11
Cristian PĂTRĂȘCONIU

MATEI CĂLINESCU, SCRISORI DIN EXIL

Articol publicat în ediția 4/2020

1. În 2016, într-un format cu totul special, la editura Humanitas a fost lansată seria de autor „Matei Călinescu”, pariul editurii fiind acela de a publica integrala operei marelui eseist până în 2022. Cadența cu care au fost publicate până acum cărțile din această serie de autor este impresionantă și lăudabilă. Până la începutul acestui an au apărut 10 titluri, iar în anii următori așteaptă să fie publicate cel puțin alte cinci cărți care poartă semnătura lui Matei Călinescu.

2. 10-le de până acum include următoarele titluri: Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, Portretul lui M, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, Un fel de jurnal (1973–1981), Amintiri în dialog. Memorii (în colaborare cu Ion Vianu), Spre România (2000–2002). Jurnal inedit, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Eugène Ionesco. Teme identitare și existențiale, Scrisori din exil (corespondență inedită cu Ion Vianu). Dintre acestea, la Humanitas, în seria de autor Matei Călinescu, au apărut acum pentru prima dată în românește: Un fel de jurnal (1973–1981), Spre România (2000–2002). Jurnal inedit și Scrisori din exil (corespondență inedită cu Ion Vianu).

3. Scrisorile din exil „pasate” între Matei Călinescu și Ion Vianu sunt, de altfel, și cea mai recentă apariție a acestei serii. Din uriașul pachet al corespondenței celor doi – una dintre cele mai importante pentru cultura română din ultima jumătate de secol, îmi vine să spun – volumul de față include doar o primă jumătate a acesteia. Suntem, așadar, îndreptățiți să ne așteptăm și la o a doua parte.

4. Adriana Călinescu, soția marelui dispărut, explică sensul acestei porționări: „În Cuvântul său introductiv, Ion Vianu numește aceste scrisori „vaste și pasionante întreprinderi”. Eu le citesc mai ales ca pe niște pasionate mărturii de dragoste. Într  o notă din jurnalul său din 1977, Matei recunoștea în ele semnificaţia unei „reîntregiri”. Deci la întrebarea esenţială „Cât din întreaga corespondenţă trebuie publicat?”, răspunsul nu putea fi decât „Totul„. Am hotărât deci un volum care începe cu cartea poștală a lui Ion din 19 iunie 1977 și se termină cu o scrisoare a lui Matei din 24 iunie 1992. Îmi place ideea de simetrie și circularitate. Perioada iunie 1977 ‒ iunie 1992 acoperă 15 ani. Volumul al doilea, dacă va fi publicat vreodată, va acoperi 17 ani și se va încheia cu ultimul mesaj al lui Matei din 14 iunie 2009. Circularitate completă, dacă te gândești că Matei s  a stins pe 24 iunie 2009.”

5. „Cei care au împărtășit, aidoma nouă, condiția exilului se vor regăsi pe ei, cel puțin în parte, în această corespondență. Prietenia pe care am evocat-o consistă în dorința vie de-a face celuilalt binele; prietenul este, în reciprocitate și oglindă, cel mai devotat și mai spontan dintre terapeuți. În nici un caz el nu îți face morală, în nici un caz nu îți minimizează suferința. Prietenia este un «da» permanent, un «da» neconvențional și lipsit de ipocrizie”, notează, în cuvântul-înainte al cărții, unul dintre protagoniști, Ion Vianu.

6. Despre ce sunt, mai ales, aceste „pase” epistolare. În cuvintele unuia dintre protagoniști – Ion Vianu –, despre trei teme în mod apăsat: 1) „bucuria și amărăciunea vieții în străinătate”; 2) „dorul de țară, regretul de a nu mai fi în țara furată (expresie care revine), regretul pentru suferințele pe care le îndură cei rămași”; 3) „comentariile la spectacolul stupefiant pe care ți-l oferă viața publică, încercarea de a discerne în ce măsură „teroarea istoriei” ar putea afecta viața noastră și a celor care ne sunt apropiați”.

7. „Noi suntem – fără falsă modestie – nu numai niște oameni inteligenți. Ci și niște oameni cărora li s-au întâmplat lucruri care merită să fie privite cu acea detașare nuanțată a inteligenței (detașare care e poate modul cel mai eficace de a pune în lumină dramatismul lor)” – notează, undeva, Matei Călinescu despre sine și despre partenerul său de dialog epistolar.

