cronica traducerilor
Vitalie Ciobanu

„Odessa” lui Charles King

Articol publicat în ediția 2/2020

Am citit la sfârșitul anului trecut o carte cu un titlu incitant și romantic: Odessa. Geniu și moarte într-un oraș al visurilor. Autorul, Charles King, este un cercetător bine cunoscut publicului român, profesor de relații internaționale și științele guvernării la Georgetown University, Statele Unite. Fișa bibliografică atașată volumului vorbește despre șapte cărți care l-au avut ca autor sau editor pe Charles King, două dintre acestea i-au fost traduse în română The Black Sea. A History (2005) / Marea Neagră. O istorie (Polirom 2015) și Midnight at the Pera Palace: The Birth of Modern Istanbul (2014) / Miezul nopții la Pera Palace. Nașterea Istanbulului modern (Editura Trei, 2017).

Un titlu al lui Charles King însă ar mai fi trebuit menționat: Moldovenii. România, Rusia și politica culturală (în original: The Moldovans, Hoover Institution Press, Stanford University, 2000) – un foarte doct studiu apărut în versiune românească în 2002 la Editura ARC din Chișinău (traducere Diana Stanciu), cu un consistent material fotografic și ilustrativ, reflectând istoria Basarabiei de la Dimitrie Cantemir și până după 1989. Dacă această omisiune a Editurii Cartier se explică – e doar o supoziție… – prin rațiuni de concurență locală, nu cred că autorului și noii sale lucrări i se face un serviciu. Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, volum pe care l-am comentat și eu în revista Contrafort, a trezit la vremea apariției numeroase reacții, unele inflamate, din partea unor spirite mai naționaliste, pentru că aducea o viziune nouă, o „a treia privire”, imparțială, nepătimașă, asupra vechiului conflict româno-rus în jurul Basarabiei. Astfel că Odessa, noua carte a cercetătorului american, cade pe un teren deja bine „afânat” în Republica Moldova.

Ediția americană a cărții – Odessa. Geniu și moarte într-un oraș al visurilor – datează din 2011. Între timp, evenimentele care au survenit în regiunea noastră, dar și în lume, conferă acestei cărți o grilă de lectură dramatică. Odată cu anexarea Crimeii în martie 2014 de către Moscova și resuscitarea conceptului de „Novorossia”, care acoperă regiunea sud-vestică a Ucrainei, inclusiv Odessa și sudul Basarabiei istorice, studiul lui Charles King nu se rezumă doar la valoarea sa cultural-istorică, ci capătă valențe geopolitice și geostrategice. E o carte care, după părerea mea, nu trebuie să lipsească de pe masa experților care livrează analize pentru uzul decidenților noștri politici (ca și volumul precedent, consacrat Moldovei din stânga Prutului, amintit mai devreme). Toponimul „Odessa” are reverberații funeste pentru istoria și conștiința românească. Orașul-port de la Marea Neagră este urmărit și azi, din nefericire, de spectrul terorii și al morții – a se vedea rebeliunea eșuată a unui grup de diversioniști pro-ruși, din 2 mai 2014, episod al „războiului hibrid” al lui Putin împotriva Ucrainei, pieriți în incendiul de la Casa Sindicatelor –, tragedii ce completează, se poate spune, lungul șir al violențelor interetnice și politice din acest oraș, despre care vorbește pe larg Charles King în cartea sa. De aceea cred că o prefață conținând aceste ultime contextualizări ar fi reliefat în mod benefic și necesar actualitatea volumului.

Charles King ne propune o istorie complexă – politică, socială, economică, culturală și „mentalitară”/antropologică a Odessei – una, spune el, „de la începuturile ei imperiale, trecând prin tragediile ritmice din secolul XX, până la trecerea sa în tărâmul mitului și al dorului.” (p. 13). E o narațiune de investigație susținută prin ample și meticuloase demersuri în arhive – americane, rusești, israeliene, românești, ucrainene…. Autorul a consultat de asemenea o bogată bibliografie. L-au ajutat istorici și asistenți de cercetare. A vizitat de mai multe ori Odessa. Colegi și prieteni i-au citit lucrarea și i-au oferit sugestii prețioase. A rezultat o carte în care rigoarea documentară nu atenuează calitățile artistice ale scriiturii și o puternică latură afectivă ce transpare de altfel și din dedicația pe care o face Charles King memoriei unor rude sau cunoștințe ale sale, oameni „ai căror strămoși au părăsit, cu curaj și speranță, câmpiile rusești pentru preeria americană”.

