11
CRISTIAN PĂTRĂȘCONIUCRISTIAN PĂTRĂȘCONIU

ISTORIA MONDIALĂ A COMUNISMULUI: CLAR ȘI DISTINCT

Articol publicat în ediția 2/2020

1. În noiembrie, anul trecut, a apărut în limba română cel de-al doilea volum din uriașa – și la propriu, și la figurat – Istorie mondială a comunismului scrisă de Thierry Wolton. Este volumul la care, conform spuselor sale, autorul ține cel mai mult și, totodată, treimea din Istorie… pe care a scris-o cel mai greu. Un detaliu de ordin tehnic, statistic: volumul care a apărut anul trecut menține candența promisă pentru ediția completă în românește a acestei opere fundamentale pentru înțelegerea comunismului (inclusiv a comunismului românesc) – un volum pe an, cu dată de apariție în luna noiembrie (inclusiv pentru o prezență distnctă la târgul de carte din toamnă). Lucrarea despre Victime a fost însoțită la momentul apariției în românește, augumentată chiar, aș zice, de o alta, mult mai scurtă ca întindere, dar cu o miză foarte mare și extrem de interesantă, tot a lui T. Wolton: Negaționismul de stânga. Despre aceasta însă, poate cu o altă ocazie.

2. O istorie mondială a comunismului. Victimele în mod explicit, e o carte care include o limpezime morală exemplară în chestiunea comunismului. Iată, în cuvintele autorului, unul dintre predicatele pe care este construit acest al doilea volum: „Din respect față de victime avem datoria de a nu uita ce a însemnat cu adevărat noaptea totalitară comunistă. Sacrificiul pe care l-au făcut acei oameni, de toate vârstele, de toate condițiile, de toate naționalitățile, depășește orice capacitate de înțelegere. Victimele sunt adevăratul chip al acelor regimuri care au purtat – ceva nemaivăzut în istoria omenirii – un război civil permanent împotriva propriilor popoare. Toți acei oameni au suferit aceeași soartă, dar fiecare și-a dus crucea singur și neștiut, și fiecare și-a murit moartea într-o singurătate fără sfârșit. Noi, omenirea întreagă, avem datoria morală de a le păstra memoria, indiferent dacă am cunoscut la rându-ne regimurile fără de lege, dacă le-am fost complici, cu gândul sau cu fapta, sau dacă am închis ochii și nu ne-am lăsat atinși de tragedia care se desfășura în vecinătatea noastră. Victimele comunismului reprezintă conștiința noastră vinovată.“

3. Nu există în istoria cunoscută a omenirii un regim mai criminal decât regimul comunist. Cu faptele/datele pe masă! Cei mai mari criminali din istoria sunt, de altfel, doi mari lideri comuniști – Mao, pe prima poziție; Stalin, pe a doua poziție. Mao, de altfel, e și citat pe coperta ultimă a ediției românești a acestei cărți, cu o frază care respiră oroare și abjecție: „cadavrele au utilitatea lor; îngroașă pământul”. Tot acolo, încă una, a unui alt criminal odios comunist – făcut „icon” astăzi, în libertate, de complici sau de tineri inconștienți: „Da, am împușcat, împușcăm și vom continua să împușcăm cât va fi nevoie” (Che Guevara, la tribuna ONU în decembrie 1964). Și unul, și altul – și nu numai cei doi – nu au făcut, se poate spune, decât să aplice edictul lui Marx: „când ne va veni rândul, nu ne vom deghiza terorismul”. Volumul al doilea al Istoriei mondiale a comunismului e, așadar, dedicat victimelor. În legătură cu acestea, în mod aparte cu oamenii uciși de comunism și, mai precis spus, de comuniști, Thierry Wolton nu avansează decât un număr – e vorba despre oamenii care, în diverse state comuniste, au murit ca urmare a campaniilor de înfometare dirijate și întreținute de regimurile comuniste. „În majoritatea țărilor comuniste, a existat foamete. Acesta este un fapt ușor de documentat. Campanii de înfometare în masă, instrumentalizate de către puterea comunistă. Dacă adunăm efectele foametei din Cambogia, China, Uniunea Sovietică, Etiopia și așa mai departe, ajungem la un număr cuprins între 50 și 100 de milioane de morți. Mi-li-oa-ne de oameni uciși prin înfometare dirijată de conducerile comuniste ale acelor state! Zeci de milioane de oameni uciși doar în acest mod de către regimuri politice a căror pretenție era că vor mîntui omenire și că vor instaura o fericire fără precedent”.

