cronica literară
Raul Popescu

Scriitorul și „Luna de cașcaval”

Articol publicat în ediția 2/2020

Pe 7 februarie 1934, s-a născut la București Florin Mugur, pe numele său adevărat Legrel Mugur. Foarte activ în anii ’70 și ’80, când au apărut cele mai multe dintre volumele sale de poezie – dintre care enumăr Cartea regilor (1970), Cartea prințului (1973), Piatra palidă (1977) , Viața obligatorie (1983), Spectacol amânat (1985) și Firea lucrurilor (1988) –, Florin Mugur, după moartea lui din 1991, survenită tot în februarie, a fost uitat de lumea literară românească. Foarte puține evocări, niciun volum reeditat. Liniște aproape totală. O reeditare meritau nu numai volumele sale de poezie, ci și cele de proză – Aproape noiembrie (1972) și Ultima vară a lui Antim (1979). Ce să mai spun despre volumele de convorbiri cu Marin Preda și Paul Georgescu, și ele pe nedrept uitate.

De-abia în 2002, după mai bine de zece ani de la moartea sa, Florin Mugur este readus în atenția cititorilor printr-un epistolar, Scrisori de la capătul zilelor (Editura Compania), volum alcătuit, prefațat și îngrijit de Mircea Iorgulescu. Volumul conține o serie de scrisori adresate câtorva prieteni din afară – Mircea Iorgulescu, Lucian Raicu (Bernard Leibovici), Virgil Duda (Rubin Leibovici, fratele lui Lucian Raicu) Norman Manea și Leon Volovici –, epistole care datează din ultimii doi ani de viață (februarie 1989-februarie 1991). Nu numai acest detaliu le face demne de atenție, ci și, vom vedea, perioada în care au fost scrise.

Prima scrisoare din volum, datată 1 februarie ’89 și adresată lui Virgil Duda, este semnată de soția lui Florin Mugur, Iulia Legrel, o tactică, explică Mircea Iorgulescu într-o notă de subsol, de a evita o expunere directă a lui Florin, în condițiile în care corespondența cu străinătatea era strict supravegheată de Securitate. Este, probabil, ultima scrisoare a lui Florin Mugur semnată cu numele soției sale, care va muri în urma unei insuficiențe renale pe 1 iunie 1989. De-aici încolo, depresia cea mai neagră („Și viața mea s-a golit”, îi scrie disperat în iunie 1989 lui Leon Volovici) va fi însoțitorul permanent al bărbatului rămas singur, care, așa cum mărturisea într-o scrisoare către Mircea Iorgulescu, era hotărât să se sinucidă în ziua de 1 ianuarie 1990, zi în care soția sa ar fi împlinit 57 de ani. Lucrurile, însă, au stat altfel, căci la sfârșitul lui 1989 a avut loc Revoluția. Dorința de a vedea o Românie normală l-a mai ținut pe Florin Mugur încă un an în viață. În ianuarie 1990, îi scrie următoarele lui Virgil Duda: „…cum e viața? complicată, ca-n orice țară care vrea să fie democratică. Un psihopat ticălos a fost împușcat pentru genocid (ăla, chiar ăla la care vă gândiți!)… Se lămuresc prea grăbit multe lucruri, se înființează și dispar partide, nimeni nu știe prea sigur dacă cei patru milioane de membrii de partid (comunist) au fost sau nu ucigași, numai pentru că au strigat în piețe ce-au strigat. Lucruri extrem de complexe, după cum vedeți… În ultimul an, nu știu dacă puteți înțelege ce scriu, era un întuneric total. Mă feresc și nu mă las orbit de marile lumini ce-au apărut și spun doar atât: există și o mică lumină, una foarte mică, pentru mine. Pentru moment, îmi ajunge.”

