Roberto Bolaño abordează, în romanul său publicat în anul 1998, Detectivii sălbatici, marea temă a călătoriei, cu scopul declarat de a exprima esența personajelor sale, dar și a lumii în care trăiesc acestea. Desigur, fiind vorba despre un scriitor ale cărui creații sunt prin excelență experimentale, călătoria nu rămâne niciodată la stadiul de deplasare în spațiu, ci dobândește semnificații profunde, reprezentând, dincolo de inițierea protagoniștilor, și o neașteptată formă pe care o îmbracă exilul în opera scriitorului chilian. Un exil în literatură, fiindcă doar literatura poate oferi unor asemenea personaje salvarea de chingile unei existențe care nu-i mulțumește, iar autorului, soluția esetică necesară pentru configurarea unui text care să poată – încă o dată! – provoca toate clișeele interpretării. O mențiune specială merită excepționala traducere în limba română a acestui mare roman, semnată de Dan Munteanu Colán, admirabilul cărturar căruia publicul de la noi îi datorează tălmăcirile câtorva capodopere, dacă ar fi să amintim aici doar Obscena pasăre a nopții, de José Donoso, Trei tigri triști, de Guillermo Cabrera Infante sau alte câteva creații reprezentative ale lui Roberto Bolaño, de la povestirile din Convorbiri telefonice la tensionatul discurs narativ din Amuleta.
Prin urmare, drumurile lui Arturo Belano și Ulises Lima, personajele centrale, vor semnifica, mai presus de încercarea fiecăruia de a se cunoaște pe sine și de a dobândi o înțelegere superioară a marilor adevăruri ale lumii din jur, o inedită expresie a unei „reprezentări alegorice a infernului” în care cei doi coboară, asemenea lui Dante din Divina Comedie, lui Ulise din Odiseea lui Homer, sau lui Enea din Eneida lui Virgiliu. De altfel, importante voci ale criticii literare au afirmat că cele mai complexe romane ale lui Roberto Bolaño, Detectivii sălbatici și 2666, se raportează, „tematic și stilistic, la clasicii Antichității, în primul rând la Odiseea și Eneida”, trecând, apoi, prin romanul Ulise, al lui James Joyce, dar recitind cu atenție și ficțiunile lui Borges. În mod semnificativ, atât personajele, cât și autorul găsesc în marea literatură a epocilor anterioare unicul spațiu unde se pot simți la adăpost de provocările existenței, chiar dacă aplecarea spre domeniul literar reprezintă și un simbolic exil, pe deplin asumat ca atare. Căci, așa cum consideră Raul Rodríguez Freire, Bolaño s-a plasat el însuși în această ilustră descendență, fiind un soi de „rapsod contemporan” care a hotărât să spună, prin creația sa, povestea tragică a unei întregi generații (de scriitori latino-americani și nu numai) condamnate să rătăcească fără încetare, întemeindu-și demersul narativ pe imagini și figuri literare consacrate ale canonului occidental, de la Homer la Dante sau James Joyce, găsind în exilul în literatură tot ceea ce viața reală nu putuse niciodată să le ofere.
Homer și epopeile sale sunt, mai presus de detaliile bio-bibliografice, o adevărată „idee culturală” care a străbătut veacuri de-a rândul cultura occidentală și care continuă să influențeze modul în care receptăm atât marile cărți ale literaturii anterioare, cât și creațiile contemporane. Iar Vico a demonstrat cu suficientă vreme în urmă că tema călătoriei, în funcție de care cititorul se orientează în lectură și interpretare, nu are, de-a lungul timpului, aceleași semnificații, sensurile ei variind în funcție de epocă și de spațiul cultural unde e abordată. De aceea, Ulises Lima poate fi „fiecare Ulise posibil în parte”, căci, așa cum spunea Borges, într-o perioadă de timp infinită, toate lucrurile se pot întâmpla tuturor oamenilor… Iar un om obișnuit din Dublinul începutului de secol XX poate primi replica cea mai potrivită din partea unui tânăr latino-american care străbate lumea în lung și-n lat pentru a căuta ceea ce, după cum va înțelege el însuși în cele din urmă, nu poate fi găsit nicăieri în universul exterior, ci, poate, doar în sine. Nu e, deci, o întâmplare că personajul lui Roberto Bolaño din Detectivii sălbatici poartă numele de Ulises (Lima), fiind vorba aici, ca să repetăm sintagma lui Jacques Derrida, despre o adevărată „politică a filiației”, astfel încât povestea miticului Ulise să poată fi relatată încă o dată, acum, însă, îndreptându-se spre epuizarea radicală a sensurilor. Critica literară a evidențiat, de asemenea, că schema temporală din Detectivii sălbatici poate fi raportată la cea a Odiseei homerice, mai ales deoarece Roberto Bolaño însuși a analizat pe larg așa-numita „schemă a lui Polifem” care ar funcționa în romanul său.