4. Volumul al doilea – încă o dată, dedicat victimelor – al Istoriei mondiale a comunismului este unul scris într-o stare specială. Thierry Wolton a mărturisit, în mai multe rânduri aceasta: „Există o suferinţă umană incredibilă. Am plans în timp ce scriam acest volum. E mai rău decât cel mai rău lucru imaginat.”. Volumul al doilea, așadar, este scris și cu lacrimi…

5. Despre lacrimi, despre faptul că un istoric poate scrie o carte și, despre ceea ce scrie în ea, poate să plângă, Thierry Wolton mărturisește și în cuvântul înainte la acest volum scris special pentru ediția sa în limba română: „am plâns în timp ce adunam materialele care descriu calvarul, am plâns pentru supliciul îndurat de victime, am plâns citind despre cruzimile călăilor, care sunt – să nu uităm – tot oameni ca și noi. Iar când am așternut totul în scris, durerea a devenit și mai intensă, căci una e să citești o mărturie, și alta s-o istorisești chiar tu. Plânsul e, fără doar și poate, omagiul cel mai omenesc, pur și simplu omenesc, pe care l-am putea aduce celor care au îndurat chinul și care nu mai sunt printre noi”.

6. De altfel, la începutul fiecăruia dintre cele trei volume ale acestei cărți – de istorie și de morală – există una și aceeași dedicație a autorului: „pentru victime”.

7. Toate revoluțiile comuniste, demonstrația lui Thierry Wolton este imbatabilă, s-au prăbușit, de regulă foarte repede, în „derive criminale”. Crima – crima în masă – a fost justificată în registre diferite: context, greutăți sociale, nevoia de supraviețuire. Nota bene: „drept pretexte, revoluționarii s-au folosit mereu de circumstanțe, de inamicul (real sau presupus), precum și de alte temeiuri ca să-și justifice pumnul de fier, să-și scuze brutalitatea. Insistența pe aceste circumstanțe este un mijloc de a degreva doctrina de intențiile sale reale și de a pune sub semnul relativului răspunderea oamenilor care au vrut s-o pună în aplicare cu orice preț. Cu toate acestea, programul marxist-leninist este aplicat peste tot”. Programul marxist-leninist criminal.

8. Volumul al doilea al Istoriei mondiale a comunismului lucrează cu variabile (relatările diferă, firesc, de la țară la țară, de la comunism practicat la comunism practicat) dar, din media lor, rezultă constantele cele mai dure: „închisoarea, torturile, deportările, foametea organizată, exterminarea în masă, abrutizarea și dependența totală a oamenilor față de stat, inegalitățile de neconceput, impuse sub aparența demagogiei egalitariste”. Aceste constante sunt cele care dau crima – una fără precedent în istoria omenirii.

9. Partea a cincea a volumului secund al acestei Istorii… – cam 100 de pagini cu totul – este dedicată celor care au încercat să reziste comunismului. Adică „osândiților pământului”, „ocnașilor foamei”, „luptătorilor pentru libertate” și celor care „au gândit altfel”. Unii dintre cei care ar sta sub aceste categorii rezistă și astăzi – în China, bunăoară.

10. În capitolul al 15-lea, în chip de motto, e reprodus un mic citat din Vaclav Havel. Unul foarte relevant: „există trăsături ale sistemului totalitar care nu pot să fie nici filmate de camerele de televiziune, nici explicate cu ușurință străinilor. Ca să fie văzute, trebuie să fie trăite”. Un bemol, totuși: felul în care scrie această carte Thierry Wolton, empatia sa sinceră și adâncă pentru o tragedie de proporțiie celei comuniste ne ajută să ne imaginăm mai bine ce a fost în adevăr. Nu e puțin lucru, nu e deloc puțin lucru.

11. Un gând de final, explicit pedagogic: există un trend, tot mai pronunțat, la nivel universitar, și la noi de a re-evalua „moștenirea comunistă”. Nu cred că direcția acestui trend este cea bună. Cei care fac opinia în această privință, hrăniți copios din burse stângiste în Occident și reîntorși acasă (cum ar spune poetul: plecați boi și reveniți vaci, mulți dintre ei) încearcă să ne spună – o repetă și sunt majoritari – că „nu a fost dracul chiar așa de negru” în comunism. Unii dintre ei – nesimțiți de-a dreptul! – ne spun despre comunism că a fost și că e în continuare o idee atât de generoasă (aproape că în vecinătatea creștinismului), doar că foart prost aplicată. Lectura acestei cărți – despre ce a fost cu adevărat comunismul, despre cât sânge de om a lăsat comunismul în urma lui (folosesc expresia la propriu, nu ca pe o metaforă!) – mi s-ar părea obligatorie inclusiv în mediile universitare de la noi. Faptele sunt fapte (și aici, în această privință, ele sunt teribile!), dincolo de dinainte de prostia veselă și, adesea, complice a unor intelectuali care își conservă poziții profesionale, dar nu și un comerț elementar cu bunul-simț.