cronica literară
MIRCEA V. CIOBANU

POEZIA FEMEILOR VS. POEZIA FEMINISTĂ

Articol publicat în ediția 4/2020

Antologia Un secol de poezie română scrisă de femei. Volumul I (1990 – 2019), chiar dacă majoritatea textelor sunt ceea ce am numi (fără o altă explicaţie decât sexul autoarelor) „poezie feminină”, este o întreprindere feministă (sic!) în intenţie şi doar asta îi explică apariţia. O poezie selectată doar pe criteriul diferenţelor sexuale ar fi relevantă numai dacă vom găsi că sensibilitatea poetică feminină din secolul nostru este cumva altfel decât cea masculină sau dacă discursul poetic feminin e mai altfel.

Antologatoarele (una de la Bucureşti, Alina Purcaru; alta de la Chişinău, Paula Erizanu) ne explică în prefaţa lor intenţia „de cartografiere si recuperare în tot ce are mai reprezentativ poezia scrisă de femei în limba română”, încercând „să acopere o mare parte din ceea ce s-a scris relevant și decisiv…”, făcând „o revizuire a poeziei din anii ’90 până la noi, selectând din poete care au transformat discursul poetic în ultimele trei decenii, care şi-au câştigat notorietatea și recunoaşterea fie prin cronicile primite, fie prin premii literare, fie prin impactul direct sau indirect pe care l-au avut în întreg câmpul literar sau în cadrul plutonului în care s-au afirmat”. Şi mai departe, o explicaţie a stilisticii discursului pentru această generaţie: „liberă de cenzură şi de limitările deceniilor antedecembriste, această poezie este una explozivă şi detabuizantă.”

O uşoară nesiguranţă a antologatoarelor (o antologie a poeziei declarat feministe ar fi fost mai relevantă şi mai bine conturată) se reflectă şi în explicarea obiectivelor. Pe de o parte, într-o idee explicit feministă: „am selectat poeme care afirmă ceva profund despre identitatea de gen şi obstacolele şi bucuriile care o animă”. Pe de alta, criteriul de selecţie e unul general-estetic, de „a pune în lumină creaţiile câtorva generaţii de poete care, prin ceea ce au scris, au câştigat atenţia criticilor, a colegilor de scris, a cititorilor”. Ca şi cum pe autoarele antologate le-am fi selectat noi, cititorii, iar textele le-au ales antologatoarele. Partea bună e că avem câte ceva din ambele felii: poeme pur şi simplu bune, indiferente sexual, dar şi poeme relevante şi tulburătoare din registrul declarat al poeziei feministe. Ne putem concentra atenţia asupra textelor, căutând revelaţia în abordarea demonstrativă a temelor feministe, dar şi dincolo de scopurile cărţii, dincolo de diferenţele de gen, dincolo de contexte.

Indirect, antologatoarele, focalizându-se pe aspectul social, al „nedreptăţirii” poetelor (în raport cu bărbaţii?), demonstrează şi ele, indirect, că o altă distincţie nu există. Cea pur biologică, dădeam de înţeles mai sus, nu contează, de vreme ce această diferenţă de gen nu se reflectă în textul poetic decât pur-gramatical. Discriminarea sexuală mai e şi azi o problemă reală, doar că – în contextul concret al literaturii – nu putem să nu remarcăm şi schimbări radicale de atitudine. Am reţinut, într-o antologie recentă a poeziei române din Basarabia, scrisă la începutul secolului XXI, că în lista celor 25 de poeţi post-optzecişti (de la Dumitru Crudu încoace) 15 sunt poete!

În literatură nu a existat o segregare metodică pe criteriul de gen; nedreptatea care li s-a făcut poetelor li s-a făcut şi bărbaţilor. Ana Blandiana nu e mai puţin cunoscută decât Cezar Ivănescu, precum Ileana Mălăncioiu mai puţin populară decât Mircea Ivănescu. Marius Chivu menţiona, într-o cronică la antologia numită, publicată în Dilema Veche: „Aproape toate poetele selectate aici au fost premiate încă de la debut; de fapt, dintre cele treizeci şi şase de poete, doar două nu au în palmares premii. Tonul prefeţei vine, aşadar, în contradicţie cu succesul şi recunoaşterea poetelor selectate aici, dar ai putea înţelege că discursul încearcă să legitimeze mai degrabă volumul secund, cel care se va îndepărta, de fapt, de prezent.”

