comentarii critice
NICOLAE BALTĂ

LIVIUS CIOCÂRLIE, UN FALS ÎNVINS

Articol publicat în ediția 4/2020

Ceea ce constituie specificul cărții confesive a lui Livius Ciocârlie (Clopotul scufundat) este nu atât conținutul memorialistic, cât relatarea construirii acestei cărți. Intitulată – de către editor, probabil, după cum remarca Nicolae Manolescu – „romanˮ, ea se dovedește mai curând romanul unui roman, în care portretul autorului scriindu-și memoriile se dovedește mult mai captivant decât memoriile propriu-zise. Dintre cele două planuri, al prezentului scriiturii și al trecutului povestirii, ce se pot echivala cu ceea ce Gerard Genette numește „narrationˮ1 și respectiv „histoireˮ, cel mai atrăgător este întâiul, deoarece dă imaginea fidelă a personalității celui ce vorbește despre sine. Scriitorul – critic literar devenit și el autobiograf – își întrerupe frecvent întoarcerea în trecut și ne vorbește direct despre sine, comunicându-ne lapidar ceea ce este el. Observațiile despre evoluția scrierii memoriilor deschid aceste „parantezeˮ în text, veritabile breșe prin care prezentul erupe sistematic, făcând ca narațiunea să penduleze neîncetat între două planuri: al naratorului și al „personajuluiˮ, reprezentați de una și aceeași persoană, aflată la vârste biologice diferite, care își dispută întâietatea. Narațiunea, care de regulă este autobiografică, este deseori și heterodiegetică: mai tânărul Livius Ciocârlie devine un altul, celălalt, observat și comentat de propriul său eu cu obiectivitate: „El nu s-a putut stăpâni, a citit într-o casă câteva paginiˮ, relatează autorul, referindu-se la paginile pe care le-a scris, și continuă,: „Rezerve prudente, laude politicoase, e dezamăgit. Starea lui natural depresivă. Zâmbetul lui «amar». Amar adică acruˮ, pentru ca uneori trecerea de la o formă la alta a personajului să aibă loc în cuprinsul aceluiași enunț, de la o frază la alta: „Mă aplec și mângâi un câine printre pomiˮ, își amintește criticul de pe când era copil, pentru ca apoi să revină brusc în prezent: „Deschide dicționarul ca să afle ceva despre cuvântul descărnat pom […].ˮ

Clopotul scufundat (apărut în 1988 la Cartea Românească) abundă în asemenea metamorfoze; autorul, critic literar cunoscut și profesor universitar, tatonează, înșirându-și mai mult sau mai puțin aleatoriu trecutul, în căutarea a ceva ce nici el, în primul rând, nu știe ce este și întrebându-se totodată de ce scrie volumul de față. Încercând să aflăm definiția pe care autorul o dă propriei sale cărți și implicit motivația scrierii ei, ceea ce putem afla nu reușește să ne lămurească decât cel mult intuitiv. Ce se poate desprinde se face cu efort, prin smulgerea din contextul altor informații: „Profit măcar o dată de memoria slabă […] aș putea să evit pericolul ce pândește cartea, adică să scriu amintiri.ˮ Rezultă că, devenit autobiograf, criticul nu dorește să își scrie „memoriileˮ, sau, respectând terminologia de specialitate (May și Lejeune) autobiografia. Afirmația e reluată ceva mai departe: „A trecut o lună de când scrie. […] Eșuează în ce voia să evite, carte de amintiri.ˮ (s. n.) În alt loc surprindem o altă afirmație fugitivă: „Imperativele existenței l-au abătut o vreme de la rostul fragil al acestei cărți.ˮ Despre care rost e vorba? Livius Ciocârlie nu ne spune, sau o face criptic. Speranța este că textul, odată parcurs până la capăt, ni-l va dezvălui. Până atunci se pot observa alte lucruri, nu puține.

