Timpul și oglinda. Contribuții ciorănesciene, de Ștefan Ion Ghilimescu, col. Eseuri, editura Limes, 2019, 200 p.
Personalitatea cărturarului umanist acad. Alexandru Ciorănescu (n. în 1911, Moroieni, m. 1999, Tenerife) și-a exercitat, în mod inconturnabil, atracția și influența asupra unui spirit de bună seamă apt să admire și să își recunoască afinitățile. După întâlnirea savantului enciclopedist cu Ștefan Ion Ghilimescu, în 1992, după deambulări împreună „(totdeauna pline de chietudine și niciodată terminate)”, apar Dinastia Ciorăneștilor (2000, coautor Mihai Gabriel Popescu), România exilată. George & Alexandru Ciorănescu (2008) și volumul de față, o încununare a cercetărilor istorico-literare, întinse pe 7 ani, în diverse arhive.
Este un compozit care vine să clarifice unele date biografice, dar atinge și varii teme: a timpului, a patriei de origine, a Paradisului pierdut, a Regelui Mihai, cel exilat vreme de decenii („o jumătate de secol de înstrăinare a Regelui […], o jumătate de secol de brambureală fără Dumnezeu nu e puțin! E Iadul!”). Sau, în alte pagini, este recurentă tema prieteniei (cu Nicolae Iorga, Nicolae Steinhardt, Mircea Eliade), „o superbă temă despre afinitățile spirituale ale zeului din noi”, după spusele autorului. Eminescu, piatra unghiulară a culturii noastre, este omagiat în 16 iunie 1989 prin dezvelirea unei statui în fața Bisericii Române din Paris, iar Alexandru Ciorănescu rostește un discurs pe care Ștefan Ion Ghilimescu îl consideră a fi profetic, cu semnificații aparte pentru cei din diaspora – și ține să evidențieze aceasta în două rânduri, cu tot dinadinsul: „Nici un român în exil, nici un român în general nu va uita această zi fastă, a cărei semnificaţie poate să scape trecătorului de mâine. Ea conjugă singurătatea poetului cu a noastră, ca şi cum ne-am ajuta unul pe altul să ieşim din noapte (s.n.). Eminescu ne uneşte cu patria pierdută (s.n.), pe care am vrut-o mereu cum mereu a visat-o el”.
Ștefan Ion Ghilimescu, al cărui tată a fost secretar particular al lui Nichifor Crainic, a refuzat să debuteze editorial vreme de 30 de ani, între 1967, când se produce debutul publicistic, până în 1997, an în care apare volumul Figuri ale romanului. Numai în baza publicisticii sale și a activității de critic și istoric literar, Ștefan Ion Ghilimescu a fost desemnat în 1991/1992 de către Marin Sorescu bursier al Premiului Herder.
Lectio incerta. Cronici literare, vol. II, de Christian Crăciun, Editura Eikon, 2018, 292 p.
Comentator sagace, în timp real, al volumelor și autorilor de tot felul, mai elitiști sau mai prahoveni (care prahoveni, prin naștere sau adopție, pot izvodi cărți de referință peste timp, de istorie sau de ficțiune, precum Alin Ciupală sau Viorica Răduță), autorul cărții de față își vede paginile de acum, decupate din presa culturală, ca având nu lipsa de structură a aglutinării aleatorii, ci viziunea căutătorului de certitudini, de Absolut, al vremurilor penultime și al vremurilor ultime: „Notele ce urmează sunt ale unui om ce crede în sens. Și pentru asta îl caută. Lectura rămâne incertă, pentru că e muritoare. Sensul este cert, pentru că e veșnic. Un fel de a readuna membra disjecta ale unui Orfeu imaginar, artă/umanitate integrală, pe care menadele veacurilor moderne l-au sfâșiat. Am căutat Sensul murind, cum se spune, cu fiecare carte.”
Dar Christian Crăciun nu se referă exclusiv la cărți, în integralitatea lor, ci și, de pildă, la reflecțiile unui filosof italian, Giorgio Agamben, cuprinse în discursul rostit de acesta la Paris, în 2009, la Catedrala Notre-Dame, cu privire la vremea din urmă și la semnele vremurilor penultime – discurs intitulat Biserica și Împărăția, apărut, alături de alte două eseuri, la Humanitas, în 2012: „Timpul mesianic nu este, cum şi-l închipuie perspectiva comună, un timp «viitor, ci ho nyn kairos, «timpul de acum», cum spune Apostolul Pavel. «Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii» (2 Cor. 6,2). În acest loc se întâlnesc paroikia şi parousia, sălăşluirea ca străin pe această lume şi prezenţa mesianică în ea. Şi în/din această întâlnire apare şi funcţia fundamentală a Bisericii. Căci «Nu există Biserică decât în cadrul acestui timp şi prin acest timp».