E vorba, așa cum explică scriitorul, despre complexul și complicatul joc al vocilor care acoperă perioada cuprinsă între 1975 și 1996 (nu întâmplător, sunt mai bine de douăzeci de ani, adică tocmai perioada petrecută de homericul Odiseu departe de Itaca), și în care un rol esențial ocupă amănuntul că Ulises Lima alege drept tovarăș al său pe un anume Arturo Belano, dar și acela că protagoniștii par, uneori, a se auzi cu dificultate din acest cor polifonic al vocilor celorlalți (voci ce se contrazic, se suprapun sau se întrețes) și care, vorbind despre ei, dau adesea senzația că le acoperă glasurile și le anulează invidivualitatea. În paranteză fie spus, preocuparea pe care a avut-o Roberto Bolaño pentru opera lui Homer, dar și pentru cea a lui Joyce, este evidentă încă de la începuturile sale literare, și anume de la apariția celui dintâi roman al său, scris în colaborare cu A.G. Porta, intitulat Consejos de un discipulo de Morrison a un fanático de Joyce. (1984).
Asemenea lui Joyce și lui Leopold Bloom, Ulises Lima reprezintă un răspuns în cheie personală pe care Roberto Bolaño îl dă epocii sale, încercând să exprime esența unui întreg spațiu cultural, cel latino-american, pus sub semnul violenței și al exilului. Aceasta fiind situația, e evident că personajul din Detectivii sălbatici nu se va întâlni nici cu lotofagii, nici cu ciclopii, nu se va confrunta cu amenințările Scyllei și ale Charibdei, cel puțin nu așa cum le imaginase Homer. Dar ceea ce unește viziunea lui Bolaño de cea homerică e apropierea morții și încercarea de a o eluda, existența la limită pe care o duc personajele, în primul rând Ulises Lima. În plus, asemenea homericului Odiseu, Ulises Lima călătorește, la un moment dat, chiar către o insulă necunoscută, iar Jacinto Requeña, căruia Lima îi povestește acea experiență, va remarca: „Într-o zi l-am întrebat unde a fost. Mi-a spus că a călătorit de-a lungul unui râu care leagă Mexicul de America Centrală. Din câte știu eu, nu există un asemenea râu. […] Dintre toate insulele pe care le vizitase, a ales două. Insula trecutului, spunea el, unde exista doar timpul trecut. Și insula viitorului, unde singurul timp e viitorul.”
Lipsit de un Laertes și de o Itaca unde să simtă pe de-a-ntregul că e casa lui, Lima părăsește Mexicul și, împreună cu Belano, pleacă din America Latină, o vreme nemaiștiindu-se nimic despre ei. Ulterior, se presupune că Ulise ar fi murit, însă un cercetător care studiază „realismul visceral” va demonstra, după ani de zile, că acest lucru nu e adevărat. Cert e, în orice caz, că Ulises e eternul rătăcitor, un călător care, asemenea lui Baudelaire, pornește la drum cu convingerea că nu destinația e importantă, ci drumul până acolo. Iar finalul Detectivilor sălbatici ni-l prezintă pe Ulises tocmai în capitala mexicană, în mod simbolic, în punctul de plecare al călătoriei sale, în vreme ce despre Belano, un anume Jacobo Ureda spune că ar fi ajuns în Liberia, împreună cu fotograful López Lobo. Sau, după cum se exprimă Roberto Bolaño însuși, „Știm de la Heraclit că orice călătorie e fără întoarcere, căci atunci când deschide ochii în mijlocul unei lumi noi, străine de tot ceea ce știa până atunci, omul constată că totul e altfel – însă e altfel și acasă, adică în locul de unde a plecat.”