Ceea ce frapează în Clopotul scufundat este atmosfera de epuizare, de lipsă de voință, de inerție, sentimentul neliniștitor și insinuant de slăbiciune, de vid, de „fără rostˮ și, încă o dată, de oboseală finală a unei conștiințe care își contemplă propria existență dominată de povara acestei derive existențiale. Autorul, care a scris cărți apreciate și a făcut o carieră universitară tinde să dezvăluie pentru prima dată realitatea ce se ascunde, de o viață, în spatele aparenței: „Și caraghioasa însușire de-a face față. Sunt trântit la pământ și ce se vede de afară? Un universitar cu merite, pregătindu-se să onoreze invitația uneia dintre marile universități europene.ˮ Există o insistență stranie în etalarea sistematică a slăbiciunii structurale, dar acest deficit energetic nu pare să afecteze, paradoxal, personalitatea celui ce se plânge de ea și nici nu reușește să îl transforme într-un apatic „tipicˮ. Din lâncezeala aceasta (ideatică, afectivă) transpare suficientă substanță (intelectuală, artistică) pentru ca cel ce se descrie astfel să posede o consistență destul de fermă, definită apoi chiar de narator: „Încerc să-mi fac un impuls, nu din defecte, cum poate din imprecizie am spus, ci din absența realelor calitățiˮ […]. În schimb relația de nedesfăcut a conștiinței de sine cu peisajul acesta pipernicit funcționează ca impuls.ˮ Oboseala structurală, întinsă de-a lungul unei vieți, nu reușește să impresioneze negativ și ceea ce se desprinde nu este un sentiment, să spunem, de compasiune, ci unul de interes acut față de personalitatea aceasta neobișnuită care, analizându-se și dezvăluindu-se, pune în umbră deficitul energetic care îi domină portretul.

Revenind la motivația scrierii acestei cărți, merită să scoatem în evidență mărturisirile lui Livius Ciocârlie, așa cum apar ele treptat și care marchează simultan propriile „iluminăriˮ ale celui care, scriind, încearcă să își conștientizeze imaginea despre sine. „El scrie această carte într-o stare de criză și îngrijorare de care, evident, este mândru. Față de inerția lui constitutivă, a «avea probleme sufletești» este reconfortant. Afară de asta își creează […] șansa – pe care, bineînțeles, o va rata la timp – de a da realizare tendinței lui celei mai profunde: să se ducă de râpă, să strice totul cu bună-știință, să se aleagă praful…ˮ (s.n.) Reținem astfel primele elemente ce se detașează pregnant. Despre ce fel de „stare de criză și îngrijorareˮ este vorba ? Autorul nu se grăbește să (ne) explice, în schimb, ceva mai încolo, găsim o altă referire la motive: „De fapt despre ce trebuie să scrie ? Să povestească amintiri, cum a spus că nu va face ? Să scrie orice, probabil, orice face ecou cu existența lui.ˮ (s.n.) Încă o dată, așadar, refuzarea tentației de a „scrie amintiriˮ, însă în același timp începe să se contureze vag o posibilă motivație. Obsedat de aceeași întrebare care a făcut obiectul mai multor studii teoretice, Livius Ciocârlie nu încetează să revină asupra ei, vrând cu tot dinadinsul să îi dea de capăt. Între timp, se înțelege, scrie, fără să știe de ce o face, dar intuind că numai scriind va putea identifica la un moment dat impulsul care îl împinge mai departe în noua activitate: „De fapt, ce urmăresc ? Ce altceva decât să pun un perete între mine și vid ?ˮ (s.n.) Apărută înainte de jumătatea cărții, întrebarea își găsește o completare imediată: „Prin urmare, acesta ar fi fost rostul cărții. Să mă întreb ce rost are ceva ce, în chip evident, nu are niciun rostˮ, completare ce se leagă de o altă observație, care constituie una dintre axele cărții, respectiv ale personalității autorului, care vizează o altă – inevitabil ! – carență a acestuia: „Printre iluziile mele […] a fost aceea că atâta neobișnuită lipsă de însușiri ar putea să însemne ceva. Acesta ar putea să fie geniul meu – să privesc lumea din perspectiva omului care nu e bun de nimic.ˮ Cel ce așterne pagini după pagini nu este totuși lămurit pe deplin de propria sa explicație furnizată – pe care, de altfel, o plasase sub imperiul dubitativului – drept pentru care, nu o dată, nedumerirea revine: „Eu când ar trebui să închei acest – acest ce ?ˮ (s. n.); „nu autobiografie și documentar, deși există, vreau să fac. Ce vreau nu știu și nici nu ar fi bine să știu.ˮ (s.n.); alteori, i se pare că scopul cărții este literar: „Însă scopul fiind literar, mai potrivită ar fi integrarea tuturor mijloacelor, ca și a experiențelorˮ (s.n.). Totodată, autorul își declară sinceritatea „absolutăˮ (ca orice autobiograf): „Scriu fără mască, nu ascund nimic. Lipsește cu totul ficțiunea, invenția, «minciuna». Totuși, ca la scriitori, nu interesul pentru ce scriu primeazăˮ. (s.n.) Ce primează, atunci ? Din nou, autorul nu se grăbește să o spună limpede, lăsându-ne să tragem ce concluzii vrem, dar se grăbește să completeze: „Despre mine e vorba, limpede, oricum aș scrie, eu sau el. Atunci în ce ar putea să constea, dacă există, literatura acestei cărți? Probabil în amestecul de egocentrism și indiferență. Nu pot să scriu decât despre mine și nimic nu mi se pare mai puțin importantˮ. (s.n.) Sensul afirmației precedente este totuși limpede: ceea ce ar vrea autorul să intereseze ar fi nu ce scrie, ci cum scrie, respectiv, cum o numește apoi, literaturitatea acestei cărți (nu l’histoire, cum ar spune Genette, ci le récit). Poate că cea mai stranie motivație (pentru că mobilul autobiografiei ține în acest caz de nevoia de-a găsi, sau de-a regăsi, sensul vieții scurse) și totodată poate cea mai plauzibilă, poate fi găsită într-o succintă afirmație raportată la un citat din Lao-Tse: „Trăiesc (sunt, mă cunosc) scriindu-mi cartea, ar fi deviza lui; trăind mi-o scriu, a mea. Și mai exact: mi-o scriu nefiindˮ. (s.n.)

