Mihaela Ilie este un artist plastic ploieștean, de o delicatețe și o discreție aproape năpăstuitoare. Poate că explicația stă și în baștina ei, fiindcă, de fel este din Cluj (unde a și absolvit Artele Plastice), dar a făcut casă tocmai în urbea lui Nenea Iancu. Un destin tragic i-a lăsat însă casa pustie, acum un an pierzându-și soțul, un reputat medic ploieștean. De regulă, un accident biografic în viața unui artist lasă traume indelebile, cu sechele prelungi în conștiința sa creatoare, în adâncimea credo-ului său artistic (care poate fi și basculat) și, de ce nu, chiar în structura sa psiho-somatică. Puțini dintre aceștia sunt însă capabili, nu să șteargă urmele lacrimilor pe obraz (acelea vor rămâne o veșnicie acolo!), ci de o „renaștere”, care să ducă la un fel de retroversie a suferinței în elevație artistică. Discreția sub vălul căreia s-a dezvoltat ca artist s-a risipit brusc la momentul dezlănțuirii dramei personale. Reinventarea aceasta incredibilă a dus la apariția fulgerătoare a unui atù formidabil, pe care artiștii să le zicem „pleziriști” nu-l au. Și nu-l au, din simplul motiv că puțini creatori își pot dezvolta pulsiunea artistică în preajma, ori ca o consecință a unui caz de damnatio. Altfel spus și fără să amestecăm planurile, tragedia care i-a schimbat cursul vieții artistei a hrănit, pe dedesubt, cu material sublim, arta pe care ea o slujește.
Această magică retorsiune a făcut posibilă o expoziție extrem de interesantă la CLUJ ART, cu o serie de lucrări realizate în ultimul an, intitulată închis / deschis – ÎNTREDESCHIS.
Ele, lucrările expuse, se complică, să spunem așa, metafizic, pentru că fac trecerea de la decorativismul de intensitate medie de până atunci, la o stază puternică a meditației de o gravitate extremă, chiar dacă, în aparență, tema e abordabilă. Pictura Mihaelei Ilie atacă acum (cu toate că, de fapt, ar fi trebuit să spunem „se așază sfielnic”), în tonalități uneori poate prea sepulcrale, cel mai puternic generator de credință, cu adânci substraturi semantice: lumina. De fapt, LUMINA. Lumina care oscilează între substanța divină și harul ochiului uman. Lumina, cu întregul ei câmp polisemantic, aflată în veșnică oscilație existențială a dilemei Libertate sau Abscons. În ambele ipostaze, însă, ghicim aceeași aură transcendentală, fie că e vorba de metafora albastrului (Doamne, câtă risipire de albastru, doar ca să nu Te vedem! – spune undeva Odysseas Elytis), fie de Cel De-a Pururi Nevăzut în Toate (deus absconditus). Altfel spus, și într-un caz, și-n celălalt, este imposibil ca esența lui Dumnezeu să fie definită prin rațiunea umană. Dar, dacă ar fi să ni se permită să completăm (cu smerenie, firește!) „directiva” teologiei creștine, nimic nu ne oprește să avem revelații. De pildă, că lumina pare acum liberă, descătușată, caldă, murmurând uman. E corolar. Deci, artistul nu atacă fățiș Principiul. Ci doar se uită la el cu ochii întredeschiși.
Într-un tablou precum Lacrimosa, dincolo de măiestria cu care lumina e lăsată să pătrundă printre gratii, individualizăm tușele intense de roșu, ce sugerează sângele pulverizat de aripa păsării care se zbate să evadeze. Sigur, e un calc romantic aici: la colombe = la liberté, dar el nu parazitează semantica imaginii, ci, dimpotrivă, o potențează. Iar noi deja știm codul.
La fel se întâmplă și în Preludiu, un alt veritabil poem filosofic, decriptabil tot în aceeași cheie. Adâncimea semantică este obținută simplu, prin ideea de umbră contrapusă luminii (atenție, tot timpul ea e difuză, căci mesajul venit de Sus, de Foarte Sus, nu a fost niciodată și nici nu va fi vreodată clar, limpede!). Aerul evanescent al întregului tablou complinește ipoteza dietrologică (adică, din spate!) fie a unui leșin sau treziri, fie a tensiunii dorinței in statu nascendi.
Epifaniile tablourilor ei sunt în egală măsură și o formă de terapie. Ele vin să certifice minunea că, deși obturată uneori, Lumina reușește să pătrundă oriunde. Peste tot. Până și în cele mai nepătrunse mistere. Până și în cele mai lăcătuite taine. Dar, mai ales, plutește ca o colombă pe deasupra vechilor dureri, izbutind în cele din urmă să le vindece.
În cea mai din urmă instanță, expoziția Mihaelei Ilie mi se pare o competiție între: Destin, Artist și Principiu. Un turnir fără menajamente. În trei deschis!