Una dintre cărțile recente consacrate substratului dacic (ediția a doua în 2016, la Editura Saeculum visual) aparține unui om de știință nefilolog, domnul prof. univ. Gavril Cornuțiu, doctor în psihiatrie. Nu este singurul intelectual nespecialist în domeniu preocupat de originile limbii române. Efortul domniei sale se adaugă la acela al filologilor, care sunt la fel de numeroși ca si amatorii. Nu demult, în numărul 7 al revistei, am avut ocazia să pomenesc câteva contribuții ale doamnei Aurelia Bălan Mihailovici (o carte recentă și altele mai vechi), care este o cercetătoare nonconformistă și cu un acut spirit critic. Aflându-se în interiorul disciplinei filologice și angajată la Institutul de Lingvistică al Academiei, domnia sa a urmat un drum propriu, în răspăr cu indicațiile conducerii de atunci. Bună cunoscătoare de greacă și latină, a reușit să-și valorifice pregătirea clasicistă pentru a elucida originea unor termeni de bază privitori la instituțiile medievale românești, presupuși până atunci a fi slavi. Teza ei de doctorat a fost încununată cu un premiu al Academiei. Asupra contribuțiilor domniei sale vom reveni cu alt prilej. Întorcându-ne la cartea domnului Gavril Cornuțiu, se cuvine să remarcăm din capul locului o trăsătură comună cu a celor mai mulți autori de lucrări similare apărute în ultima vreme, anume aceea că nemulțumirea față de dicționarele limbii române, sub raport etimologic, nemulțumire pe care cu delicatețe o numește mai des nedumerire (subtitlul cărții este Dubitații, interogații și certitudini), nu vizează persoane și nu denunță vinovații, ci semnalează mai degrabă numeroase dificultăți obiective pe care limba română însăși le ridică în fața oricărui cercetător, fie el filolog, fie nefilolog, care se apleacă asupra aspectului etimologic al limbii. Când pășește pe acest teren, are de înfruntat un adevărat hățiș, în care nu o dată ipotezele se bat cap în cap pe zone întinse și importante, atingând ceea ce se cheamă fondul principal lexical.
Rezistența tenace pe care o opune limba română încercărilor de a desluși originea multor cuvinte are în primul rând cauze care nu țin de cercetător.
Neajunsurile cercetării au fost, cum se știe, observate de mult, începând cu primii cronicari și Cantemir, și au fost formulate răspicat de Bogdan Pietriceicu Hasdeu, faimos atât prin statura uriașă a personalității sale multiple, cât și, ca lingvist, prin polemica purtată cu slavistul Cihac. În focul acestei polemici și în numeroase alte înfruntări, a apărat cauza substratului dacic. Întrebarea-provocare „Pierit-au Dacii?” a revenit de atunci, în mod simptomatic, cu fiecare generație în cultura noastră, stârnind discuții aprinse și menținând un interes viu până astăzi asupra limbii lor.
Dintre cercetătorii contemporani ai problemei substratului, l-am ales pe Gavril Cornuțiu pentru o prezentare preliminară, pentru că mi s-a părut cel mai moderat, cel puțin ca limbaj. Se va putea vedea astfel, din cartea domniei sale, scrisă pe un ton calm, civilizat și rezonabil, că cercetarea riguroasă a fondului lexical autohton într-o perspectivă nouă nu mai poate fi neglijată. Se va vedea, de asemenea, că este mai eficientă simpla formulare a unor „dubitații și interogații”, cum le numește chiar autorul, prin prezentarea unor fapte de limbă accesibile tuturor, decât adoptarea unei atitudini polemice sterile prin însăși vehemența ei exclusivistă, putând cădea lesne în capcana unei false opoziții ireductibile dintre elementul lexical dacic și cel latin. Intenția autorului este – cum remarcă în prefață doamna Vușici Alexandrescu, de asemenea cadru universitar –, să schimbe, sprijinit pe exemple comentate pe scurt, „raportul de participare a limbii dace și a limbii latine la formarea limbii române”, pe de o parte, iar pe de altă parte că „nu orice cuvânt căruia i se poate găsi o asemănare într-o altă limbă oarecare este împrumutat din acea limbă”. Faptul că autorul își începe cartea (cap. Zări și argumente) cu un citat din George Giuglea ne arată limpede că nu își propune să se răfuiască cu lingviștii luând în vizor pe cineva anume, ci doar să denunțe o stare de lucruri: „Dubitațiile mi-au impus o mulțime de întrebări, care au condus la concluzia că este necesară o revizuire fundamentală a punctelor de vedere privind izvoarele limbii române, în particular, și a limbilor europene în general.” (p.10)
Citatul din Giuglea folosit drept motto sună precum urmează: „A străbate toate cărările care pot duce la adevăr…”. Pe recomandarea marelui lingvist se reazemă astăzi Gavril Cornuțiu pentru a proceda prin încercări succesive, cum se spune în matematică atunci când avem de a face cu o problemă greu abordabilă. Cu vorbele domniei sale: „Dacă o cale se dovedește a fi zadarnică, este preferabil să încerci o altă cale” (prefața autorului, intitulată Cuvânt de justificare).