Neființa ar fi trăsătura esențială a autobiografului, care pune o obstinație rară în a etala toate argumentele în sprijinul acesteia. Sensul cărții mult căutat se dezvăluie în final strâns legat de acest aspect particular: „Totuși, o știu acum, cartea poate să aibă un sens. Nu atât în ea însăși, cât în capătul ei. Însă neînțelegerea are sens, când are, ca etapă a înțelegerii.ˮ (s.n.) Prin urmare, conștientizarea confuziei care i-a dominat viața poate face posibilă înțelegerea sensurilor esențiale, adică conștientizarea acestora. Nu este, la urma urmei, decât unul dintre „mobilurileˮ clasice ale autobiografiei, cu deosebirea că dezvăluirea lui se dovedește extrem de laborioasă. O primă referire la firea lui aparte apare chiar la începutul cărții: „Fac o primă oprire, ca să știu ce am scrisˮ, notează Livius Ciocârlie, pentru a conchide: „Întunecos bărbat.ˮ Disconfortul psihic ce însoțește carența energetică cronică apare și el curând, însă, după cum am remarcat, fără a crea o atmosferă sumbră, ci doar un interes crescând: „[…] la el lucrurile se rezolvă de la sine, ca la tot omul slab. […] Slăbiciunea de-a ceda dorințelor și slăbiciunea de-a nu fi în stare să și le împlinească. […] Agitația și neliniștea lui. […] Nu concepe să scrie decât ce riscă să fie nu parțial, ci cu totul ratat.ˮ (s. n.) Din această deficiență structurală, declarată prin afirmații care reiau în forme diferite același fond, autorul extrage o concluzie filozofică: „Sunt o persoană preocupată mai mult de pierdere decât de câștig. N-am curaj să pierd. Deși, pe de altă parte, nimic nu mi se pare mai frumos decât înfrângerea. Victoriile exaltă, înfrângerile adâncesc.ˮ (s.n.) Notațiile de acest fel abundă, spuneam, toate fiind variațiuni pe aceeași temă: „Nu suntem o casă de oameni primitori. Prima lui reacție, în orice, de retragere. Momentul fericit al zilei, mai ales iarna, când, culcându-se, își face o cazemată din păturile trase peste cap.ˮ (s.n.) și conturează imaginea unei anumite „sălbăticiiˮ, cum singur o numește. Întrebările pe care și le pune neîncetat în privința „abulieiˮ sale denotă că, totuși, după o viață întreagă, autorul nu a ajuns să se împace pe deplin cu felul său de-a fi: „…și mă întreb de unde vine sălbăticia mea. Parcă aș fi luat tot ce a fost slab, în afara tăriei, în fiecare dintre ei. Se gândește la un moment dat să-și inventarieze defectele, se întreabă dacă nu are și calități. N-are decât ce e bun în slăbiciune. […] Își constată dezinvoltura în privința defectelor. Nu îl tulbură.ˮ (s.n.) Evident, împăcarea cu sine nu este decât aparentă, o anumită demoralizare neputând fi alungată cu totul: „Mai mult decât imensitatea spațiilor tăcute, căderea fără sfârșit în sine a vieții. Când nu mai ai de trăit decât ca să suferi.ˮ (s.n.), și încă, mai la obiect: „Lipsa lui de energie la toate înălțimile. Om fără calități. […] O vagă nostalgie împăcată. Starea lui superioară ar fi, în secolul XIX, o boală de plămâniˮ. (s.n.) Cum se vede, există o oscilație permanentă între împăcare și revoltă (tendința de a-și depăși condiția precară). Revolta însă eșuează, ori, mai degrabă, abia se schițează, din cauza carenței energetice înseși; împăcarea, niciodată totală, predomină, dorința de „autodepășireˮ neavând o bază destul de puternică pentru a-și lua avânt, încât tendințele de spargere a cercului îngust în care evoluează dintotdeauna autorul sunt aproape exclusiv teoretice. Între aspirație – slabă – și posibilitatea ei de realizare – nulă – se instaurează un echilibru confortabil. „Eu, la viață, nu m-am putut adaptaˮ, declară el spre sfârșitul volumului. „Tind să-mi refac mediul placentar. […] Literatura, cum o concep, e tot un mediu protector. […] A vrea să fac literatură pare absurd. Și totuși, o scuză există. În orice scriitor există o ruptură. În mine: nu pot să trăiesc și totuși, trăiesc. (s.n.) Mobilul cărții se va confunda în aceste pagini finale cu acela al însăși vieții sale: „Am căutat, cred, toată vremea un sens. […] Iar sensul mi s-a ascuns mulți ani sub sentimentul fals că nu mă interesează nimic. În realitate chiar nimicul mă interesa.ˮ (s.n.) Este ceea ce dovedește această întreagă carte, care nu face altceva decât să analizeze și să prezinte, într-o formă nebuloasă, disparată, nimicul de care este mereu vorba, chiar dacă deseori nenumit. Analiza începe, cum este de așteptat în asemenea cazuri, cu amintirile din copilăria timpurie: „Stau pe o bancă sprijinită de gard, port bretele vânătorești, am patru ani și râd. […] Din visul lui n-a rămas nimic. […] Mi-am șters de pe față râsul lui.ˮ (s.n.) Acesta este deci preambulul, factorul declanșator al analizei. Urmează încercarea de-a constitui o genealogie familială, fenomen și el previzibil, întâlnit anterior și la Valeriu Cristea, deși, aici, cu mult mai „științificˮ: enumerarea de date, nume și locuri este impresionantă. Nimic surprinzător, însă: însuși Philippe Lejeune, autor al celebrului Le Pacte Autobiographique (1975), a ajuns în cele din urmă și el la un gest similar, în a cincea sa carte, Moi aussi (Paris, Ed. du Seuil, 1985), marcând astfel cum nu se poate mai bine proliferarea acestei specii literare. În acest scop, autorul și-a făcut un interloc, un dosar cuprinzând toate documentele de familie pe care le-a putut strânge („După această frumoasă elaborare mă ridic să verific, dau jos de pe dulap interlocul, constat că s-a prăfuit și să vedem ce găsesc…ˮ), despărțindu-se în aceeași privință de După-amiaza de sâmbătă, care exact acest lucru vrea să evite. O precizie științifică domină evident scrisul autoscopic al criticului și universitarului timișorean, în contrast paradoxal cu conținutul său. Autorul pare să își examineze răul de care suferă cu o atenție extremă. În orice caz, portretul, pe de o parte și metoda utilizată asta sugerează. „Dar marea majoritate a textelor autobiografice […] comportă (…) o parte de autobiografie (povestire) și o parte de autoportret (organizare tematică)ˮ2.