Tot în ianuarie 1990, îi scrie lui Mircea Iorgulescu, de data aceasta foarte dezamăgit de tot ce se întâmpla în România, mai ales în mediul scriitorilor: „S-a ridicat la orizont o Lună în formă de cașcaval și a urmat o năvală (la care nu au participat toți oamenii de calitate, dar mulți dintre ei) la cașcaval – la cașcaval, muscal! la bulivar, birjar! – care nu m-a mirat, dacă mă gândesc bine, dar a avut asupra mea un efect paralizant. La urma urmei, tot ce se întâmplă e normal, nu? Păi, nu tocmai! Pentru că acea ridicare a copiilor și a tinerilor care, ei, și nu amatorii de avantaje, ne-au salvat fusese un eveniment total anormal, adică în afara oricăror norme stabilite până atunci. Mi se părea mie, în imensa mea neghiobie, că ar trebui să urmeze măcar o lună sau două de anormalitate, adică de puritate, de candoare, inconștiență, lipsă de calcul meschin etc. De poezie, dacă vrei. Înțelegeam că acest fenomen nu se poate petrece la toate nivelurile, că ar fi periculos să se întâmple așa, dar măcar între oamenii de litere… parcă-parcă. N-a fost să fie (deși cinstit vorbind, momente de puritate și de noblețe sufletească au existat). Citeam uluiți, în ziua de doi ianuarie, într-o publicație nouă apărută într-un orășel, un ciclu de poezii în care (lucrul era vizibil pentru un specialist) cuvântul Ceaușescu fusese înlocuit de cuvântul Libertate, cu același număr de silabe, iar în loc de «epoca de aur» era «epoca rușinii». Aferim! Să adaug lucrul cel mai important: că «poeziile» respective rămăseseră la fel de idioate.”

Iluziile, prin urmare, în cazul oamenilor lucizi, așa ca Florin Mugur, s-au spulberat repede, în chiar primele luni de după Revoluție, așa cum reiese și din rândurile trimise în martie 1990 aceluiași Mircea Iorgulescu: „În locul unei uriașe singurătăți colective (ce presupunea legături intraindividuale trainice) se clădesc milioane de singurătăți izolate care nu comunică. Mda. Sunt pesimist? Nu, dragă, luciditatea mea spune că această epocă insuportabilă (dar incomparabil mai deschisă spre libertate decât blestemata epocă metalică) e, înainte de orice, o epocă a indivizilor și a posibilităților (și imposibilităților) proprii. Nu ești un ins «tare»? Te cureți! Competență, talent, generozitate, omenie – fleacuri!”

Viața va continua și în aceste condiții, iar în cazul personajului nostru, ea va continua prin munca la editură. Exista libertate, putea fi publicată literatura de sertar, dar și literatura de calitate a momentului, însă, așa cum se plânge Florin Mugur de mai multe ori în scrisorile sale, tipografiile erau ocupate și de ziarele și revistele care apăruseră în 1990 într-un număr foarte mare (numai în București, scrie la un moment dat Florin Mugur, existau 150 de publicații!), ceea ce însemna mai puțină hârtie pentru cărți: „…nu se mai tipăresc cărți, toată hârtia se duce pe ziare, iar editurile – eh, editurile, care edituri? – ce prelungire de tiraj (cum credeam în primele săptămâni), când nici măcar volumul lui Dinescu (o broșurică) (e vorba de Moartea citește ziarul, volum redactat de Florin Mugur și care ar fi trebuit să apară în 1988, n.m.) nu apare, ci întârzie; moartea umblă prin tipografii și citește ziarele, mda, mda…”. În plus, editurile de stat erau blocate de patronii de edituri care dădeau „șperțuri în dolari în tipografii”.

Spre sfârșitul toamnei, după aproape un an de luptă cu depresia și cu insomniile din ce în ce mai severe, Florin Mugur își presimte sfârșitul. În noiembrie 1990, îi scria lui Lucian Raicu: „…nu cred că – dacă va fi din nou frig – mai apuc primăvara”. Nu a mai apucat, într-adevăr, primăvara lui 1991. Florin Mugur a fost găsit fără suflare pe 9 februarie 1991, în locuința sa. Pe 7 februarie tocmai împlinise 57 de ani. În ianuarie 1991, îi scria lui Mircea Iorgulescu: „Nu am puterea să-ți scriu acum despre mine. TOTUL STĂ. Sunt lipsit până și de curajul de a mă sinucide. Sentimentele – bune (ca inexistente) și rele (tot mai rare: eu m-am situat într-un con al indiferenței, pentru că îmi displace – bătrânețea! – tot ce se întâmplă, indiferent dacă e guvernamental sau vițăvercea), sentimentele, deci, sunt obosite și încărcate de o lehamite față de care ceea ce știai tu e fleac.”

Florin Mugur, Scrisori de la capătul zilelor,
ediție îngrijită, prefață și note de Mircea Iorgulescu,
Editura Compania, București, 2002