În fine, antologia nici nu poate fi considerată un act reparator-recuperator, de vreme ce autoare precum Simona Popescu, Ruxandra Cesereanu, Rodica Draghincescu sau Svetlana Cârstean sunt printre prezenţele cele mai frecvente în spaţiul literaturii române contemporane. Nici basarabencele Irina Nechit, Maria Şleahtiţchi sau Liliana Armaşu nu sunt ocolite de cititorii, antologatorii şi critica literară din stânga (dar şi din dreapta) Prutului. Dimpotrivă, lista poetelor contemporane dintre Prut şi Nistru (având poeme absolut relevante) e mult mai mare şi dacă am merge pe logica şi argumentul studiului introductiv, am putea să le reproşăm antologatoarelor neincluderea multor poete (bune!) în carte. Dar nu o vom face, deoarece o carte se judecă după ce are în ea, nu după ce îi lipseşte.

În afara ideii feministe, ziceam, volumul şi-ar pierde relevanţa. Semnificativă însă este chiar această privire feministă asupra poeziei femeilor. Apropo, în acelaşi an 2019 (aflu de la Marius Chivu), la Editura pentru Literatură Feministă (susţinută de aceeaşi AFCN, ca şi ediţia de la Chişinău), apare volumul Arta revendicării. Antologie de poezie feministă, alcătuit de Medeea Iancu (şi în care este inclus un superb poem al uneia dintre antologatoarele ediţiei de la Chişinău, Alina Purcaru, intitulat Cântec de adormit fata care se întoarce târziu acasă, tulburător şi autentic, poate unul dintre modelele poeziei feministe româneşti).

Pe de altă parte, Medeea Iancu, antologatoarea menţionată mai sus, are în ediţia Purcaru-Erizanu două poeme memorabile, perfect încadrate în ideologia şi stilistica feministă. Unul dintre ele, antologic şi pentru mişcarea feministă din România, a fost publicat în Dilema Veche şi recitat în cadrul protestelor feministe provocate de „Cazul Caracal”, unul de o exemplaritate feroce în ceea ce ţine de atitudinea faţă de femei în România de azi: „Poem în care memorez toate modalităţile pentru a rămâne în/ Viaţă; poem în care memorez spaţiul în care sunt// dusă cu/ Forţa; poem în care memorez imaginea ierbii, în care memorez copacii/ Distorsionaţi de viteza maşinii; poem în care memorez forţa braţelor care mă târăsc// Până la/ Maşină; poem în care memorez numărul de înmatriculare al/ Maşinii; poem în care memorez mirosul din interiorul// Maşinii; poem în care memorez mirosul bărbaţilor care mă/ Pipăie; poem în care memorez lumina înserării; poem în care memorez/ Indiferenţa trecătorilor; // […] // poem în care caut orice modalitate de a rămâne în/ Viaţă;/ Poem în care memorez paşii poliţiştilor; poem în care memorez vorbele/ Poliţiştilor; poem în care buzele îmi/ Tremură; poem în care corpul nu mi se mişcă, poem în care respir,/ Respir, respir, respir,/ Respir, respir, respir,/ Respir,/ Poem în care bătăile inimii mele acoperă ţipătul meu:/ Poem în care memorez hărţuirea poliţiei; poem în care memorez/ Ameninţările/ Poliţiei; poem în care Dumitru Coarnă spune că «poliţiştii din/ Caracal şi-au făcut treaba ca la carte şi/ Au desfăşurat activităţi/ Corecte…»” (poem de deschidere a cărţii despre evaluarea vieţii fetiţelor şi femeilor care trăiesc pe teritoriul româniei).

Mă întreb (de vreme ce a apărut provocarea pentru mine, profanul, ceea ce înseamnă că impactul există) dacă – discursul feminist (al femeilor sau al bărbaţilor, indiferent) fiind unul profund social şi protestatar – putem să ne imaginăm o poezie erotică feministă? O poezie de dragoste a unei autoare feministe? Nu am reuşit bine să-mi notez acest gând când am găsit în carte un superb poem de dragoste, scris de Doina Ioanid: „E iarnă. Seara miroase a pene ude. Ţurţurii cad cu zgomot, câte un/ trecător se rostogoleşte pe asfalt. îmi armonizez lenea cu cea a pisicii/ Citesc câteva rânduri, apoi mă uit cum scade lumina pe chipul tău,/ cum ochii îşi schimbă culoarea. Frumuseţea este a celor care lenevesc./ Viaţa noastră printre ploi şi ninsori, printre conflagraţii şi defilări./ Când îmi trec mâna pe coapsa ta, lumea se desface în bucăţi. Undeva/ la periferie, unde dorinţele urcă deodată cu negrul de fum, unde căldura/ nu mai ajunge, noi vegetăm suprapuşi într-un pat: sfârcurile tale peste sfârcurile mele. Ochii tăi scufundaţi în întuneric îmi luminează/ pielea. Reţeaua fină de cristale topindu-se cu fiecare răsuflare”.

