timpului.”
O parabolă a Basarabiei în tranziţie, efigia ei, imaginea emblematică. Lucrurile vechi, de care se ataşase personajul mai mult „estetic” decât utilitar, sunt o formă de memorie materializată: nu se poate despărţi de ele, precum refuză să-și uite trecutul. Nu e un retrograd, dar schimbările îl fac circumspect, tranziţia o resimte dureros. E de reţinut acest detaliu: personajul îi comunică mamei sale, paralizate şi fără acces la lumea „recentă”, toate noutăţile lumii (adică: îi povesteşte „noua realitate”) într-o formulă special dozată, cruţând-o şi menajând-o. Până la un punct are dreptate Bogdan Creţu, care asociază situaţia cu cea din celebrul film Good Bye, Lenin! Am spune că îi povesteşte o realitate în formulele narative ale „realismului socialist”, fără să-i comunice schimbările dramatice. Iar dispariţia lui Oreste, împreună cu mama lui, după un incendiu care îi arde imobilul, sugerează decesul subit şi absolut impredictibil al unei lumi de odinioară.
Atmosfera şi tensiunile, mocnind ca ruinele unui incendiu care a ars destine, sunt camusiene. Sufocante şi fără şanse de ieşire. Direct la Camus ne trimite, prin titlu, şi următoarea nuvelă, o parabolă rotundă şi ea, Ilona şi Împărăţia, evocând parafrastic titlul ultimei culegeri de proze scurte a părintelui literaturii absurdului. Eroina îşi trăieşte adolescenţa – vârsta curiozităţii – cercetând garniturile de trenuri care trec prin oraşul ei, prin gara ei (tatăl ei este acar). Mai întâi, memoria reţine un fel de imagini de film interbelic, postromantic (a doua ei pasiune, similară cu prima în exerciţiul de voyeurism asupra unor vieţi străine). Apoi, ordinea, direcţia clară, rigoarea (tipic ceferistă) e spulberată de mişcarea browniană a lumii din ultimul măcel mondial. Fata îi petrece cu privirea pe cei care pleacă să lupte cu „împărăţia”, o imaginară ţară-monstru din Est, un fel de deşert al tătarilor lui Buzzati… Garniturile de tren care duc nesfârşite coloane militare ce dispar ca într-o gaură neagră în deşerturile din Est anticipă o revărsare, în final, a imperiului-monstru peste civilizaţia din care făcea parte.
Taxiul de noapte e mai sălcie la gust. Nu atât naraţiune (deşi autorul etalează o bogată imaginaţie şi construieşte o intrigă), nici măcar eseistică precum în alte texte, cât publicistică. Eroul nuvelei, un prozator de succes, are un conflict cu editorul său. Acesta, după ce îi publicase mai multe romane care i-au adus venit considerabil (adevărat, majoritatea fuseseră editate pe timpul socialismului, care nu ţinea cont de solicitările pieței, ci exclusiv de „comanda de stat”), îi respinge ultimul roman, pentru că piaţa nu mai are nevoie de acest gen de scriitură. Capricios, cititorul are acum posibilitatea să aleagă. Chiar dacă ar fi vorba de gusturi presupus perverse ale vulgului, situaţia surprinde o realitate: romanele lui nu mai reprezintă o valoare. Chiar dacă scriitorul îi dă dreptate editorului (sau: cititorului), el nu acceptă să fie tratat cu indiferenţă afişată, după ce anterior i-a adus venit editorului, fie şi prin romane scrise la comanda partidului. Situaţia anunţă o criză de creaţie, deci…
Ascultându-i păsul, şoferul ultimului taxi prins înainte de lăsarea nopţii îi propune o aventură. O ofertă de subiecte care îi vor schimba destinul. Disperat, după câteva ezitări şi suspiciuni fireşti, scriitorul acceptă. Şoferul de taxi se dovedeşte a fi un fost securist, acum un fel de colecţionar de informaţii (există un întreg sindicat al foştilor lui colegi). Îi divulgă scriitorului secretele din tenebrele puterii, îi proiectează filme înregistrate clandestin în care vede tot beaumonde-ul, de la preşedinţi şi parlamentari, la conducători de clanuri mafiote şi prostituate de lux. Un fel de lojă masonică ce conduce din umbră lumea, îi decide destinul, o monitorizează. Fiind, la rându-i, ca într-o matrioşkă a conspiraţiei, supravegheată strâns de sindicatul foştilor securişti.
„Agentul” îi trimite apoi scriitorului nostru dosarele cu cele mai răsunătoare cazuri criminale ale politicului, făcându-l să dispere şi mai mult (nu le trimite vreunui jurnalist, pentru că senzaţiile din mass-media durează puţin şi lumea iar le uită, pe când literatura, fie şi cu doza ei de ficţiune, are impact de durată). Totul e privit însă nu cu interesul vreunui Dan Brown, ci cu revolta unui publicist justiţiar… Cu toate teoriile conspiraţiei adunate (prea multe, totuşi) într-un singur centru de observație, într-o singură naraţiune.