Începând cu întemeierea sa din 1794 și până în prezent, Odessa s-a luptat spre a supraviețui undeva între succes și sinucidere”, observă autorul. Și de bună seamă, portul de la „sinistrul țărm” al Mării Negre, trebuie că a uimit călătorii din secolul XIX, între ei și pe Mark Twain, care descoperea în vara anului 1867 aici o urbe cu străzi largi, bine îngrijite, umbrite de salcâmi. Un oraș oarecum „american”, dacă i-ai compara ereditatea cu biografia unor localități din Vestul Sălbatic. Răscolind în antichitate, autorul citează miturile care au însoțit colonizările eline în Marea Neagră, trece prin Strabon și Herodot, amintește de orașele italiene din Renaștere, care făceau negoț în Marea Neagră. Ne duce spre dominația bizantină înlocuită de supremația otomană după cucerirea Constantinopolului în 1453, spre amestecul polono-lituanian, la țăranii muscali și la cazacii jefuitori din zonă, și își fixează obiectivul pe mica așezare tătărească, Hadjibey, de unde a pornit viitorul oraș Odessa.

Relatarea lui Charles King capătă de aici încolo alura unui roman picaresc, ca intensitate și aglomerare de întâmplări, de aventuri și răsturnări spectaculoase, care și-au pus amprenta pe codul genetic al acestui oraș trecut prin diferite faze, când mai blânde, când cu totul terifiante. Satul Hadjibey a fost cucerit de la turci pentru Rusia, fără să se fi tras un foc de armă, de trupele lui José Pascual Domingo de Ribas y Boyons (cel care a devenit ulterior Osip Mihailovici Deribas). Era un aventurier napolitan, aflat în serviciul cneazului Potiomkin – amantul și curteanul favorit al Ecaterinei a II-a, faimosul cuceritor de „pământuri rusești” în Nord-Vestul Mării Negre. Însă adevăratul administrator și prim arhitect al viitorului oraș-port a fost ducele de Richelieu, pe care țarul l-a numit în această funcție la 1803. Era un francez coborâtor din stirpea celebrului cardinal și prim-ministru al lui Ludovic al XIII-a, pe care-l știm mai mult din isprăvile mușchetarilor lui Dumas. Noul guvernator obține pentru oraș statutul de porto franco, asigurându-i prosperitatea îndeosebi din negoțul cu cereale. După moarte l-a succedat contele de Langéron, care i-a ridicat lui Richelieu o statuie de bronz…

***

Bogată în date statistice despre breslele, veniturile, compoziția etnică a orașului, cu un accent special pe evrei, care dominau viața economică, aducând informații amănunțite despre epidemiile care au bântuit localitatea în diverse perioade, autorul evocă figurile unor personalități originare din Odessa sau care și-au intersectat biografia cu destinul acestui oraș. Pușkin și aventurile sale de Don Juan cu soția guvernatorului Voronțov (poetul ajunsese la Odessa după „exilul” său basarabean din anii 1820-1823). Lev Bronstein (viitorul Lev Troțki), cel care și-a făcut aici ucenicia în materie de minciună și manipulare. Drama de familie a lui Ilia Mecinikov, renumit savant și medic infecționist rus, Laureat Nobel, trăgându-și obârșia pe linie paternă din nobilii moldoveni care-l însoțiseră pe Cantemir în exilul său în Rusia. Meandrele revoluționare ale lui Vladimir Jabotinski – ziaristul și militantul sionist, promotor fervent al creării unui stat israelian în Palestina, ș.a.

