Data trecută am recenzat cartea domnului Gabriel Cornuțiu despre substratul dacic al limbii române și cu acel prilej am putut vedea cât de stăruitoare a fost preocuparea pentru originea noastră dacică, alături de cea latină și cu timpul împletită cu ea, de-a lungul întregii noastre istorii.
Ne vom opri astăzi la o altă carte privitoare la daci, scrisă în veacul al XIX-lea de Alexandru Papadopol-Calimah și reeditată relativ recent (în 2007 la Editura Dacia) de distinsa lingvistă Aurora Pețan.
Despre autorul acestei opere indispensabile pentru istoria noastră aproape uitată (Scrieri vechi pierdute atingătoare de daci) cititorul de astăzi știe prea puțin. L-a scos cumva din uitare pomenindu-l în treacăt G. Călinescu, în Istoria sa, ca pe un autor „harnic şi omniprezent”. În epocă, însă, Al. Papadopol-Calimah însemna mult mai mult decât atât. A fost o personalitate de prim rang a culturii româneşti: membru al Academiei din 1876, a fost ales la scurt timp, în 1890, vicepreşedinte al Secţiunii istorice .
Cartea de care ne ocupăm astăzi ţine în primul rând de istorie, însă cuprinde pe alocuri interesante observaţii de limbă. De altfel, Al. Papadopol-Calimah a debutat ca filolog în revista România literară, condusă de bunul său prieten Vasile Alecsandri, cu articolul intitulat Limba românească, publicat în 1855.
Într-o scurtă notă bibliografică, extrem de necesară dată fiind uitarea quasi-totală în care a căzut autorul, doamna Andreea Răsboiu remarcă ataşamentul acestuia pentru limba vie a poporului şi poziţia net adversă faţă de exagerările latiniste, citând un pasaj grăitor de bun simţ, pe care îl reproducem şi noi în continuare, pentru că el exprimă echilibrul împărtăşit de atunci încoace, începând cu cercul Junimii, de mai toţi filologii noştri de vază: „Mulţi – scria Al. Papadopol-Calimah – au întreprins întreprinderea cea mai greşită şi cea mai împotrivitoare civilizaţiei popoarelor. [În paranteză fie spus, această reluare pleonastică a aceleiaşi rădăcini lexicale, pe care noi o considerăm astăzi o flagrantă eroare stilistică, era, pentru bunii cunoscători ai latinei clasice printre care se număra şi autorul nostru, o figură prestigioasă, folosită frecvent de Cicero – n. A. I.]. În loc de a se îndeletnici – continuă Al. Papadopol-Calimah – cu limba părinţilor lor curăţind-o numai de acele ziceri străine ce ar fi cu totul ne-române şi nu înrădăcinate în popor, ei au îndepărtat şi acele cuvinte care, fiind române şi înrădăcinate din veacuri în ţară, sunt mai melodice şi mai frumoase decât cele de acum introduse”. Cititorii curioşi pot găsi acest interesant studiu de limbă în antologia alcătuită de Paul Cornea şi Mihai Zamfir, Gândirea românească paşoptistă, 1969, vol. II, Editura pentru Literatură.
Tot „atingător” cu limba mai găsim printre publicaţiile autorului studiul Botanica daco-getică aşa cum a fost consemnată în primele secole ale erei creştine de Deoscoride şi Lucius Apuleius. Recuperarea numelor vechi de plante din Carpaţi de către Cicerone Poghirc şi alţi reputaţi dacologi s-a făcut pe urmele lui Al. Papadopol-Calimah.
După acest excurs în variatele domenii de care s-a ocupat autorul nostru, să ne întoarcem la opera lui capitală, publicată între anii 1872-1876 în paginile revistei conduse de Hasdeu, Columna lui Traian. Este o lucrare unică în cultura noastră, strângând laolaltă fragmente din aproape trei sute de autori antici greci şi romani care au scris despre daci, însă ale căror opere s-au pierdut parţial sau în totalitate. Pe măsură ce înaintăm în lectura cărţii suntem tot mai uimiţi (şi totodată îndureraţi împreună cu autorul) de numărul impresionant de informaţii preţioase care au fost distruse de vreme. În acelaşi timp aflăm cu surprindere, prin intermediul fragmentelor păstrate, cât de mult se ştia în Antichitate despre daci şi cât de elogioase erau aprecierile de care aveau parte.