Ca şi Zilele după Oreste, nuvela Engleza pentru cei care pleacă (divulgând, se pare, intenţia unui roman) este una „existenţială” (dar şi ea evoluează mai întâi pe o pistă epică apoi conturează tot un fel de parabolă). Literatura ca temă e prezentă (doar) implicit, fiind vorba de un mediu intelectual (eroii sunt angajaţii unei edituri). Tranziţia la Chişinău începuse cu destinderile oferite de perestroika. Un aer de libertate testează limitele imaginaţiei locuitorilor urbei. Unii se gândesc la evadare din „socialismul dezvoltat”, alţii îşi permit iniţierea unor afaceri capitaliste ori se limitează la o mai insistentă căutare a cărţilor româneşti (un fel de evadare spirituală). Oferta vine de la un soi de precupeţi, care aduceau valize de cărţi româneşti cumpărate la Odessa, Cernăuţi sau Kiev, în timp ce la Chişinău acestea sunt categoric interzise în librării sau de la cei care îşi vindeau bibliotecile pline de carte românească înainte de a emigra.
Emigrarea devine tema zilei (argumentul forte e că această poartă nu va fi deschisă veşnic şi s-ar putea oricând reveni la marasmul comunist). Avantajaţi sunt cei cu rude peste hotare, în primul rând în Israel. Dar tema îi obsedează pe toţi, fie căutându-şi rude, fie gândindu-se la căsătorii fictive sau la cunoscuţi care ar putea să-i ajute. Fie doar invidiindu-i pe cei care pleacă (perspectiva narativă, după cum ne-o sugerează şi titlul, e dinspre cel care rămâne). Cursurile de engleză (construite pe o metodă americană, care presupune multă comunicare orală, fără a se concentra pe gramatică) sunt organizate în perspectiva emigrării, nu pentru a citi literatură în limba engleză, cum ne-am fi aşteptat de la acest mediu editorial-scriitoricesc.
Micile intrigi şi micile pasiuni sunt construite în jurul acestei tendinţe de a fugi, tăind poalele. Un scriitor plânge despărţindu-se de biblioteca agonisită de-a lungul vieţii. Un personaj îi reproşează altuia că, plecând, nu-şi ia cu el nicio carte românească (doar pe cele în engleză), ca element al identităţii. Un mare ştab ideologic ezită să plece, deoarece, fie şi evreu, cu rude peste hotare, nu e foarte sigur că va fi bine văzut în lumea liberă. O eroină a poveştii pleacă tocmai când aici se înfiripase o relaţie de suflet cu naratorul. Or, „porţile” funcţionează precum un semiconductor: într-o singură direcţie. Orice plecare e un semn al libertăţii, dar şi o ruptură resimţită ca definitivă. Decepţiile naratorului (care rămâne, neavând niciun sprijin dincolo) sunt compensate cumva de destinul deloc idilic al celor care emigraseră.
Croaziera are intrigă, suspans, aventură, dar şi multă descriere (inclusiv, prin enumerări), panorame cinematografice cu multe detalii… Cronologic (şi până la un punct, strict narativ), dacă nu luăm în consideraţie demersul parabolic şi parfumul realismului magic, nuvela vine ca un fel de continuare a Englezei pentru cei care pleacă. Epoca primelor deschideri postcomuniste şi post-sovietice, a primelor libertăţi. Tinerii artişti „trăiau libertatea ca pe o stare de spirit interzisă părinţilor lor”. Aceştia, în căutarea unei identităţi artistice, „voiau să recupereze, febril, prin compensaţie, comprimând epoci, stiluri şi curente estetice, experienţele de care fuseseră private generaţiile anterioare, care şi-au frânt elanul creator în cuşca convenţiilor politice şi sociale…” Esenţial, ei vor să fie altceva („ruptura e salvarea noastră”). Dacă aceste pasaje sună mai mult a fraze rupte dintr-un eseu sau chiar text publicistic, nu trebuie să ne mire: prozele lui Vitalie sunt adesea eseuri deghizate în ficţiuni. Sau texte de atitudine, cu o poziţie etică nedisimulată. O poveste pur literară (cu discuţii pe marginea literaturii (şi a receptării ei) este O după amiază cu Llosa, testând capacitatea unui literat de a se sacrifica în numele literaturii, umbrit de un succes străin.
Până la urmă aceste texte – chiar şi cele cu intrigă narativă perfectă – pot fi considerate eseuri. Definit de unii cercetători drept specie a prozei literare, eseul îşi poate permite şi el ficţiuni/ naraţiuni inserate (nu doar invers). Aceste proze/ eseuri/ amintiri romanţate au foarte mult din memoria culturală a generaţiei. Deopotrivă memorialistice şi eseistice, sunt şi foarte cinematografice, autorul apelând la figura preferată: enumeraţia, lista de obiecte construind de fiecare dată câte o frescă-panoramă a epocii: lista de cărţi româneşti (interzise la Chişinăul sovietic), scoase la vânzare de „emigrantul” Costică Vizir; lista de obiecte vechi (memoria obiectuală a unei epoci apuse) din prăvălia lui Oreste; lista de discuri din Croaziera şi, tot aici, imaginile pe sticlă, văzute, închipuite şi materializate de Justin, artistul rebel…
Alimentată dens din parabolele europenilor interbelici şi postbelici (Camus, Kafka, Sartre, eventual Le Clezio), dar şi din realismul magic latino-american, proza lui Vitalie Ciobanu poartă parfumul poveştilor cu tâlc, rotunde şi cu semnificaţii clare… În toate textele avem inserate meditaţii ale scriitorului (nu ale naratorului) asupra literaturii, actului creaţiei, asupra misiunii (sic!) a omului de artă. Or, fără a fi neapărat moralist (deşi este, totuşi), Vitalie Ciobanu este o instanţă morală în mediile intelectuale de la Chişinău şi asta nu putea să lipsească (nici) din ficţiunile sale.
Vitalie Ciobanu, Zilele după Oreste, Bucureşti, Humanitas, 2019, 240 p.