Când descrie lumea interlopă – una din mărcile identitare ale acestui oraș cu vocație cosmopolită –, King decupează personaje concrete și le pune în evidență, în culori pitorești, modus-ul operandi: „O anume Ekaterina Raținskaia se dădea drept bucătăreasă a unei familii înstărite – apărând la unul dintre bazarurile locale cu bijuterii în valoare de 300 de ruble pe care le șterpelise de la stăpânul ei, descuind cu dibăcie încuietoarea unui dulap. O persoană îmbrăcată în haine elegante putea da lovitura în cele mai populare teatre și restaurante – principalul teatru de pe strada Langéron cunoscut simplu drept Opera, Teatrul Nou, sau cafenelele de lângă Parcul Alexandrovski – fiind membru al unei bande de hoți bine îmbrăcați care își relaxează „țintele” înainte de a-și strecura mâinile în buzunarele celor lipsiți de vigilență. Un trecător amabil care îndepărta puțin praf de pe haina unui vecin putea, totodată, să-l ușureze de portofel. O doamnă respectabilă care privea marfa într-un magazin de bunuri de lux se putea dovedi o hoață descurcăreață cercetând terenul.” (p. 112)

Violența a prisosit mereu la Odessa. Charles King urmărește firul acestor grozăvii, provocate de regimul țarist, apoi de bolșevici. Reconstituirile sale par scoase dintr-un film artistic, au acuitatea mărturiei luate la fața locului. Iată, de pildă, fuga îngrozită a zecilor de mii de oameni din calea trupelor bolșevice care intraseră în oraș în februarie 1920: „Mulțimea se năpusti, alunecând pe docurile acoperite cu gheață și încercând să se înghesuie pe micile șalupe. Unii erau aruncați peste bord sau bătuți de marinarii panicați care încercau să evite răsturnarea ambarcațiunilor. În acest răstimp, în oraș se auzeau focuri de armă, pentru că restul de apărători ai litoralului trăgeau de la mică distanță în detașamentele de avangardă ale bolșevicilor. Din când în când, bubuitoarele tunuri de 343 mm ale vasului de război britanic Ajax, ancorat în portul interior, trimiteau proiectile asupra pozițiilor bolșevice. După câteva zile, ultimii apărători, fărâme din Armata de Voluntari (a generalului albgardist Denikin – n.n.), trupele neregulate ucrainene și soldații și mateloții aliați părăsiră definitiv orașul.” (p. 148)

Episodul românesc al Odessei acoperă două capitole în carte. Aruncarea în aer a cartierului general al Armatei Române la 22 octombrie 1941 prin explozia unei mine plantate la subsolul clădirii – fostul sediu al NKVD – de partizanii comuniști ascunși în catacombele orașului. Represiunea monstruoasă împotriva evreilor ordonată de Ion Antonescu (câte 200 de evrei executați, pentru fiecare ofițer român sau german mort, și câte 100 de evrei pentru fiecare soldat de rând). Ghetoul și ulterior evacuarea evreilor în lagărele de muncă din Transnistria. Două portrete: guvernatorul Transnistriei Gheorghe Alexianu, un antisemit repulsiv, opus oarecum lui Gherman Pântea, primarul român al Odessei, basarabean, fost deputat în Sfatul Țării, apreciat de localnici pentru calitățile de administrator și pentru eforturile sale, insuficiente totuși, de a tempera persecuțiile și politicile de segregare. În mijlocul acestor orori apar și povești de dragoste „incorecte politic” (în termenii epocii). King îl evocă pe sergentul Nicolae Tănase care a vrut să-și scoată prietena din ghetou, evreica Vera Sepel, pentru a pleca în România, dar au fost depistați și deferiți justiției. Militarul a primit 3 ani de închisoare „pentru falsificarea documentelor unui evreu”, iar iubita sa a fost condamnată la 5 ani de închisoare pentru tentativa de a evada din ghetou.

Judecata morală a lui Charles King față de participarea românească la Holocaust este fără echivoc, dar el aruncă o privire necomplezentă și asupra odessanilor care n-au fost doar victime inocente, ci și colaboraționiști, mulți dintre ei. Acribia lui Charles King subminează în fapt mitul sovietic al „rezistenței antifasciste” al Odessei și pune la îndoială titlul de „oraș-erou” ce i-a fost conferit de sovietici după război. Vorbește despre râvna multor locuitori ai orașului de a scrie denunțuri unii împotriva altora din motive meschine, pentru a prelua spațiul locativ al semenilor lor. Forma scrisă a denunțurilor și plângerilor se confunda cu pârele din regimul anterior, stalinist: „Era cu adevărat ca și cum ai păși prin oglindă.” King citează cazul, aproape anecdotic, a doi vecini, Grigori Skopov și Pavel Labunski, care se întreceau în a se denunța reciproc Siguranței drept „comuniști și agenți NKVD”. Exersată în demascarea dușmanilor poporului și sabotorilor socialismului, populația Odessei își manifestă aceleași reflexe pentru a da la iveală evreii camuflați, surprinzând adesea cu zelul său autoritățile antonesciene.