De la apariţia lucrării lui Papadopol-Calimah s-au mai publicat, cum se ştie, multe izvoare păstrate care vorbesc despre daci, relativ puţine însă şi fragmentare în comparaţie cu cele pierdute, mai întâi de G. Popa-Lisseanu în două volume, în anul 1939, reeditate în 2006, precum şi, în 1970, de Academia Română, tot în două volume masive.
Aceste izvoare păstrate au fost cercetate asiduu, desigur. Cele pierdute însă, mult mai numeroase şi de o importanţă primordială, sunt pomenite mult mai rar. Sarcina aceasta nobilă, căci este vorba de o veche nobleţe a străbunilor îngropată de timp şi devenită astfel contestabilă, şi-a asumat-o la mijlocul veacului trecut, sub domnia lui Cuza, autorul nostru, nepot de domn şi el. Ne-a lăsat astfel în dar sinteza de faţă, întocmită pe baza textelor consultate, dintre care cele mai multe descoperite de el, în originalul lor grec sau latin. Se înţelege lesne că republicarea acestei vaste sinteze astăzi reprezintă o iniţiativă extrem de binevenită, într-un context favorabil recuperării rădăcinilor identităţii româneşti, când interesul pentru daci este în continuă creştere atât printre străini, cât şi printre români.
Îngrijitoarea ediţiei, doamna Aurora Peţan, ne asigură că nu a mai găsit nicăieri în Europa, la popoarele socotite cândva barbare (celţi, iberici, germanici) o întreprindere similară de o asemenea anvergură. Aurora Peţan mai face o remarcă vrednică de atenţie. În lipsa concluziilor trase de Papadopol-Calimah însuşi, care se mulţumeşte să deplângă pierderea ireparabilă a atâtor opere istorice de primă însemnătate, editoarea de astăzi a cărţii sale se arată surprinsă de ceea ce domnia sa numeşte o anumită „consecvenţă” în dispariţia textelor pentru epoca de enorm interes pentru etnogeneza românească, anume epoca războaielor daco-romane. Ştim cu certitudine că s-a scris mult despre regatul lui Burebista şi despre Decebal şi despre Traian şi cucerirea Daciei şi transformarea ei în provincie romană, dar s-a scris pe baza unor crâmpeie, pentru că tot sau aproape tot ce era informaţie de primă mână s-a pierdut.
Dintre operele din păcate dispărute trebuie să pomenim lucrarea lui Traian intitulată Dacia (sau De bello dacico), cartea lui Criton, medicul împăratului, intitulată Getica, apoi cartea lui Apollodor din Damasc despre construirea podului peste Dunăre de la Drobeta, operele istoricilor de curte ai lui Traian care au scris despre războaiele cu dacii, biografia lui Traian scrisă de Tacitus şi câte şi mai câte.
După enumerarea impresionantă cantitativ din care am selectat doar câteva surse fundamentale, Aurora Peţan simte nevoia să se întrebe (în 2007) de ce au dispărut aceste scrieri sau, mai exact tocmai aceste scrieri: „Este vorba doar de coincidenţe? Sau a existat, la un moment dat, din motive greu de intuit, o încercare de înlăturare a documentelor referitoare la daci?”. După care adaugă prudent, pentru că motivele nu erau greu de intuit, ci greu de demonstrat: „Însă, în lipsa oricărei dovezi, orice tentativă de răspuns se situează în domeniul speculaţiilor”. Iată însă că, după mai bine de un deceniu, au apărut astăzi comentatori care nu se mai tem de posibila acuzaţie că ar face simple speculaţii şi, reluând discuţia despre aşa-zisele „coincidenţe”, merg mai departe şi identifică precis, pe bază de raţionamente riguroase şi chiar de documente, acele interese vrăjmaşe care au putut provoca, în diferite epoci, distrugeri sistematice ale izvoarelor despre daci, socotite în continuare, la nivel oficial, din raţiuni de convenabilitate diplomatică, a nu fi altceva decât opera hazardului. Nu e însă cazul să tratăm aici mai pe larg această gravă şi spinoasă problemă a hazardului, eufemistic vorbind, sau, altfel spus, a polemicii dintre adepţii simplei întâmplări şi partizanii teoriei conspirativităţii. Ne mulţumim să semnalăm doar că a fost repusă pe tapet, în cadrul definirii şi redefinirii permanente a identităţii, cu bune şi cu rele, aşa cum a fost şi cum este.