Celălalt versant al demonstraţiei lui Agamben de aici se deschide. El observă că, obsedată de social, biserica de azi «şi-a închis poarta escatologică». Adică şi-a pierdut esenţa, raţiunea de a fi, aş spune. «Evocarea lucrurilor ultime pare să fi dispărut din cuvintele Bisericii». În acest context, autorul citează o vorbă sarcastică a unui teolog francez: Cristos anunţa Împărăţia şi a venit Biserica. […] Istoria, pe care toți o experimentăm zilnic prin media cu stupoare și groază, este penultimă în raport cu Împărăția.”
Nu numai instituțiile, ci fiecare individ are de-a face cu acest perpetuu acum al vremurilor (pen)ultime. Spune Giorgio Agamben că astăzi-acum este „singurul timp real, singurul timp pe care-l putem avea. A trăi experienţa acestui timp implică integrala transformare a noastră înşine și a felului în care ne ducem viața”. Sau, cu cuvintele lui Christian Crăciun: „Omul care a ales Imitatio Christi, creştinul, este cel care trăieşte în interiorul acestui timp mesianic, se lasă scăldat de prezenţa lui.”
P.S., de Virgil Leon, Idea Design & Print Editură, Cluj, 2018, 88 p.
Virgil Leon, echinoxist, parcimonios cu aparițiile sale editoriale (1996, 1999, 2011), vine acum cu un volum nou, elegant, intitulat, în chip misterios-parcimonios, P.S., cu o paginare hibridă, vertical-orizontală. Predominant orizontală, cum altfel?!
Cele 7 grupaje ale volumului se încheie cu o Errata (care ocupă 10% din carte). Ca avertismente vizibile, autorul ne plasează la vedere, în deschidere, paginate în format clasic, două citate ale unor politicieni ai vremurilor noastre, de-o stirpe fiind, FSN-PSD la vremea lor: „Suntem câți trebuie să fim. O săptămână nu e o viață.” Augustin Zegrean (august 2012); „Pesta mă deșteaptă, grija mă adoarme.” Petre Daea (septembrie 2018).
După aceste citate (pe cât de edificatoare, pe atât de halucinante), șuvoi de poezie, instantanee din post-România contemporană, paginate perpendicular, de parcă fire de iarbă ar crește din orizontala fără perspective în care suntem captivi toți, de la „Mama Omida,/ mătușa Tamara,/ Sexy Brăileanca” până la inșii purtători de sonde urinare, care nu vor genera în veci știri, care nu au cui să-și spună păsul sau cum să-și exprime revolta: „Faţa cea albă răspunde/ unui pâlc de obloane./ Caut acces spre miezul creierului/ ce se surpă, cu ochii cetluiţi/ spre talazul nocturn./ Peste tot îmi duc perechea,/ sonda urinară –/ în răstimpuri de pâslă/ cercetez udul şi dau raportul/ cifric unei voci de departe.// Urma să mă piardă/ printre scoruşi, pe costişe,/ ca şi cum n-aş fi fost –/ adjutantul scaieţilor./ O smicea să se plece,/ să n-o ating, gândul nimănui/ să nu vină,/ treptele spre mine însumi/ să nu le urc.// Ştiu, port un fruct viermănos./ Sură melodie îngăimată,/ tu, păsăruică vineţie,/ pănură a norilor joşi,/ compost senzorial,/ lumină cu zimţi,/ aer cu zăbrele,/ prăpăd, zarişte, derivă –/ luaţi-mă cu totul.// Lumea dăruieşte caznă, cocleală./ Nicio epidermă de-atins/ azi, mâine, cândva./ Tăgada îşi aspreşte cursul,/ zile se-adună, se scad/ în chiar aceeaşi mişcare,/ jupuite de simţuri.//Ajungi la excavaţii,/ la deal terasat,/ abstrus, sub cer siniliu./ Peste îngrădituri,/ negrul intens al gropii// absoarbe continuu.” Abia Errata vine cu o „mistrie de raze” și mai netezește pe alocuri câte ceva, câte o fărâmă aleasă, și face „abruptul – lin/ fărâma – tot”.
Totem, de Romița Mălina Constantin, Libris Editorial, Brașov, 2019, 110 p.