Critica literară a considerat că Detectivii sălbatici reprezintă un soi de „punct terminus pe traseul epuizării cercului odiseic”, ilustrat de scriitori precum Homer, Virgiliu, Dante, Shakespeare sau Milton, Faulkner și unii dintre reprezentanții realismului magic (de pildă Alejo Carpentier, în Pașii pierduți). Iar locul nostalgiei după Itaca natală pe care o nutrea Odiseu e luat, în romanul lui Bolaño, de convingerea că, pentru a înțelege cu adevărat ce înseamnă acasă, trebuie să te autoexilezi, să-ți părăsești familia, casa și țara, din proprie voință, pentru ca, la capătul acestei experiențe inițiatico-revelatorii, să poți înțelege cu adevărat cine ești tu însuți. Evident, călătoria și îndepărtarea de casă implică și coborârea simbolică în Infern, iar experiențele personajelor din Detectivii sălbatici descriu această treaptă absolut necesară în mod alegorico-simbolic. Iar dacă Walter Benjamin demonstra că experiența scrisului alăturată celei a morții conduce spre esența alegoriei, trebuie să acceptăm că numeroase texte în proză ale lui Bolaño pot fi interpretate din această perspectivă, în primul rând Detectivii sălbatici, cu atât mai mult cu cât experiența thanatică e dublată, la scriitorul chilian, de nevoia (obsesia) re-scrierii, a reelaborării continue a propriei opere, prin reluarea personajelor, întâmplărilor, semnificațiilor, într-un mod care a fost nu o dată comparat cu strategiile artistice ale lui Jorge Luis Borges.
S-a spus chiar că, în lipsa unei lecturi în cheie alegorică, cititorului i-ar rămâne străine multe dintre elementele esențiale ale scrisului lui Bolaño, Raul Rodríguez Freire evidențiind „textele-reper”, cele pe care le are în primul rând în vedere scriitorul în Detectivii sălbatici, și anume Odiseea lui Homer și Cântul XXVI din Divina Comedie a lui Dante. Căci Ulises Lima ar fi dantesc, dar călătorește pentru a deconstrui Odiseea lui Homer, romanul acesta al lui Roberto Bolaño prefigurând, în acest fel, ceea ce se va întâmpla în 2666. Însă demersul deconstructiv întreprins de scriitorul chilian vizează și realitatea literaturii latino-americane în ansamblu, câtă vreme creația sa evidențiază importanța figurilor feminine, de la Cesárea Tinajero la Auxilio Lacouture, astfel el situându-se la polul opus reprezentanților spiritului patriarhal al continentului sud-american. Tot o femeie îi salvează lui Ulises viața, semnificațiile morții Cesáreei explodând în numeroase direcții, câtă vreme reprezintă chiar rizomul spectral care structurează întregul roman, ea fiind o figură asemănată uneori de exegeți cu cea a Dulcineei din Don Quijote, marele roman al lui Cervantes. Nu întâmplător, tocmai femeile providențiale pe care protagoniștii lui Bolaño le întâlnesc în călătoriile lor sau cele pe care Ulises Lima le întâlnește pe râul inexistent dintre Mexic și America Centrală sunt și imaginile simbolice ale exilului, ale înstrăinării, ale plecării fără perspectiva întoarcerii acasă, altfel spus a fenomenului tragic al migrației care marchează de decenii întregi regiunile subdezvoltate sau marcate de violență, de crime și de conflicte fratricide ale Americii Latine.
Iar moartea Cesáreei, pentru ca, prin sacrificiul ei, Ulises Lima să fie salvat, are loc în deșertul Sonora, prefigurând în mod clar izbucnirea incredibilă a violenței care va marca romanul 2666, marea carte apărută postum a lui Roberto Bolaño. Legătura simbolică cu alte și alte manifestări ale violenței din istoria umanității e evidențiată și în momentul în care Cesárea e întrebată la ce lucrează, ea răspunde că scrie despre Hypatia (specialista în filosofie, matematică și astronomie care a fost ucisă cu brutalitate, în jurul anului 415, de creștinii din Alexandria). Asemenea ei, și Cesárea își va da viața pentru cei din jur și pentru lucrurile în care crede mai presus de orice, opunându-se în felul ei barbariei dezlănțuite a epocii care, pe drept cuvânt, folosind expresia lui Harold Bloom din Canonul occidental, o putem numi „haotică”.
