Da, știm, lumea s-a schimbat, prăpastia dintre generații este din ce în ce mai adâncă, copiii tehnologiei sunt altfel decât copiii care am fost noi, de vină este sistemul, în general și sistemul de învățământ, în particular (altfel spus, noi toți, cei care le-am făcut posibile) și da, una peste alta, alegerile proaste duc la pierderi incalculabile. Pe de altă parte, alinierea la progresism își cere drepturile, fiind parte din problemă. Știm și că lumea clasică s-a prăbușit sub asaltul modernismului, iar postmodernismul a definitivat treaba. Voci din ce în ce mai firave – a lui Roger Scruton printre ultimele – sunt acuzate de conservatorism, de parcă asta ar fi vreo boală gravă, infecțioasă. Cu viteza luminii, lumea se îndreaptă spre neant. Sau, dacă nu, spre ce anume?
Cuiva din Ministerul Învățământului i-a venit o idee halucinantă, pe care nimeni dintre decidenți nu a considerat-o ca atare, drept urmare, i s-a dat drumul în spațiul public: consultarea nu doar a părinților, ci și a elevilor, cu privire la modificarea programei școlare. Implacabilă, mult hulita lege freudiană ce definește infantilul – a funcționării conforme principiului plăcerii – și-ar spune, imediat, cuvântul. Elevii ar elimina aproape totul din programa școlară, conform mantrei deja împământenită printre ei: „la școală ne sunt predate lucruri total inutile”. Părinții, probabil, ar elimina toate materiile „care nu se dau la BAC”. Și astfel, degradarea sistemului de învățământ ar fi desăvârșită, în numele drepturilor copilului și al egalității de șanse. Poate cuiva i-ar trece prin minte și alternativa „lucrului de acasă”. De două ori pe săptămână, elevul să aibă dreptul să stea acasă, conectat la un chat cu clasa. Că doar d-aia avem tehnologie.
Dar, așa-zisa lebădă neagră, anunțată la pagina 317 încă de acum 13 ani, când apărea în SUA The Black Swan a lui Nicholas Nassim Taleb, dă, azi, planeta peste cap. Spunea Taleb, în 2007, că, datorită liberei circulații, apanaj al globalizării, într-o zi va apărea un virus ce va face ravagii de-a lungul și de-a latul planetei. În secolul în care tehnologia promite inimaginabilul, un virus microscopic obligă lumea științifică să ridice din umeri neputincioasă. Din nou, aripile de ceară ale lui Icar sunt topite de căldura soarelui, pentru că Icar a visat prea mult. A pierdut legătura cu realitatea. A trăit într-un vis al lucrurilor mari, uitând de cele mici. Iar cele mici i-au venit de hac.
Însă nenorocirea Covid-19 nu este deloc o lebădă neagră. Din nefericire, este una albă. Metafora lebedei negre este folosită de Taleb pentru a denumi acel eveniment cu totul improbabil, care nu poate fi prevăzut și ale cărui consecințe sunt dezastruoase. Lebăda albă este, din contră, un eveniment cu totul previzibil, cu același gen de consecințe, dar a cărui previzibilitate a fost tratată cu indiferență. Pandemia actuală putea fi evitată dacă instituțiile decidente nu ar fi fost conduse, tot cu o metaforă a lui Taleb, de către „intelectuali idioți”, adică acei produși ai modernismului „omniprezenți în viețile noastre”, „predispuși erorii și confuziei”, a căror minte este „dependentă de imagini”, oameni „care nu fac diferența între știință și scientism”, care „confundă dovada absenței cu absența dovezii”, „constructori ratați de politici publice”. (Nassim Nicholas Taleb – The skin in the game: Hidden Asymmetries in Daily Life).
Imagini apocaliptice, pe care ni le imaginam doar pe vremea ciumei, când ușile caselor ciumaților erau bătute-n cuie, ne sunt transmise din Wuhan, Italia, Franța și Spania. Privim, iar mintea noastră e prinsă într-un conflict. Pe de-o parte, știm că ceea ce vedem nu este ficțiune, pe de alta, ne este imposibil să acceptăm că așa ceva mai este posibil în secolul XXI. Parcă am privi scene de pe altă planetă, despre o altă omenire. Dar visul dăinuie doar atâta vreme cât nu deschizi ochii. Icar s-a prăbușit din înalturi nu pentru că a zburat prea sus, ci pentru că, zburând, a făcut-o cu ochii-nchiși, rămânând prizonier al dorinței. Prizonier al visului legat de zbor. Așa cum noi rămânem în visul nostru legat de tehnologia care ne-a promis 100 de ani de viață. Covid-19, departe de-a fi vreun soare, ne-a topit aripile. Ne-a readus aminte ceva despre fragilitatea ființei umane. Despre nesiguranță. Despre posibilitatea de a fi, oricând, abandonați, pe o planetă suprapopulată. Nu poți să nu fii empatic cu femeia cu masca pe față, care-și urlă durerea de a nu fi lăsată să ia parte la înmormântarea propriilor părinți, răpuși de coronavirus. Unde sunt, acum, drepturile omului? Unde este umanismul? Ce anume mai este umanitatea? Cum le mai definim, de-acum încolo? Ce mai sunt dreptatea și adevărul? Și, nu în cele din urmă, ce mai este Uniunea Europeană?
Cu cât sita sistemului de învățământ va avea găurile mai mari și mai dese, cu atât lebăda albă va apărea mai des și va fi mai decimantă, căci o astfel de sită va prolifera lipsa de înțelegere a lumii și a omului. Precum acel politician care a avut năstrușnica idee de a-i propune primarului general al Capitalei să ofere bucureștenilor trotinete gratuite, pentru evitarea aglomerației. Unui astfel de specimen, scăpat prin găurile sitei, nici nu-i putea trece prin minte că România nu are suficiente teste care să evidențieze Covid 19 și că banii pentru trotinete ar putea fi cu mult mai eficient cheltuiți. La capătul sitei, așadar, neantul.
Și Papa Francisc, predicând singur în piața Vaticanului, unei omeniri naufragiate. Căci neant este acolo unde nu mai există Lege deasupra capului.