Creația își hrănește creatorul. Creația își consumă creatorul. Așa s-ar interpreta, cred, imaginea de pe prima copertă a acestui volum, cel de-al patrulea, semnat de Romița Mălina Constantin, dacă nu adăugăm la calcul și câștigarea concursului de traducere „Livia Vianu translates ”, alături de Ioan Es. Pop, Floarea Țuțuianu, Emil Nicolae, Diana Geacăr, soldat cu o apariție editorială bilingvă, foarte recentă, la Editura MLR – o recunoaștere care nu prea lasă loc dubiilor. Poeta ne ia părtași într-un univers din care întrezărim mai mult frânturi, frunze, buzunare și trotuare, locuri de adăpost (până și poemele sunt căptușite, vezi p. 25) într-o lume alienată, atroce, chiar dacă aparența este cu totul alta, de fragilitate și calm, ca în picturile chinezești, iar titlurile poemelor sunt anodine ca zilele săptămânii: „ceea ce fac/ e un fel de pictură chinezească/ o raţiune a laptelui supt/ ce te rupe te împinge să creşti// aşchie sărită din trunchi/ până îţi iese sângele pe nas/ până bronhiile se dilată în afara sternului/ şi devii strâmt// sapi aerul/ găureşti atomul/ te strecori prin măduvă zilnic/ o unghie străină vine în casa ta// care este adevărul tău/ din care te pot salva când jocul de a baba-oarba/ mi se urcă la cap/ lângă poezia nesterilă a îngerului meu/ care-mi suflă în ceafă/ sută la sută” (în afara sternului). Romița Mălina Constantin a mai publicat următoarele volume de poezie: Încă un adagio (2014), Partitură pentru ferestrele copacilor (2017) și, tot în 2017, Des-cântecul lui Dumnezeu, ca urmare a câștigării unui concurs al editurii timișorene Eurostampa.
Chiriașii secundei. Batalionul disciplinat, de Florin Șindrilaru, Libris Editorial, Brașov, 2019, 168 p.
Secunda și chiriașul/chiriașii aferenți ei au intrat de vreo câțiva ani buni în atenția lui Florin Șindrilaru. În acest volum, al treilea din 2016 încoace, găsim note de lectură, eseuri și comentarii privitoare la generația scriitorilor afirmați în jurul anilor 1960-1965, „batalionul disciplinat” care pornise umăr și umăr cu cei care, în timp, au devenit nume emblematice: „Bineînțeles, generaţia aceasta şi-a avut lampadoforii ei: Ana Blandiana, Ilie Constantin, Ioan Alexandru, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu, Nicolae Prelipceanu, Mihai Ursachi, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu… am în vedere doar pe cei ce s-au devotat liricii – şi cer iertare celor pe care i-am omis din grabă. Ei ar reprezenta, cum s-a exprimat într-un alt context profesorul nostru G. Călinescu, «vârful unei stânci marine»”. Printre cei aduși acum la suprafață, grație lui Florin Șindrilaru, în secțiunea Întoarcerile: Ion Bedros (Un poet – efigie), Vasile Răvescu (Multiplele fețe ale lui Ianus), Ion Coja (Ion Coja și teoria crimei perfecte sau despre sacrificiu în actul creației), Nicolae Pârvulescu (O academie întoarsă pe dos), Traian Ulmeanu (Cu Traian Ulmeanu, despre seninătate și jurnalism), Ștefan Iovan (Ștefan Iovan și modelul propriu de tăcere). Și ultima pe listă, cu voia dvs., Addenda Corrigenda: Iulian Cătălui (O altă formă de revoluție sau n-a fost ce a părut a fi), cu referire la Literatură și revoluție. Revoluția din Decembrie 1989 în romanul românesc, Editura IRRD, 2016. Aici avem de-a face, prin lentila lui Iulian Cătălui, cu (mai mult de) 20 de romane semnate de Mihai Sin, Petre Barbu, Dan Stanca, Radu Aldulescu, Augustin Buzura, Dumitru Țepeneag, Mircea Brenciu, Gh. Crăciun, Adrian Buz, Petru Cimpoieșu, Ioan Lăcustă, Bogdan Suceavă, Doru Munteanu, Mircea Cărtărescu și alții. Și mai avem de-a face cu o idee, ba nu, cu două, care pot ajunge lesne să se bată cap în cap – cea a revoluției ca evoluție (cauză & efect, în același timp) și o alta, formulată cam așa de către I.C.: „nu de puţine ori, ideile şi cei care le pun în practică sunt mai importante decât structurile, grupările şi grupurile de revoluţionari, mişcările şi valurile revoluţionare… ”. Ce te faci însă dacă structurile și grupările nu vor evoluție, de fapt, ci numai revoluție strict în măsura în care le convine lor? Evoluția nu mai poate fi cauză și nici efect nu este lăsată să fie. Cam așa, ca pe la noi.