Interesant este că în Detectivii sălbatici, principala preocupare a câtorva personaje este de a găsi o scriitoare, pe Cesárea Tinajero, la fel cum, în 2666, cel căutat va fi tot un scriitor, Benno von Archimboldi. Spațiul unde se petrec întâmplările e Santa Teresa, orașul ficțional creat de Roberto Bolaño pornind de la datele cât se poate de reale ale orașului mexican Ciudad Juárez, marcat de violență și de crime odioase, pe care scriitorul chilian le va detalia în romanul său postum. Însă convingerea lui Bolaño că „lumea în care trăim e un loc plin de primejdii și că literatura e în mod fundamental periculoasă” este exprimată încă din discursul său la decernarea Premiului Gallegos, pentru Detectivii sălbatici, autorul subliniind în acest fel una dintre ideile care-i străbat opera, și anume că „scriitorul e o ființă gata oricând să riște totul pentru a-și împlini vocația și care, chiar știind că va fi înfrânt, continuă pe acest dificil drum.”
Numeroasele personaje pe care le creează Bolaño răspund acestei convingeri și o confirmă, așa cum se vede încă din primele două părți ale Detectivilor, purtând titlul Mexicani pierduți în Mexic, 1975. Aici cititorul descoperă prezentarea mișcării literare a „realiștilor viscerali”, în frunte cu Arturo Belano și Ulises Lima, acesta din urmă fiind inspirat, în opinia unor exegeți, de viața poetului Mario Santiago Papasquiaro, prezentare făcută cu umor și ironie, Bolaño dovedindu-se a fi un adevărat maestru al ireverențiozității, dar reușind, în egală măsură, prin vocea narativă pe care și-o asumă, să imite detașarea livresc-erudită a unora dintre cele mai bune ficțiuni borgesiene. Bolaño dă jos de pe piedestal toate marile figuri literare ale Mexicului, începând cu de-a dreptul miticul Octavio Paz, devenit, aici, în calitatea sa de personaj literar, principalul inamic al tinerilor scriitori Belano și Lima, în ciuda uriașului său prestigiu de laureat la Premiului Nobel și de editor al influentei reviste Vuelta, care a canalizat vreme de decenii energiile creatoare din spațiul cultural mexican. Detectivii sălbatici devine, privit din această perspectivă, un roman despre scriitori, mai precis despre poeți, al unui romancier care se considera, după cum a insistat el în repetate rânduri, „în primul și în primul rând, poet”…
În mare parte, textul prin excelență polifonic al cărții constă în jurnalul lui Juan García Madero, care își exprimă sentimentele cu privire la acceptarea sa în grupul „realiștilor viscerali”, dar care înregistrează și micile întâmplări cotidiene. De aici și limbajul colocvial folosit, dar și descrierile vieții boeme din jungla concretă a unui oraș precum capitala Mexicului. Iar dacă în prima parte a cărții personajele sunt prezentate pe rând și descrise cu grijă, în cea de-a doua (care acoperă perioada cuprinsă între 1976 și 1996) descoperim o viziune caleidoscopică a oamenilor și a universului în care ei trăiesc, realizată de autor prin intermediul naratorilor multipli. Semnificativ este că un personaj important pentru romanul 2666 este introdus de pe acum, căci cei implicați în acțiunile relatate se întreabă mereu: „Cine e Archimboldi?” Aici, el e prezentat drept o figură de seamă a lumii literare, nu un scriitor german prea puțin cunoscut de marele public, așa cum se va întâmpla în 2666.
Roberto Bolaño scrie despre lumea literară pe care a cunoscut-o el însuși (și de care a fost atât de dezamăgit!), parodiind festivalurile literare și pretențiile absurde ale poeților prețioși (și ridicoli…), fără a se feri să vorbească deschis despre corupția și sferele de influență ce caracterizează establishment-ul cultural al Americii Latine. Bolaño încurajează implicit dorința tinerilor Belano și Lima de a se impune în lumea literară, însă știe foarte bine care sunt riscurile pe care aceștia și le asumă și mijloacele la care, din păcate, s-ar putea să fie nevoiți să recurgă pentru a fi publicați, pentru a avea cronici (favorabile), pentru a deveni cine cred ei că își doresc să devină – dar prea puțin ei înșiși, într-o lume ce pare a promova doar mediocritatea și impostura. Exilul în literatură despre care vorbeam anterior și care funcționează în cazul lui Roberto Bolaño ca autor al acestui extraordinar roman, devine, în cazul personajelor sale, un exil din literatura contemporană, mai precis o autoexilare creatoare care să poată ține piept pretențiilor unei lumi artificiale și prea puțin dispuse să recunoască talentul autentic.
