Cărți paralele
Elisabeta Lăsconi

OROPSITA (Nevasta de Liviu Rebreanu, Povestea unei singure ore de Kate Chopin)

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011

Unele analogii sau apropieri între opere literare vin ca dar neaşteptat... De multe ori am citit o cronică la o carte în care un critic sesizează că o temă sau o tramă epică bântuie în opere literare ce admit greu posibilitatea unei influențe. Curioasă, am pornit să deşir firul asocierii, descoperind un peisaj surprinzător, cu o bogăție a detaliilor, nebănuite până atunci, invizibile chiar.
Acum s-a întâmplat altfel, pe calea oralității cvasifolclorice. O prietenă mi-a semnalat o comparație neaşteptată exersată de Natalia Cubreakov, distinsă profesoară şi autoare de manuale din Chişinău, în cursul proiectelor derulate în Tabăra de la Bisoca pentru liceenii pasionați de scris. Cred că lucrurile se petreceau în vacanța de vară a anului 2010.
Nu ştiu dacă a publicat respectiva abordare undeva, nu-i ştiu nici măcar argumentele, dar mi s-a părut incitantă ideea unei conexiuni între doi scriitori fără legătură directă: Liviu Rebreanu, a cărui proză scurtă remarcabilă este sortită să rămână în umbra romanelor, şi Kate Chopin, una dintre primele autoare ale literaturii americane la sfârşit de secol XIX, redescoperită spectaculos după un veac, ca precursoare a feminismului.
Poate că investigațiile noastre se întâlnesc, poate se completează, ori pur şi simplu nu au legătură între ele, venind din orizonturi diferite. Altceva m-a interesat: metoda cărților paralele sau a cărților pereche, cum le-am numit inițial, nu este fantezie personală, ci un stil de lectură, ce ne defineşte pe mulți cititori, a căror memorie funcționează într-un soi de zigzag, nu doar ca acumulare sau stoc. Mai ales, dovedeşte că acolo, în „biblioteca” personală, virtuală şi fluctuantă, cărțile se joacă între ele şi pactizează după reguli ce ne depăşesc.

Conexiunea americană

Nevasta de Liviu Rebreanu şi Povestea unei singure ore de Kate Chopin asociate într-o lectură nouă, intertextuală, aduc surpriza unor asemănări ce se cer explorate. Dar, înainte, vine întrebarea dacă, totuşi, autorii nu au cumva nişte puncte de întâlnire, necunoscute încă. Biografia conține întotdeauna germenii unor astfel de interferențe inexplicabile şi uneori aproape miraculoase, nu atât cea exterioară, a evenimentelor, cât cea interioară, ținând de întâlniri privilegiate cu autori şi cărți.
Câteva informații despre Kate Chopin (1850/1-1904) sunt necesare, fiind puțin cunoscută la noi. S-a născut într-o familie înstărită, descinzând din linii diferite: tatăl provine din Galloway, Irlanda, iar mama dintr-o veche familie franceză din St. Louis, iar înaintaşii se situează între primii imigranți europeni stabiliți în Alabama. A beneficiat de timpuriu de o instrucție superioară într-o instituție catolică, o pasionau poveştile cu zâne şi poezia, iar Walter Scott şi Charles Dickens se numără printre favoriți, vor urma Alphonse Daudet şi Guy de Maupassant.
Câteva experiențe comune se conturează între cele două biografii: educația catolică şi viața în Lumea Nouă într-o societate încorsetată de prejudecăți înseamnă pentru Kate Chopin aceeaşi supunere în fața autorității ca rigorile vieții militare de care a avut parte Liviu Rebreanu, şi în timpul studiilor făcute la Academia Ludoviceum de la Budapesta şi în cursul scurtei sale cariere militare.
Li se adaugă şi o traumă profundă, moartea fratelui înrolat în armata confederată, când Kate Chopin avea 12 ani, pierderea celor trei frați în cursul Primului Război Mondial în anii căruia Liviu Rebreanu s-a aflat la Bucureşti şi la Iaşi, şi a resimțit dureros drama lui Emil Rebreanu, cu impact direct în geneza romanului Pădurea spânzuraților. Scriitorii au parte şi de a doua întâlnire cu războiul: Kate Chopin călătorea în Europa, în luna de miere cu Oscar Chopin, când izbucneşte războiul franco-german, Liviu Rebreanu trece şi prin anii celui de-al Doilea Război Mondial.
Relevante sunt însă alte experiențe comune. Ambii scriitori cunosc cutumele unor lumi vechi, din cercul cărora evadează şi apoi le reinventează în scris: Kate Chopin aparține Sudului american, a cunoscut Războiul Civil, pe care secolul XX l-au transformat în geografie mitică, Rebreanu cunoaşte satul din Transilvania. Ca să poată scrie au nevoie de gesturi definitive, fie de frondă – ca plimbarea de una singură pe străzile unui oraş, fie trecând Carpații şi alegând altă viață, cum face Liviu Rebreanu.
Ambii autori au cunoscut medii sociale diverse. După căsătorie, Kate Chopin locuieşte cu soțul ei în New Orleans, apoi în mica aşezare, Cloutierville, din ținutul Natchitocoches, unde cunoaşte viața negrilor şi a creolilor care-i inspiră proza scurtă. La rândul lui, Liviu Rebreanu a traversat lumi şi medii sociale diverse: universul armatei chezaro-crăieşti, satul transilvănean, societatea pestriță a capitalei cu micii funcționari sau cei aflați la periferie (hoți, prostituate), care formează caleidoscopul social şi psihologic al prozei scurte.
Soții reacționând identic la moartea bărbatului