Revenind la Papadopol-Calimah şi la intenţia cărţii în care şi-a pus tot sufletul, se cuvine să-i dăm lui însuşi cuvântul. De la bun început arată ce şi-a propus în seria de articole din Columna lui Traian. O face lucid şi calm, cu durere de obicei reţinută bărbăteşte, în cuvinte perfect grăitoare: „Câte probleme au rămas nedezlegate pentru vechea istorie a noastră, pentru epoca dacă? Care a fost limba dacilor sau a geţilor? Care au fost adevăratele hotare aborigene ale propriu-zisei Dacii? Care erau cârmuirea, legile, literele, chorografia – într-un cuvânt istoria lor toată? Aceste probleme ar fi desluşite pentru noi, dacă scrierile bătrâne s-ar fi păstrat. Noi ne propunem a da aici o nomenclatură de autori vechi în astă materie, ale căror scrieri sunt pierdute, poate pentru totdeauna”.
Pe măsură însă ce înaintează în demersul recuperator al moştenirii dacice, identificarea cu obiceiul cercetării sale devine tot mai puternică şi în aceeaşi măsură se intensifică durerea de pe urma pierderilor. Se recunoaşte bunăoară, în „purtătorii de cojoace” hiperborei pomeniţi de Simmias (p.89): „Între alte producţiuni literare, se vede din câteva fragmente că Simmias scrisese un poem sub titlul Apollo în care trata despre massageţi, hiperborei şi semi-câni. Pe aceştia din urmă, semii-cânii, care erau vecini cu massageţii, se crede că poeţii îi numeau astfel „pentru că erau îmbrăcaţi cu cojoace, purtându-le cu blana în afară, precum şi astăzi se obişnuieşte a se vedea printre ţăranii noştri”.
Selecţia unor pasaje din Cezar, Cicero şi Tacitus în care aceştia se referă la daci se reduce la un şir de simple reproduceri, fără multe comentarii, socotindu-se probabil că acestea (pasajele) vorbesc de la sine. Iată, bunăoară cum se încheie reproducerea fragmentelor cu pricina din Tacitus: „Opunându-le cuvintelor sale din Historia, libr. 1-2, unde marele istoric ne spune că a scris, între altele, evenimentele care au ilustrat pe daci (nobilitatus cladibus mutuis Dacus) prin biruinţele sau învingerile lor, ne lămurim că tocmai cărţile sale care s-au pierdut tratau despre Dacia”. Constatarea că s-au pierdut atât de des la numeroşi scriitori antici tocmai cărţile care tratau despre Dacia revine ca un leit-motiv în paginile sintezei lui Papadopol-Calimah.
Simpla reluare a consemnării pierderilor este suficientă pentru a ne trezi un sentiment de tristeţe. Când şi când, autorul nu-şi poate stăpâni acest sentiment şi lasă să-i scape accente îndurerate, ca bunăoară vorbind despre Mysorum libri (p.90): „În vechimea mult îndepărtată, exista o colecţiune de cărţi care avea titlul Cărţile Mysilor, cuprinzând istoria mysilor. Această colecţiune era biblioteca tradiţiilor preistorice ale Mysilor. Sophocles să fi scris opera sa pierdută Mysii după aceste antice monumente? Din nenorocire, şi unele şi altele sunt pierdute cu totul. Sub numele de Mysi autorii vechi cuprindeau şi pe geţi”.
Mai aflăm că un anume Callistrates, aparţinător unei „epoci necerte” şi tot incert identificat, a scris pe larg despre războaiele sciţilor cu tracii, în cel puţin trei cărţi (căci Ştefan Bizantinul o citează pe a treia). Scrierile lui au pierit şi ele „în naufragiul învăţatei antichităţi”.