Livius Ciocârlie ne vorbește fără nicio reținere perceptibilă față de ceea ce el, primul, consideră defecte – ori lipsă de calități – capitale, ca de exemplu zgârcenia sa, precizând însă că ea nu vizează sumele mari, fapt pe care și-l explică prin aceea că „nu îl interesează banii pentru că nu îl interesează mai nimicˮ (s. n.), zgârcenie de la care se ajunge din nou, inevitabil, la deficiența fundamentală: „În orice ocupație, oricât de promițătoare, de la o vreme dorința de-a renunța. Să simplifici, să strici, să nu rămână nimic.ˮ (s.n.) Dorința aceasta de-a „stricaˮ nu apare pentru întâia oară („Nevoia, chiar plăcerea, de-a mă duce de râpăˮ, recunoaște el – s.n.); vorbind, așa cum face frecvent și la un mod comparativ, de tatăl său, autorul comentează: „…s-a luptat cât a putut să ne țină la suprafață, în timp ce eu fac ce pot ca să ne dăm la fund. […] sunt mai inteligent decât tata […] În schimb […] mie mi-e lene să gândesc. (s.n.) Lipsa voinței, sau mai exact, a unei motivații clare, se întrevede la tot pasul: „Aici el ezită. Să povestească ? E lung și [..] dorința lui ar fi să facă o pauză de viață de câteva săptămâni.ˮ (s.n.)