8. Ca un element de culoare: unul dintre cei care au salutat apariția acestei serii de autor Matei Călinescu – ba chiar, mai mult, a participat și la câteva dezbateri legate de opera și personalitatea lui M. Călinescu – este fostul și apreciatul ambasador al SUA în România, Hans G. Klemm. Excelența Sa a fost, de altfel, și student al eseistului și hermeneutului român care a profesat, câteva decenii, la vârf, în Statele Unite. Într-un interviu pe care am avut privilegiul să îl am cu fostul ambasador american, acesta a mărturisit, în legătură cu ramificațiile relației sale cu Matei Călinescu, între altele, următoarele: „Ceea ce a făcut profesorul Călinescu faţă de mine nu a fost în primul rînd ceva legat de România. Influenţa sa asupra mea ţine de pasiune, de provocarea intelectuală şi, foarte important, de disciplină. A fost ceva legat de insistenţa de a pune întrebări mari, întrebări cu miză, de insistenţa de a nu accepta înţelepciunea convenţională. Experienţa mea alături de Matei Călinescu ţine de ceea ce se numeşte să faci cu adevărat treabă, să munceşti foarte susţinut, să citeşti cât mai mult, să cauţi drumuri noi, nebătătorite, în privinţa cunoaşterii. Aceasta este influenţa sa asupra mea, acesta este felul în care aş descrie-o: da, el m-a introdus în tematica românească, dar, mai important pentru mine, m-a motorizat şi m-a ajutat să devin un individ matur, capabil să gândească cu mintea lui. Şi să fiu cât pot eu de bun în ceea ce am ales să fac. Ceea ce am învăţat de la Matei Călinescu a fost, de altfel, foarte preţios şi pentru cariera mea de diplomat: să fiu atent la ce e nou, să fiu interesat de diversitate, inclusiv de diversitatea culturală.”

9. Și în sine – ca document de memorie, ca „foaie de temperatură” scrisă în timp real despre una dintre derivele occidentului –, dar și ca „instalație” cu valențe explicative cu privire la ceea ce e azi în Vest, în mass-media de acolo și în majoritatea mediilor academic-universitare, tema „stângismului” are recurențe numeroase în corespondența celor doi, așa cum ni se prezintă ea odată cu această carte. Perspectiva comună despre declinările acestei teme e, desigur, una critică.

10. Am urmărit cu multă atenție în acest jurnal paginile – sunt câteva zeci bune – care relatează, participativ, cu multă căldură în fond, smulgerea României din comunism, primele luni „în libertate”. Una dintre formulele izbitoare care dă seama de condiția României de atunci (oare nu cumva și de acum?) face apel, simultan, în construcția lui Matei Călinescu, la Caragiale și la Dostoievski: „combinația improbabilă, aproape inimaginabilă, dar atât de reală, dintre Caragiale și Dostoievski în România de azi (postcomunistă, fără nici o îndoială, dar bântuită în continuare de demonii comunismului, care și-au schimbat hainele și numele, dar au rămas ce-au fost)”. Sunt – lumile celor doi, Caragiale & Dostoievski – universuri aparent incompatibile, „dar care se suprapun ciudat, comic și angoasant în spațiul spiritual românesc”.

11. Există un pasaj dintr-o secțiune de corespondență din 1988 care e, la acea dată, și profetică și frisonantă pentru prezent – fiindcă, după mai bine de trei decenii de când a fost scrisă a fost de atât de multe ori verificată. „Desigur că plecarea lui Ceaușescu (acum sau peste un an sau peste șapte) nu va soluționa nici una din problemele profunde ale României și probabil că va scoate și mai mult în evidență corupția morală (și intelectuală) pe care regimul Ceaușescu a reușit s-o impună în mod brutal aproape întregii populații. (…) Se va naște vreodată vreo altă formă de conștiință din acest haos? Va apărea – cum? când? – vreun nou, nebănuit, cadru de autodefiniție sau autocritică?”. Să păstrăm aceste întrebări legate una de alta! Să le păstrăm pentru viitor – fie și numai ca ghidaje minimale…