Reprezentând un melting-pot etnic și confesional, cu seminții culese din întregul bazin pontic și chiar mediteranean, marcată puternic de amprenta evreiască, identitatea modernă a Odessei s-a format prin diverse inginerii culturale, sub stăpânirile vremii. Charles King trece în revistă o serie de creatori și opere de artă care au sculptat „fizionomia” spirituală a orașului. Isaac Babel, născut în cartierul Moldavanka – scriitorul pierit în temnițele staliniste, demistificatorul revoluției bolșevice și al dezastrului adus de războiului civil în culegerea sa de proză Cavaleria roșie. Tot el a zugrăvit cu neîntrecut talent lumea promiscuă a orașului său natal („o comunitate clădită pe hoție, prostituție și crimă”) în Povestiri din Odessa. Un personaj emblematic al Odessei este și faimosul coțcar Ostap Bender al lui Ilf și Petrov.

Filmul Crucișătorul Potiomkin (1925) al regizorului Serghei Eisenstein a livrat blazonul imagologic al Odessei: cele 220 de trepte ale scării Voronțov (reprodusă și pe coperta cărții lui King). Filmul a fost masiv instrumentat de propaganda sovietică, iar istoricul american lămurește și aici situația. „În realitate, nu există nicio amintire populară despre vreun „masacru pe scări” în calitate de punct central al violenței din 1905” (p. 160). Scena antologică pentru istoria cinematografiei cu landoul de copil care se clatină pe marginea treptelor și o ia vertiginos la vale este o invenție regizorală, ca și multe altele în acest film mut. Dar chiar Eisenstein recunoștea într-un interviu, spune King, că „puterea imaginilor, nu veridicitatea lor istorică, reprezenta valoarea reală a creației sale.”

Deși Charles King nu o face, putem cita în această ordine de idei și alte producții – bunăoară, filmul Odessa în flăcări (1942). La fel ca Potiomkin, este un film de propagandă, însă de sens opus – interzis și distrus, cum bine se știe, în România comunistă și salvat ca prin minune (o copie a sa) în arhivele Cinecittà. Se concentrează mai mult pe drama unei familii românești dezbinate ca urmare a raptului Basarabiei de la 28 iunie 1940 și chiar dacă nu are calități artistice novatoare, precum filmul lui Eisenstein pentru epoca sa, o aduce în prim-plan pe marea noastră soprană, Maria Cebotari, născută la Chișinău.

După război, sovieticii au căutat să dezvolte în felul lor mitologia orașului. King amintește de actorul Mark Bernes, protagonistul din Doi camarazi, devenit un film-cult, de cântărețul Leonid Utiosov. Au fost și alții. În anii ’70 valurile de emigranți evrei din URSS au proiectat identitatea Odessei dincolo de ocean, în cartierul Brighton Beach din New York, supranumit „Mica Odessă”…

Și azi orașul-port de la Marea Neagră cunoaște metamorfoze și răstălmăciri ale propriului trecut: statui sovietice sunt înlocuite cu sculpturi ce transmit mesaje cu încărcătură diferită, principala sa arteră, strada Deribasovskaia, devine „Deribasivska” în ucraineană, ca parte a unui alt mit de legitimare…

***

Noul volum al lui Charles King editat la Chișinău confirmă predilecția acestui autor pentru „cazurile-problemă”, pentru teritoriile de frontieră, aflate mereu în cumpănă, cum este și Basarabia, în care „ciocnirea civilizațiilor” a produs simbioze interesante și înverșunări culturale recuperatorii, în rarele, scurtele intervale de timp, când libertatea locuitorilor de aici nu a fost amenințată.

Odessa lui Charles King adaugă în creuzetul genezei acestui oraș, a cărui poveste zbuciumată interferează cu istoria românilor, o contribuție valoroasă. Așa cum ne-a obișnuit, cercetătorul american înfruntă clișee, tabuuri și percepții comode, pentru a reabilita toate ipostazele umanului. Apariția cărții sale în limba română constituie un eveniment.

Charles King, Odessa. Geniu și moarte într-un oraș al visurilor. Traducere din engleză de Radu Săndulescu. Editura Cartier, 2019