Inteligența (și ea deficitară, după propriile sale estimări) este un alt subiect tratat îndelung. „Când, ca să corectez un șpalt, recitesc o lucrare, se întâmplă să mi se pară și mie că gândescˮ, recunoaște el cu umor. „[…] Sunt situații când pot să înșir idei, însă capul care le produce nu mi-e familiar. […] Când spun nu gândesc mă refer la acel personaj împreună cu care trăiesc tot timpul sub pieleˮ (s.n.), marcând astfel o dedublare stranie. Deficitul de inteligență astfel considerat este corelat cu aceeași lipsă esențială de vitalitate: „Mai exact, puteau să-mi placă și chiar să mă intereseze mult, cu condiția să nu-mi ceară efortˮ, afirmă el despre cărțile citite. „Așa am rămas, așa am devenit critic literar.ˮ De data aceasta, talentul nativ este interpretat drept lipsa oricărui merit personal, respectiv cu absența efortului. O tendință de acest fel e prezentă aproape permanent, ceea ce ne invită la o lectură mai atentă a afirmațiilor sale. Desigur, când susține că „există în capul meu o lene împotriva căreia nu se poate face nimicˮ, care e „prezentă până și scriind aiciˮ, nu avem motive să nu îl credem pe cuvânt. La fel, atunci când afirmă că „ceea ce-mi lipsește este sistemul energeticˮ ori că „în fond, sunt un oblomovist, dacă nu mi-ar fi intrat în cap literatura […] lucrurile dimprejur s-ar face praf.ˮ Tendința de autodepreciere exagerată, acoperind inclusiv sfera intelectului, ajunge să stârnească totuși bănuieli. Autorul suferă evident de un complex al acestei subvitalități; „copil fiind, își amintește el, l-au atras cărțile în care există o casă securizantă (aspect care îl apropie de spațiile închise securizante ale lui Valeriu Cristea). Copil, recitea Jalna – un conac colonial pe un domeniu întins…ˮ, pentru a clarifica apoi afirmația inițială: „Poate nu atât securitatea, cât respingerea vieții, întreruperea legăturilor, l-au atrasˮ (s.n.), impresie ce revine deseori ulterior: „Nu întâmplările îl interesau, cât mersul fără sinuozități al vieții. Realismul confortabil ar fi genul lui.ˮ (s.n.) Nevoia de inactivitate, împreună cu aceea de izolare, consecințe firești ale lipsei de energie, apar și ele frecvent, întregind autoportretul: „Un lucru e sigur, n-am putut fi fericit decât în răgazuri, când n-am avut obligații și m-am putut izola, sau, cel mult […] când am făcut un lucru automat […]ˮ (s. n.): „dintre toate oboselile cea mai apăsătoare mi se pare silința de a-mi pune mintea în mișcare pe un traseu dinainte stabilitˮ, mai spune el, remarcând că scrie „metonimic, nu paradigmatic, adică pe o temă dată nu adâncesc, nu epuizez resursele ideii, ci repede, din comoditate, deviez spre alte mici idei.ˮ Cert este că el realizează existența unui anumit sentiment de culpabilitate, vag și neclar („Există, ce-i drept, și o stare de vinovăție […]. În cazul lui, neputința de-a suferi împreună cu altul, răceala, sufletul inert. L-am privit pe tata murind, în mine același pustiuˮ – s.n.), căruia încearcă să îi atribuie un înțeles: „De fapt, victoria vidului. Vidul pe care mi l-a transmis.ˮ Și, în altă parte: „Tot felul de vinovății, potențiale și efective. […] Probabil, din acumularea a diverse întâmplări, neîncrederea în mine. Inerția ca soluție.