Dacă ar fi fost vorba doar de acest volum, probabil că el ar fi putut fi construit din perspectivă strict feministă (cu relevanţă feministă maximă, dacă nu absolută). După cum demonstrează volumul-pandant al Medeei Iancu, o selecţie de poeme pe acest criteriu era posibilă. Doar că, pe de o parte, antologatoarele ediţiei de la Chişinău au vrut să ia în calcul şi pur şi simplu bunele poete ale generaţiilor 1990-2000, şi, mai ales, aveau în minte celălalt volum, cu poezia femeilor de până la 1990, care va fi mai vulnerabil sub aspectul demersului feminist. Va fi un volum de pur şi simplu bună poezie „scrisă de femei”, aşa cum spune şi titlul proiectului. Aici, în această carte, inegală sub raport pur-poetic, osatura o constituie câteva exemplare poeme feministe, dar şi fascinante şi emoţionante poeme absolute, indiferente la problemele genului, doar că scrise de femei (şi pe care, da, le puteau scrie probabil doar femeile).

Un exemplu pentru primul caz ar fi o poezie a Savianei Stănescu, care mă combate şi, în acelaşi timp, îmi susţine teza (toate tezele de până acum): „Dina nu s-a născut ca noi toţi/ deşi a fost ca noi toţi/ făcută de mă-sa/ făcută într-o zi de duminică/ din lapte ouă zahăr şi făină/ frământată bine amestecată/ pusă apoi într-un leagăn mărimea/ 15 cu 53 bine uns/ cu unt şi introdusă la cuptor/ s-a copt la foc mic şi după/ aproape o oră a urlat / uaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa/ aşa s-a născut Dina devenind/ cu timpul bună gospodină dormind în cuptor/ până la 25 de ani/ după care s-a mutat în cămară/ lăsându-se zilnic frământată/ de femei cu mâini mari domestice/ cu linguri tatuate pe sâni/ fugind de bărbaţi ascunzându-se/ pe raftul tapetat cu făină”. (Dina-gospodina) Poemul, relevant în mai multe sensuri, demonstrează o tehnologie interesantă, fără a fi absolut originală sau absolut „feminină”. Totuşi există aici şi o distinctă voce feminină şi, neîndoios, feministă. În subsidiar, poemul e social. Anxietăţile, generatoare de stări poetice, sunt ale femeii, cu spaima agresiunii masculine sublimată în acest joc literar. Deşi… există atâtea injustiţii sociale şi psihologice la care sunt supuşi numai masculii societăţii, atâtea anxietăţi proprii [numai] bărbaţilor!

Pentru al doilea caz, unul de poezie absolută, am ales acest poem al Lilianei Armaşu, unul care ar face cinste oricărei antologii de poezie contemporană românească: „cu cine să te cerţi atunci/ când o întâmplare face/ să verşi s(o)are pe jos/ şi tu eşti singur/ şi, ca de obicei, în ziua aceea / nimeni nu-ţi va deschide uşa/ căci e duminică/ iar singurătatea de duminică pentru tine/ e în plină frecvenţă/ şi e cel mai greu s-o stăpâneşti/ fiindcă toţi sunt plecaţi de acasă/ lăsându-te pe tine să fii şi dădaca/ singurătăţi(i) lor/ şi tu le vezi pe toate cum cresc în ochii tăi/ şi pe măsură ce se înalţă şi se îngro(a)şă/ vor mai mult şi mai multe/ vor alte haine, de mâncare mai bun/ vor să le dădăceşti şi pe copilele lor din burtă/ dar vine un moment când singurătăţile, toate,/ îţi scapă de sub control, făcându-şi de cap/ şi nu mai poţi face nimic decât să te laşi pradă/ furiilor lor./ şi iată că nu te mai poţi certa cu nimeni/ nici măcar cu tine însăţi/ şi nici cu Dumnezeu/ căci, chiar Tu eşti singurătatea/ în care El se odihneşte duminica” (Singurătatea de duminică). Liliana Armaşu scrie despre singurătate (o singurătate feminină, dramatică, da), dar e o stare care transcende genurile. Şi care nu e deloc feministă. Dar pe care, da, ar fi putut s-o scrie doar o femeie. După cum un poem precum Howl, d.e., ar fi putut să-l scrie un [anume] bărbat, cu o anume atitudine faţă de Dumnezeu, sex, droguri sau absurd.

Dincolo de observaţiile mele sâcâitoare şi nestructurate, de vreme ce m-am interesat de discursul feminist în esenţa, în problematica lui complexă, dar şi de formula poetică a unui asemenea discurs, asta ar putea însemna că volumul m-a atins. Or, asta e natura poeziei/ artei dintotdeauna (şi criteriul existenţei ei): ea te emoţionează înainte de a o înţelege.

Un secol de poezie română scrisă de femei. Volumul I (1990-2019),
antologie de Alina Purcaru şi Paula Erizanu, cu fotografii de Irisz Kovacs,
Editura Cartier, 2019, 256 p.