Cele două narațiuni impresionează prin concizie: Povestea unei singure ore are 4 pagini, iar analizele ce i-au fost dedicate au inventariat numărul de paragrafe şi de cuvinte, cu tot pragmatismul criticii anglo-saxone, Nevasta are un număr dublu de pagini, ce surprind nu doar drama unei femei, cât şi viața unei colectivități, mentalitate şi atitudini în fața morții, date ale ritului funerar.
Povestea unei singure ore înregistrează emoțiile resimțite de Louise Mallard, după ce află vestea că soțul ei a murit într-un accident de cale ferată. Ştiind că doamna Mallard suferă de o boală de inimă, sora ei îi comunică nenorocirea cu tact. După o primă reacție de plâns violent, femeia se retrage în camera ei singură. Louise Mallard îşi analizează starea şi constată uluită ea însăşi că este una de bucurie pentru că se simte, în sfârşit, liberă.
Pe măsură ce sporesc temerile surorii că Louise poate păți ceva datorită şocului, aceasta are un şir de revelații: căsătoria şi iubirea ajung să subjuge voința femeii, moartea aduce eliberarea. Dar soțul, Brently Mallard, se întoarce acasă viu şi nevătămat, fără să ştie de accident, căci o întâmplare îi plasase numele pe lista victimelor. Prietenul său Richard şi Josephine, cumnata, n-o pot apără pe Louise de şocul ce-i provoacă moartea. De aici şi detaliul final – doctorul confirmă că murise de o boală de inimă, declanşată de „bucuria care ucide”.
Nevasta urmăreşte sentimentele şi reacțiile unei femei, confruntată cu moartea soțului ei, în succesiunea mai multor momente: agonia bărbatului şi stingerea lui, pregătirile făcute pentru înmormântare şi veghea celui mort, înmormântarea şi pomana. Şi ea parcurge un traseu interior al înțelegerii: se cercetează pe sine, uimită că nu poate simți durerea ce se cuvine, pricepe că nu l-a iubit pe bărbatul aspru şi violent, care se purta cu ea dur, care a luat-o în căsătorie, deşi ştia că îndrăgea pe altul.
Chiar în timpul slujbei de înmormântare, ea retrăieşte cealaltă ceremonie, a cununiei, la care a slujit acelaşi popă. Îngenuncheată, ca şi atunci, femeia înțelege că tot un prohod a fost şi cununia: preotul i-a prohodit sufletul dornic de a iubi şi a trăi. Şi revelația despre sine vine sub presiunea celor din jur. Femeile repetă acelaşi lucru, văzându-i suferința: „i-a fost tare drag, săraca, tare drag”. Dar nevasta se simte redusă la tăcere, uluită să audă că alții ştiu, ori mai bine zis cred că ştiu ce simte ea.
Gradația dublă sporeşte contrastul: pe măsură ce femeile îi observă tulburarea şi durerea, convinse că provine din pierderea celui drag, iar replica repetată cu mici variații exprimă compătimirea, în sufletul nevestei creşte revolta. Ea înțelege că şi-a irosit viața, că omul mort i-a distrus şansa de a cunoaşte iubirea şi fericirea, că privirea celorlalți înregistrează aparența, iar esența trăirii le rămâne străină, fiindcă văd doar ce doresc să vadă, conform prejudecăților comune.
Femeia izbucneşte la masa de pomenire, când nu mai suportă vorbele mincinoase rostite ca s-o consoleze, iar adevărul răbufneşte: nu i-a fost drag bărbatul, ci i-a fost urât şi i-a mâncat viața. Blestemul femeii aruncat asupra celui mort dă glas urii adunate de-o viață: „… nu-l rabde pământul!”. Însă toți cei din jur nu recunosc adevărul: bărbații o privesc neîncrezători, iar femeile îşi fac cruce.
Pentru oamenii din sat ce alcătuiesc colectivitatea în care a trăit Ion Bolovanu şi nevasta lui, vorbele dovedesc cu totul altceva: femeia a înnebunit de durere, pierderea bărbatului iubit a făcut-o să-şi piardă mințile. Aşadar, din punctul lor de vedere, sminteala femeii provine din iubire. Cele două perspective, cea exterioară exprimată prin vocile femeilor, şi cea interioară, exprimată de monologurile femeii şi de notațiile prin care naratorul îi scrutează starea lăuntrică, se contrazic într-un final la fel de şocant şi intens ca „bucuria ucigătoare” care a omorât-o pe Louise Mallard.