ˮ Demnă de menționat este acea viziune morală: „(…) mă crispează vitalitatea pură. Ce nu încorporează renunțare mi-e străin. Îmi repugnă o gândire care, aplicată, înseamnă dreptul celui puternic de a lovi.ˮ (s. n.); „Mă simt străin de luptătorii pentru ei înșiși. Mi se par, e adevărat, primitivi. Primariˮ, ca și finețea observațiilor psihologice („Nimic nu mă umilește mai mult decât amintirea rarelor mânii. […] Umilința ți-o dă sentimentul că acționezi sub comanda unor puteri obscure căreia nu ești în stare să te opuiˮ), împreună cu unele concluzii care frapează prin caracterul lor aparent paradoxal: „…dacă trebuie «să spui un da fără rezervă la orice», trebuie să i-l spui și morții. Fără moarte încorporată, fără spirit de renunțare, viața e intolerabilă.ˮ Spre finalul lungii retrospective, autobiograful tinde să creadă că ceea ce predomină în acest amalgam de contradicții rămâne, cum observam, acceptarea mai degrabă decât respingerea condiției ce i-a fost dată: „Sunt, în fond, în acord cu natura meaˮ (s.n.), conchide el, împăcat; totodată însă se observă și o ușoară, dar salutară modificare a opiniei despre respectiva condiție: „Sunt mult mai divers și mult mai senin decât s-ar crede din ce scriu.ˮ (s.n.) Impresia pe care o enunțasem este confirmată chiar de autor, care, în chip misterios, face să se clatine întrucâtva optica de până acum, determinând o metamorfoză sensibilă în receptarea propriei vieți, schimbare care poate nu este străină de sinteza elaborată cu migală până acum. O bănuială în acest sens era schițată dinainte de umorul ce licărea pe alocuri, făcând să se întrezărească o cu totul altă imagine a obositului scriitor ajuns, la cincizeci de ani, spre sfârșitul unui drum epuizant și făcând destul de improbabilă imaginea ca atare pe care vrea să ne-o ofere autorul. Propunându-și un motto pentru volumul la care lucrează, Livius Ciocârlie găsește că „«Prostul râde întotdeauna de ceea ce-și aduce aminte» ar fi destul de potrivitˮ. Mergând la un concert, la o vârstă tânără, el este fascinat de „omul cu tobeleˮ și, observând că respectivul era singurul „care nu făcea mai nimicˮ, găsește că „asta ar fi o meserie pentru mineˮ. Umorul capătă uneori o vagă tentă îngândurată, ducând la o metaforă remarcabilă a viziunii despre propria sa existență: amintindu-și de o zi de joacă în care se ascunsese împreună cu alți copii într-o vază de ciment dintr-un parc, el spune: „În ce mă privește, am rămas acolo, în fundul vazei de ciment. Din joacă, n-am vrut să ies. Băieții s-au dus acasă, s-au făcut ingineri. Eu stau pe fund. Deasupra capului, prin gura îngustă, văd cerul. Mai plouă, mai ninge; e și senin.ˮ (s. n.) Se vede că enunțurile dramatice nu încetează totuși, însă fără să mai reușească să impresioneze pe cât ar trebui: „Sunt spectator la ce mi se întâmplă. Aș prefera să fiu spectator al vieții celorlalți. Idealul meu, să fiu invizibil. De mai mult timp, evit să mă angajez în prietenii.ˮ (s. n.) Evită, dar există un lucru căruia nu i se poate sustrage și care este un corolar și un rezultat al atâtor masive lipsuri inventariate neobosit: „Nu reușesc să fac din defecte un suport pentru calități; încerc să fac din defecte materia singurei calități pe care mi-o doresc: scrierea acestor cărți. Sunt incapabil să concep viața altfel decât concentrată asupra unei «opere».