Spre inima lui Sisif și alte povestiri, de Ștefan Jurcă, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2019, 132 p.
Ștefan Jurcă a scris versuri (Poeme uitate, boeme regăsite, 2000) și, cu precădere, proză, iar acesta este cel de-al cincilea volum al autorului. După romanul din 2011, Pagina de gardă, acum opțiunea se îndreaptă spre un volum de proză compozit. Dacă Sisif avea un traseu previzibil (numai în inima lui Sisif intervenea poate, când și când, neprevăzutul), în schimb acest volum pare alcătuit din scrieri din diverse etape de creație, chiar și scrierea cu â din a sau cu î din i fiind prezentă cu oscilații. Scrierile poartă titluri sugestive și au iz autobiografic, dar îngăduie și numeroase referințe culturale (de la Hemingway și Kafka la G. Calboreanu), Valea Vaserului și nordul în genere fiind mereu în stare să surprindă, dincolo de aparențe. Sau fiind în continuă schimbare, ca aurora boreală: Podul, Plein air, Oglinda apei, La minut, Lefegiul, Nina, Joneasa, Flori de cactus, Valea Vaserului. Jurnal, Minunea, Vila Wagner, Scaune vechi, Şarpele afgan, Scrisoare acasă, Garajul, Valea vicleană, Doamna Manea, Pasăre străină, Însemnări din tranziţie, Întoarcerea, Acasă, Nuanţa şobolanului, Apartamentul cu pereţii albi, Solilocviu, Dragoste la prima, Spre inima lui Sisif.
Despre Ștefan Jurcă au scris, printre alții: Ioan Moldovan, Geo Vasile, Augustin Cozmuța, Ion M. Mihai, V.R. Ghenceanu, Alex Ștefănescu, Grigore Ciascai.
Grafica volumului îi aparține lui Mihai Pamfil.
Povești de trecut vămile. Interviuri cu scriitori, de Lucia Negoiță, Editura Muzeul Literaturii Române, 2019, 370 p.
Dense, incitante și scrutătoare în căutarea adevărului propriu, cale spre ceea ce ne unește, de fapt, interviurile Luciei Negoiță vin în continuarea unor ani sau chiar decenii ca teleast. Dar și în continuarea unui prim volum de interviuri, cele apărute acum fiind grupate sub titlurile: „Încă nu e noapte, Seniori” (Petru Dumitriu, Barbu Cioculescu, Ctin Mateescu, N. Gheran, Aurel Rău, Petru Ursache, Iordan Datcu, Ov. Genaru, C.D. Zeletin, Gh. Grigurcu, Bujor Nedelcovici, Șt. Dimitriu, Ctin Abăluță, Ion Lazu, Magda Urscahe, Șerban Foarță, Gabriela Melinescu, Victoria Dragu Dimitriu fiind protagoniști) și Urme, umbre, portaluri (și aici urmează să îi descoperiți singuri, cu o singură excepție devoalată, iată!). Schimbând perspectiva, ne oprim din slalom („Printre primejdiile criticii”) la interviul lui Radu Voinescu, aflat în a doua jumătate a cărții. Pledoaria este pentru autenticitate și chiar spre această schimbare a perspectivei, eventual de la critica literară spre „une critique culturelle”, dar și spre o deschidere, care să ne facă apți să trecem dincolo de egoismul acaparator, să vedem și altitudinea alterității, chiar dacă ne mai clătinăm, în acest fel, ierarhiile subiective: „Când sunt lucruri rele, imediat câţiva colegi de breaslă şi diverşi prieteni se grăbesc să ţi le aducă la cunoştinţă; te sună, îţi trimit mesaje prin poşta electronică. Aşa, de bine fiind – tăcere generală!
Fiindcă veni, oarecum, vorba, îi sunt recunoscător poetei Lucia Negoiţă care şi-a amintit, într-o împrejurare, de Hierofantul, la mai bine de zece ani de la apariţia cărţii. Admir, de asemenea, generozitatea cu care se dedică intervievării altor poeţi, în condiţiile în care ea însăşi este una dintre vocile care au ceva de spus în poezia de azi. Am să te rog să nu se scoată asta la tehnoredactare! De obicei, gazda, cel care realizează interviul, face tot posibilul să îşi pună în valoare interlocutorii. De data asta, invitatul simte – iată! – nevoia să vorbească despre calităţile scriitoriceşti speciale ale gazdei sale, al cărei relativ recent volum, cel puţin, Dincolo de Barbaria, ar trebui să o aşeze între numele care contează în viaţa noastră literară de azi.”