Dintre autorii ce au scris despre hiperborei este pomenit un anume Metrodoros, care ne spune că aceştia trimiteau anual daruri la oracolul lui Apollo din Delfi, fundat de ei, după mărturia aceleiaşi învăţate antichităţi.
Aflăm de asemenea, din preţioasa sinteză a lui Papadopol-Calimah, despre Olen din Lycia, poet mai vechi decât Homer. Acest Olen a cântat istoria fecioarelor venite din ţara hiperboreilor, care au introdus în Grecia cultul lui Apollo şi al Dianei, adică al Soarelui şi al Lunii.
O întreagă istorie a Antichităţii este reconstituită din crâmpeie care dezvăluie un aport getic important atunci şi aproape uitat astăzi. Când spun astăzi mă refer atât la momentul în care şi-a scris Papadopol-Calimah preţioasa lui sinteză, cât şi la relativ recentul moment post-ceauşist care a declanşat, într-un climat favorabil globalismului galopant, o reacţie exagerată de negare a rădăcinilor dacice pe care unii s-au grăbit să le eticheteze, în mod pripit şi ignorant, drept prelungiri ale exagerărilor protocroniste. Numeroasele mărturii adunate de Papadopol-Calimah în cartea lui ne permit însă, indubitabil, să ieşim de sub apăsarea aşa-zisei corectitudini politice şi să nu ne mai ruşinăm, cum am fost îndemnaţi insistent să o facem, de acele manifestări prioritare ale dacilor pe care le cunoştea foarte bine şi le recunoştea cu admiraţie învăţata antichitate.
Un alt exemplu invocat de autor este opera străveche a expediţiei argonauţilor, care, în repovestirea sa, ajungând la insula Peuce, getica Peuce, o numeşte „o insulă a Dunării noastre (s.n.)”, asumându-şi astfel trecutul dacic, cu convingerea că tot ce are atingere cu spaţiul în care au trăit străbunii noştri daci este spaţiul nostru. Aşa simţea întreaga lui generaţie, pentru care dacii n-au pierit, ci ne îndeamnă să-i recuperăm şi să le continuăm moştenirea. Puternicul curent prodacic renăscut astăzi a creat climatul necesar republicării atât de binevenite şi revalorificării sintezei lui Papadopol-Calimah.
Iată, în încheiere, pasajul referitor la argonauţi: „Poetizată şi acoperită cu văluri fabuloase, această epocă este una dintre cele mai îndrăzneţe întreprinderi ale omului. Data ei se prezintă pe la 1350 î.Hr. Navigatorii daci nu străbătuseră până atunci, după mărturia lui Apollonius din Rhodos, mai departe de Propontida, iar această expediţiune îi făcea să cunoască Palus Maeotis, Tanais, ţările hiperboreilor şi ale cimerienilor, Dunărea şi ţărmurile Mării Negre, stânca lui Prometeu, Carpaţii şi Balcanii, stâncile Dunării care fac parte din munţii Riphei sau Hyperboreeni, insula Peuce de la gurile Dunării, pe care o numea getică, insula geţilor (s.a.): Du-te, carte, la getica Peuce situată pe Istru – Liber ad Geticam Peucem Istrumque iacentem”. Aşadar, getica insulă Peuce „a servit de aşternut de nuntă amorezilor fugari Iason şi Medeea”. Iar cărţile despre expediţia argonauților (printre care se afla şi tracul Orfeu, cântăreţ al faptelor de vitejie) nu sunt străine istoriei noastre antice. Dimpotrivă – scrie cu mândrie Papadopol-Calimah – „mult are a face această minunată călătorie de voinici şi negustori cu Dacia”.
Punând laolaltă o mulţime de vestiţi voinici greci, traci şi daci din epoca străveche a Europei, simplul nomenclator anunţat în prefaţă de Al. Papadopol-Calimah se preface încetul cu încetul într-o „minunată călătorie” ce poate rivaliza cu cele mai pasionante creaţii ale acelei vechi specii narative de aventuri care de la un timp s-a numit roman istoric.