ˮ (s. n.) Încă o dată, în contrast cu afirmația abia făcută, apare alta, cu tendința de-a o șubrezi: „Sunt produsul cu semn schimbat al unei lumi pierdute. Îi corespunde venirii lui tata la oraș această idee a cărții. Pe amândoi, pasul făcut dincolo de primul orizont ne-a epuizat.ˮ Nu s-ar zice: cartea aceasta dovedește, în pofida elaborării – după afirmația autorului – încete și greoaie, o fantezie și o lipsă de convenții remarcabile. Autobiograful se oprește mereu pentru a comenta, revenit în prezent, mersul scrisului. Spuneam că datorită acestui aspect, volumul capătă tenta de „roman al (scrierii) unui romanˮ, devenind astfel jurnalul elaborării unei autobiografii. Înainte de „întoarcerea autorului-critic în textˮ, cerută de Ion Bogdan Lefter3, avem o întoarcere, mult mai spectaculoasă, a autobiografului în propria sa autobiografie. „S-a adunat o pagină, fără ca, de fapt, să fie un reînceput. […]; Iau hotărârea ca deocamdată să nu mai scriu și imediat mă răzgândesc. […] Mă opresc aici și mâine încerc să scriu fără niciun pretextˮ (s.n.); „renunț, bătând la mașină, la jumătate de pagină […] Totuși, păstrez câteva rânduriˮ, totul ilustrând afirmația anterioară că autobiograful lucrează pe două planuri (fenomen întâlnit și la Valeriu Cristea, dar cu mult mai redus), povestind, pe de o parte, amintiri mai îndepărtate sau mai apropiate, iar pe de alta, transcriindu-și scriitura, respectiv ținându-ne la curent cu construirea volumului pe măsură ce înaintează. La un moment dat, criticul tratează o chestiune de ordin moral: „Fragmentul dinainte […] pune o problemă de conștiință și nu numai atât. Face indiscreții zglobii despre persoane care mai trăiesc, ai căror copii sunt din generația mea. Apare o nepotrivire vădită între starea reală a lucrurilor și felul cum le privesc.ˮ Philippe Lejeune observa4 că există un „drept al persoanei asupra imaginii sale (aspectului său), drept al scriitorului asupra scrierii sale, decalaj între redactare și publicare, totul se întrece în a da celui ce scrie libertate și conștiință liniștită.ˮ Conștiința acesta liniștită însă Livius Ciocârlie nu o are în situația descrisă: delicatețea extremă îl oprește în fața indiscrețiilor. Tot ea, de altfel, îi trasează o altă linie de conduită caracteristică: „Punându-mă oricând în locul celuilalt, având oroare să-l jignesc, nu-i rezist, accept corvezi, îmi acresc viața, și n-am, ca să scap, decât fuga de lume ca gest natural.ˮ (s. n.) Există, cert, la acest scriitor timid și retras în sine, discret și de o distincție sufletească aparte, o înclinație spre liniștea oferită de contemplarea esteticului și a trecutului totodată. În încheierea cărții apare o acceptare senină, după cum singur declară, împreună cu o declarație semnificativă: „Aș vrea să aduc odată, într-o carte, tot ce-i curat, sentimental și copilăresc în mine. În fundul sufletului meu am rămas copil așa cum tata e copil și acum. Aș vrea să fiu încă o dată copil, într-o carte.ˮ (s.n.)

______________

1 G. Genette, Figures III, Ed. du Seuil, 1972, coll. Poétique, p. 72.

2 Philippe Lejeune, Moi aussi, Ed. du Seuil, 1985, p. 20.

3 Caiete critice, nr. 3-4//1986, p. 93.

4 Moi aussi, 1985, Paris, Seuil