Privit în ansamblu, romanul Detectivii sălbatici reprezintă încercarea de configurare a unei veritabile voci literare, dar și de exprimare a credinței autorului-naratorului în literatură, fără a ascunde îndoielile pe care, uneori, chiar literatura le poate determina. Tocmai de aceea, cartea a fost uneori interpretată drept „expresia în cheie latino-americană a unor scrisori către un tânăr poet sau chiar a unui nou portret al artistului la tinerețe” – de astă dată, a artistului Lumii Noi, confruntat în permanență cu alte probleme și sau provocări decât cele care marcau existența joyceanului Stephen Dedalus. De altfel, toate aceste elemente se vor regăsi și în 2666, unde numeroase personaje meditează asupra rolului și locului literaturii și al artistului într-un univers în care singura regulă pare a fi violența dezlănțuită, iar Archimboldi va decide chiar, în închisoare, să-și asume condiția de scriitor important, gata să riște totul pentru opera sa.
În cea de-a treia parte a Detectivilor, intitulată Deșertul Sonora (1976), Bolaño revine la vocea narativă a lui Juan García Madero, autorul recurgând acum la numeroase elemente vizuale, venite pe filiera experimentelor literare avangardiste latino-americane, dar care pot fi puse în legătură și cu spiritul ludic și parodic din Tristram Shandy, capodopera de secol XVIII a lui Laurence Sterne, care ironiza prețiozitatea literară – una dintre preocupările esențiale din romanul lui Bolaño. Iar finalul cărții, cu retoricele interogații „Ce este dincolo de fereastră?” ar reprezenta aluzia clară a scriitorului la semnificațiile dispariției, ale golului, ale vidului existenței umane într-o astfel de lume lipsită de veritabilele puncte de reper, dar ar fi și cheia pentru dezvăluirea adevăratei complexități a romanului. Căci Detectivii sălbatici e și un uluitor text al marelui oraș, capitala mexicană primind, în paginile sale, una dintre imaginile cele mai pregnante din întreaga literatură (latino-americană și nu numai), dar și un roman de formare și un traseu inițiatic în ceea ce privește exilul în literatură și exilul înțeles ca literatură. Pe de altă parte, plasând-o pe Cesárea Tinajero, poeta căutată de protagoniști, în deșertul Sonora, Roberto Bolaño dă o replică tradiției centralismului cultural, demonstrând că e pe deplin capabil el însuși să părăsească decorul citadin al capitalei pentru a descrie deșertul, încă o imagine a golului, a vidului și a eșecului, de astă dată reprezentând și un alt fel de exil, cel fizic, replică a celui interior deja evidențiat. Din realitatea dură a lumii contemporane marcate de violență personajele lui Bolaño se retrag în literatură, transformând literatura în spațiu simbolic al exilului, iar din prețiozitatea lumii culturale unica salvare e retragerea în deșert, în spațiul gol la nivel fizic, pentru că doar acolo creativitatea umană ar putea să se regăsească.
Romanul acesta e și o explorare a resorturilor intime ale lumii literare din Mexic, marcată de micile ei ritualuri ori de marile sale figuri, apropiindu-se, în acest sens, de unele dintre marile creații metatextuale latino-americane ale ultimei jumătăți de veac, de la Șotronul lui Cortázar la Paradisul lui José Lezama Lima ori la Aura lui Carlos Fuentes. În acest fel, Detectivii pregătesc, la nivel simbolic, terenul pentru 2666, unde temele exilului și violenței vor dobândi semnificații superioare și vor fi analizate la nivelul unor personaje diferite, însă, nu o dată, inspirate de cele deja prezente în Detectivii sau reluându-le pur și simplu pe acestea.
Roberto Bolaño, Detectivii sălbatici. În românește de Dan Munteanu Colán, Editura Univers, 2017