Dificultatea principală ce relativizează rezultatele cercetării lexicului românesc provine, ca în orice disciplină a spiritului (și din nou este citat Giuglea), din „insuficiența faptelor ce ne stau la îndemână”. Relativitatea se referă, desigur, la cunoașterea adevărului, nu la adevăr în sine. Nu este nicidecum o relativizare dizolvantă. Venind din alt domeniu, autorul, fără a tăgădui superioritatea competenței specifice (care este aici a filologului) față de orice amatorism, revendică totuși dreptul de a înmulți punctele de vedere și de a spori astfel cunoașterea prin „infuzia unor moduri de gândire din domenii învecinate.” (p.12)
O face ca intelectual pur și simplu, în virtutea dreptului de a-și manifesta mulțumirea sau nemulțumirea față de rezultatele cercetărilor tradiționale, viciate nu o dată de inerții. Cu această precizare a poziționării sale de principiu se încheie capitolul întâi (Zări și argumente): „Deci, ca nelingvist, dar ca intelectual incapabil de a nu gândi, nemulțumit de stadiul cunoașterii și de explicațiile (care uneori par date de struț) trecutului lingvistic românesc, mi-am formulat niște nedumeriri, niște întrebări și mi le-am argumentat”. Să vedem câteva dintre aceste întrebări, care devin totodată argumente, în chiar formulările succinte și neocolite ale autorului, care ne permit să-i auzim respirația, întretăiată de nerăbdare: „Limba română constatăm că respectă, într-un mod uluitor, ca răspândire, granițele statului dac, în timpul înfloririi lui (Burebista). Uluitor de mult, pentru două mii de ani de vitregie istorică”.
Constatarea s-a mai făcut, în termeni similari, și constituie un adevăr cu valabilitate universală (conservatorismul sau stabilitatea limbii), verificat aici în cazul limbii române. O limbă, orice limbă, se schimbă foarte greu, fiindcă orice schimbare trebuie să se justifice prin înlesnirea comunicării, trebuie să aibă caracter de necesitate. Comunicarea poate fi perturbată desigur de ceea ce numim vitregia istoriei, de care am avut parte indubitabil, dar nu poate fi anulată decât prin schimbarea populației care comunică prin intermediul limbii. Astfel spus, suprapunerea ariei de răspândire a limbii române (sau daco-romane) pe granițele statului dac din vremea lui Burebista este răspunsul hotărât negativ la întrebarea lansată de Hasdeu: „Perit-au Dacii?” Nu, dacii n-au pierit. Cea mai bună dovadă este dăinuirea limbii lor, atât după romanizare, cât și după vremelnicele stăpâniri hunice, avaro-slave, maghiare etc.
Argumentele lui Gavril Cornuțiu nu sunt noi, și nici nu trebuie neapărat să fie. Dacă n-au fost auzite însă, în condițiile unui orizont de așteptare nefavorabil, nu înseamnă că sunt lipsite de îndreptățire.
O altă problemă spinoasă și mult disputată a trecutului nostru, problema continuității, este apărată tot cu argumentul lingvistic: „Continuitatea arheologică este un fapt palpabil, indiscutabil pentru orice istoric cinstit. Ea este cvasiexhaustivă, respectând, iarăși, granițele lui Burebista, la fel cu cea toponimică, cu cea de costum popular, la fel cu cea antropomorfică. Limba română, respectând aceleași granițe, este o filă a continuității noastre!”.
La continuitatea limbii noastre au contribuit deopotrivă latina și dacica. Una dintre dovezi este toponimia, mai precis acea zonă a toponimiei consacrată de textele istorice ca fiind dacică și care nu putea fi transmisă decât de către o populație locuind neîntrerupt în același spațiu.
Raportul dintre elementul dacic și cel roman i se înfățișează autorului ca fiind, în realitate, nu în cărți, precumpănitor în favoarea celui dintâi, sub toate aspectele menționate mai sus. Bunăoară, „costumele românilor sunt asemănătoare (cu cele dacice, n.n.), unele până la a fi doar variante ale celor de pe Columna lui Traian”. De asemenea „apartenența noastră rasială, antropomorfică, este identică cu cea a dacilor de pe Columnă și nu cu a romanilor” (p. 17). Chestiunile pot constitui obiect de discuție, desigur, însă reluarea întrebărilor și reasumarea unei poziții nete în favoarea autohtonismului constituie un simptom îmbucurător al încercărilor de definire a identității cât mai aproape de adevăr, de acel adevăr al cărui monopol nu-l deține nicio tabără, însă pe care fiecare tabără are dreptul să-l apere, spre folosul definirii cât mai complete a unei identități atât de complexe cum este cea românească.