Concizie şi densitate

Povestea unei singure ore se distinge prin extrema concizie. În ultimele decenii, a devenit text de referință, analizat din multiple puncte de vedere, cu metode critice diverse ce i-au demonstrat plurivalența. O analiză speculează potențialul feminist în reacțiile femeii, alta înregistrează detaliile despre boala de inimă a femeii şi presupune o existență calmă, fără mari emoții, sau o sensibilitate rudimentară ce a împiedicat până atunci intensitatea trăirii. Aşa că prima emoție foarte intensă îi aduce femeii moartea.
Nu se poate exclude nici altă ipoteză, pornind de la final: poate că femeia percepe în tot ce s-a întâmplat o farsă, pusă la cale de soț şi de prietenul său Richard, care i-a şi adus vestea morții, iar apariția bărbatului în carne şi oase îi declanşează furia nestăpânită, căci a fost pusă la încercare de cei doi să vadă cum reacționează. Argumentul ar fi prezența lui Richard în casă, rămas alături de Louise şi de sora ei Josephine şi după ce le-a anunțat nenorocirea.
În sfârşit, cu o cheie psihocritică, se deschid alte abordări: Louise Mallard crede că vede o fantasmă ce-i întrupează temerile (spiritul bărbatului s-a întors şi o bântuie) şi mai ales fantoma născută din sentimentul de vinovăție, venită s-o pedepsească, pentru starea de euforie şi pentru jubilația libertății. Proza scurtă a lui Kate Chopin ar oscila astfel între povestirea cu fantome şi povestirea cu fantasme, între fantastic şi psihologism abisal în genul capodoperei lui Henry James, O coardă prea întinsă.
Povestirea lui Liviu Rebreanu se distinge prin densitate şi substanță. Şi ea permite mai multe grile de lectură. Una dintre ele ține de antroplogie şi sociologie, căci urmăreşte ca fundal colectivitatea satului şi rânduielile pe care se bazează existențele individuale: omul nu rămâne singur în fața morții, în fiecare moment alături de nevastă se află bătrânele, ele veghează agonia, se ocupă cu pregătirea mortului, împlinesc datinile funerare, iar pomana adună tot satul.
Într-o asemenea abordare, interesează raportul individului încătuşat de colectivitate, văzut nu ca ființă concretă individuală, ci doar ca parte dintr-un întreg. De aici decurg alte idei despre rolul femeii tinere şi a celor vârstnice, presiunea mentalității colective care obligă la o anumită conduită. Tot comportamentul nevestei se poate analiza ca oscilare între tot ce şi-a reprimat – interioritatea autentică, şi masca pe care instinctiv o acceptă în virtutea unui mod de a fi.
Cheia psihocritică permite un mic studiu privind refularea şi defularea. Evenimentul ieşit din comun, moartea bărbatului, slăbeşte barierele ce separă inconştientul de conştient, iar refularea, ce a funcționat până acum ca proces necesar în căsătoria celor doi, şi-a pierdut sensul. Mecanismul psihologic pus în mişcare duce la anularea unei îndelungate refulări şi e înlocuită de o bruscă defulare. Miza profundă a narațiunii ar fi transformarea brutală a femeii, sub şocul produs de o detensionare căreia nu-i rezistă.

