Apariția unui film artistic despre negocierile de pace de la Paris, care au dus la împlinirea visului românilor de a trăi într-o singură țară este, fără îndoială, un eveniment de primă importanță în spațiul cultural românesc. Bine ar fi fost ca premiera lui să fi avut loc în anul centenarului Marii Uniri, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Filmul Maria, Regina României nu este, așa cum titlul o sugerează, o biografie a soției Regelui Ferdinand, ci se axează pe un episod precis din viața acesteia: turneul de seducție făcut de Regina Maria la Paris, în timpul negocierilor de pace de la închieierea primului război mondial, în timpul căruia, se pare, s-a înclinat decisiv balanța în favoarea recunoașterii internaționale a României Mari. Faptele s-au petrecut în realitate și au fost amplu comentate în presa vremii, iar scenariul filmului are la bază chiar Jurnalul Reginei Maria. De aici, poate, calitățile și defectele filmului. În primul rând, faptul că, spre deosebire de filmele englezești despre Casa Regală (The Crown, prezentat pe Netflix este ultimul strălucit exemplu), în care se simte o vizibilă tendință de obiectivare, cadrul este mai amplu cu toate personajele și contextele atent definite, filmul românesc are un singur personaj, Regina Maria, toate celelalte fiind simple elemente de decor, anexe, menite să-i scoată în evidență calitățile și faptele: Ionel Brătianu este un funcționar zelos, dar surmenat (în realitate el nici nu a încheiat negocierile, fiind înlocuit în fruntea delegației României de Alexandru Vaida-Voievod, al cărui nume nu este pomenit în film), care nu rostește nicio replică în afară de cele cvasi-oficiale legate de tratativele de pace, Clemenceau, Woodrow Wilson și Lloyd George sunt niște inși superficiali, încăpățânați, dezinformați (?), inițial potrivnici intereselor României dar care își schimbă radical poziția după discuțiile cu Regina, Regele Ferdinand este un soi de bonom autist, care își poartă cu demnitate coarnele pe care, se sugerează fără echivoc, Regina i le pune cu Barbu Știrbey, Carol al II-lea este un adolescent întârziat, teribilist și scandalagiu, pe care regizorul filmului nu a ezitat să-l facă protagonistul unei scene de sex fără perdea cu Zizi Lambrino, Averescu este propria lui fotografie, aducând cu fostul președinte Emil Constantinescu, îmbrăcat în uniformă militară. Totul este limpede ca lumina zilei, nicio complicație de conștiință nu tulbură scena, toți acționează previzibil în limitele tiparului prestabilit. Dar chiar și simpla citare a acestor nume ne scoate din zona de eroism armat a filmelor lui Sergiu Nicolăescu și dă o altă dimensiune a istoriei României. Ceea ce este deja un câștig. În plus, deși am auzit și păreri contrare, mie castingul mi se pare eficient. Îmi pot imagina lesne personajele reale interpretate de actori. Fizionomiile și liniile de evoluție corespund oarecum imaginilor din cărțile de istorie și din filmele de epocă, doar că au o dimensiune mai clar sau mai discret caricturală, se mișcă oarecum precipitat, prea repede, precum în filmele mute din epocă, nu au consistență umană.
Pe de altă parte, succesul istoric al turneului de seducție al Reginei este greu explicabil doar prin argumentele prezentate în film. Discuțiile ei cu Clemenceau și Woodrow Wilson (mai puțin cea cu Lloyd George, singura scenă de umor sănătos din film, în care, sfătuită de Regele George V, a apăsat serios pe pedala autoritarismului, mizând pe atitudinea umilă, de funcționar obedient a acestuia în fața superiorilor) au fost seci, lipsite de conținut, „argumentele” Reginei fiind o înșiruire de clișee și replici patriotarde, siropoase, bune poate pentru a câștiga alegerile din România, dar greu susceptibile de a-i determine pe președintele Statelor Unite ale Americii și pe premierul Franței să-și schimbe fundamental poziția care părea bătută în cuie. Cu siguranță, altele au fost elementele de seducție: poate un stil de a flata, poate un lobby eficient dublat de o anumită presiune pe punctele sensibile ale interlocutorului (precum în cazul lui Lloyd George), poate niște glume bune spuse la timpul potrivit, poate niște vorbe de spirit și ironii bine plasate, acele lucruri mărunte din care se scrie marea istorie, dar la care autorii scenariului nu s-au gândit, iar prin filmul realizat nu au dat nici altora șansa să se gândească. Cu siguranță, în jurnalul ei, Regina Maria a pus accentul pe simțămintele ei patriotice. Dar cred că e o mare naivitate să creadă cineva că această exprimare patetică a dragostei de patrie și a admirație pentru eroismul soldaților în războiul încheiat nu foarte glorios, de către Armata Română a fost argumentul imbatabil care a răsturnat cursul tratativelor.
Corect din punct de vedere istoric, în linii generale, cu o actriță (Roxana Lupu, originară din România, dar stabilită în Anglia) care s-a străduit și în bună parte a reușit să ofere o imagine credibilă a Reginei Mariei, filmul Maria, Regina României merită văzut, pentru rememorarea unui moment cheie din istoria României moderne, chiar dacă, la sfârșitul său, spectatorul părăsește sala cu un ciudat sentiment de inconsistență.