Nu am putea și nu ne propunem să epuizăm întrebările pe care și le pune autorul în incitanta sa carte de dubitații, interogații și certitudini.
Să vedem în continuare câteva inadvertențe din dicționare, care au stârnit nedumiririle (și nemulțumirile) autorului și au motivat în cele din urmă scrierea cărții. Altfel spus, să vedem „alte semne de întrebare” (cap. III).
Bunăoară, împrumuturile, neverosimil de numeroase și mai întotdeauna unidirecționale, primite de la vecini. Cu acuitatea cercetătorului experimentat, chiar dacă (sau tocmai pentru că) vine dintr-un domeniu învecinat, cu toată prospețimea pe care i-o conferă faptul că vine dinafară spre înăuntru, Gavril Cornuțiu semnalează un alt demers tradițional scandalos: „O problemă extrem de spinoasă este: cât din ceea ce se cheamă împrumut înseamnă, în cazul limbii române, doar o modificare a învelișului sonor sau a terminațiilor unui fond preexistent, păstrând o rădăcină neîmprumutată? Există argumente de ordin cultural extralingvistic care fac necesară corijarea cantității de împrumut a limbii române din latină și din limbile populațiilor migratoare care i-au venit ulterior în preajmă, în favoarea moștenirii daco-getice, ca limbă indoeuropeană, înrudită în mod apropiat cu latina”.
Vrednică de reflecție este de asemenea nedumerirea (numită de autor „digresiune”) în fața unei situații hilare din tratatele curente cu privire la unele forme lexicale identice în română și sanscrită: „Pare caraghios – scrie Gavril Cornuțiu –, dar un român, locuind astăzi în Abram sau Abrămuț (sate din Bihor) își spune că are nume, așa cum latinii aveau nomen, dar tot la fel precum vechii indieni, locuind în satul Bihar (fiind și Brahmani), își spuneau cu au nama (în sanscrită)”.
Și continuă: „Deci, e posibil ca în spațiul indo-european, între India și Italia, să existe un pustiu lingvistic, iar dacii să împrumute neapărat din latină termenul, sau este mai logic faptul că acest cuvânt, cu variante sonore apropiate să fi existat din India până în Italia? Indiferent de răspuns, eu cred că există și oameni în stare să gândească mai cu capul decât alții și atunci nu pot scăpa de următoarea întrebare: oare fondul vechi al limbii, fond comun unei arii geografice largi, nu este cumva confundat cu împrumuturi ale limbilor între ele?”.
Până aici, Gabriel Cornuțiu. Ca recenzent, ar trebui să mă mulțumesc cu semnalarea faptului că autorul apără ideea existenței unui fond lingvistic comun ce aparține moștenirii indo-europene. Nu mă pot abține, totuși, în calitate de cunoscător al limbii daco-getice, să vă asigur, pe dumnealui și pe domniile voastre, că în limba dacică există veriga lipsă, bănuită doar de autor, a lanțului alcătuit din limbile germanice, la nord de tracică, limbile mediteraneene (între care se situează latina, alături de greacă) și, mai la sud-est, limba sanscrită.
Ei bine, limba dacică posedă cuvântul namo, din care provine românescul neam (pe când din nomen provine substantivul nume), potrivit cerințelor fonetice. Nomen este doar înrudit cu neam, nu însă și cuvânt sursă.
Închid această scurtă paranteză, care constituie un argument în plus în favoarea tezei susținute de autor, pentru a trece la o altă virtute a acesteia, anume recunoașterea contribuției predecesorilor. În cazul de față, a lui Mircea Eliade, pomenit cu reverență. În De la Zalmoxis la Genghis-Han, Eliade vorbea despre solidaritatea dintre iranieni, traci și germanici. Dacă Eliade se mișca îndeosebi în planul trăsăturilor comune în ordine totemică, inițiatică și de comportament (ocupându-se de numeroasele triburi europene cu nume de lup), astăzi, Cornuțiu aplică același demers comparatist la faptele de limbă, atrăgându-ne atenția că denumirile identice într-un spațiu geografic dat înseamnă și o origine cândva comună.
Ne oprim aici, fără a oferi și alte exemple, pe care cititorul curios le poate găsi din belșug și singur, cu speranța că am reușit să-i trezim interesul pentru astfel de cărți dedicate epocii străvechi a spațiului nostru de locuire, prin revendicarea cu moderație și bun simț, dar în același timp cu pasiune și fermitate, a importantei moșteniri geto-dacice. Preluarea ei activă este în măsură să ne ajute la definirea cât mai precisă a identității proprii, întotdeauna în spiritul adevărului, de bună seamă.
În încheiere, țin să remarc cu acest prilej cât de reconfortant este să constatăm să nu s-a pierdut cu totul virtutea de a ne plăti datoriile față de înaintași, cărora le aducem calde mulțumiri, încercând, totodată, să folosim pentru obiectivele proprii ceea ce am învățat de la ei.