Misterul apropierii

Cele două povestiri se aseamănă prin trama epică, prin situația şi se deosebesc prin strategii narative, prin analiza psihologică a sufletului feminin, prin scenariul comun al reacțiilor şi emoțiilor, prin analiza în filigran a căsătoriei din perspectiva femeii, prin complexitatea relațiilor din interiorul unui cuplu, şi mai ales prin finalul neaşteptat care înseamnă pentru Louise Mallard moarte, iar pentru nevasta lui Ion Bolovanu disperarea văzută ca nebunie de cei din jur.
O influență a scriitoarei americane asupra lui Liviu Rebreanu este exclusă. În literatura americană, critica a încadrat-o într-un anume localism, datorită prozei scurte despre viața negrilor şi a creolilor, ce a surprins lumea plină de culoare şi pitoresc a Sudului. Dar când s-a aventurat să exploreze viața interioară a femeii în roman, cartea provocat scandal, fiind aproape interzisă.
Furtuna de critici severe ce a întâmpinat romanul The Awakening (1899), se datora mai ales subiectelor incomode şi controversate în epocă, legate de viața femeilor: căsătoria, dorința sexuală, sinuciderea. Scriitoarea încerca să descrie o femeie în căutare de sine, cu toate confuziile şi bâjbâielile autoanalizei, sfidând prin asta spiritul vremii ce fixa un rol precis şi imuabil femeii şi în familie, şi în societate.
Abia după 60 de ani Kate Chopin este redescoperită ca precursoare a mişcării feministe, i se dedică monografii şi studii, i se reeditează opera. Traducerile care i-au pus în circulație opera au venit târziu. La noi a apărut un singur volum, Trezirea la viață (Editura Univers, 1985), datorat unei traducătoare familiarizate cu marile scriitoare din spațiul anglo-saxon, Anca Gabriela Sîrbu, ce include Povestea unei singure ore. (Regăsesc aceeaşi povestire, decupată dintr-un almanah de acum trei sau patru decenii, Povestea unei ore, tradusă de Elena Mihailovici.)
Aparent, Liviu Rebreanu are alt destin, s-a bucurat de recunoaştere de la primul roman. Şi totuşi, în epocă, a contrazis obişnuințe şi prejudecățile criticii. Deşi Ion s-a bucurat de întâmpinarea elogioasă a lui E. Lovinescu, n-au lipsit atacurile dure şi severe ale criticilor de orientare tradiționalistă, în frunte cu Nicolae Iorga. Şansa lui Liviu Rebreanu a fost tematica socială şi națională a primelor două romane, Ion şi Pădurea spânzuraților, întărită ulterior de Răscoala, ce l-au propulsat rapid în conştiința publicului.
Adam şi Eva, Ciuleandra, remarcabile prin noutatea lor nu doar în proza autohtonă, ci şi în peisajul european, au contrariat critica şi prudența judecății a persistat decenii întregi. Complexitatea lor abia astăzi iese la lumină, iar originalitatea devine perceptibilă din turnura pe care o ia romanul european. Ambele romane au putut fi înțelese şi prețuite de abia în ultimele decenii, grație unor metode critice noi, exersate cu finețe.
Aşadar, amândoi scriitorii se află cu mult înaintea vremii lor, au de aşteptat răstimp destul de lung ca să primească aprecieri pe măsura noutății lor. Poate pentru că ambii au ieşit din limitele propriei lumi, familiarizați cu altă cultură – cea franceză în cazul lui Kate Chopin, cea germană şi maghiară în cazul lui Liviu Rebreanu. Familia şi educația au determinat bilingvismul scriitoarei americane, trilingvismul, dacă nu multilingvismul lui Liviu Rebreanu.
Se poate observa o benefică pendulare între limbi şi culturi care le-a dăruit puterea de a înțelege altfel pe celălalt, de a sesiza tot ce rămâne ascuns privirii. Aşa că nu mai miră un ochi atent ce surprinde psihologia feminină, ce inventariază atent datele codului social, ce pătrunde în cotloanele sufletului şi înregistrează prăpastia uriaşă dintre sine şi masca arborată. Şi puterea extraordinară a scriitorilor o dă chiar incursiunea în subterana psihicului, ce se dovedeşte identic, dincolo de uriaşele diferențe dintre cele două lumi şi cele două femei.