Comentarii critice
Antonio Patraş

MODELUL ŞI OGLINDA. LOVINESCU PAR LUI-MME (II)

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011

Dincolo de cauzele blestematelor chestiuni insolubile ce agită spiritele când vine vorba despre contradicția atât de previzibilă a personalității lui Lovinescu (a devenit un loc comun al exegezei ideea că olimpianismul e o construcție artificială „ridicată pe un material sufletesc fragil, acut sensibilizat”1), se cuvine să evidențiez poate, mai hotărât, celelalte aspecte, sesizabile fără chinuitoare strădanii hermeneutice. Conştient probabil de artificialitatea dualității postulate atât de tranşant cu diverse prilejuri, criticul sfârşeşte prin a se recunoaşte în organicitatea scrisului său, în care presupusele antinomii se resorb, ca şi cum n-ar fi fost. Astfel, de la anumită distanță critică, autoproiecția bovarică se arată a fi o simplă amăgire ce nu mai scindează personalitatea: oglinda sinelui rămâne intactă, pentru că „înstrăinarea” nu s-a dovedit a fi decât o eroare de moment, şi aceea provocată deliberat2.
Lăsând garda jos, Lovinescu admite finalmente (în total dezacord cu perspectiva sa ideologică, axată pe teoria sincronismului şi a imitației ca factor de creativitate, sub presiunea legii interdependenței) soluția evoluției organice, lipsite de salturi spectaculoase, de mutații „revoluționare”: „... granița dintre convingere şi atitudine e atât de arbitrară, încât trebuie să admitem pe oameni aşa cum vor ei să pară”3. Formularea lovinesciană lasă impresia, am anticipat deja, că vrea să dea credit aceluiaşi proces, de la formă la fond, de la simularea formei la stimularea fondului, descris în textele de doctrină. Contează doar omul „deliberativ”, ce se construieşte pe sine imitându-i pe alții. Şi totuşi, eleatismul propriei personalități exclude ideea modelării de sine în linia procesului „revoluționar” , axat pe imitația integrală, prin care criticul explicase formarea civilizației române moderne. În Mutația valorilor estetice, autorul mărturiseşte: „A pleca de la diletantismul Paşilor pe nisip şi de la un impresionism, divers manifestat, dar pururi evident în tecnica criticei, şi atenuat formal numai în urmă, deşi viu încă şi generator timp de mai bine de douăzeci de ani, pentru a ajunge la un imperativ critic şi la o mistică a genurilor literare ar constitui mai degrabă o mutație bruscă decât o evoluție normală. Că nu e vorba, totuşi, de o revoluție, ci de o dezvoltare organică o dovedeşte sensul celorlalte patru volume”4.
Prin urmare, organicitatea personalității psihice lovinesciene contrazice radical sensul evoluției „revoluționare” de la formă la fond, care, aplicată în domeniul psihologiei creației, ar trebui să acorde rolul hotărâtor voinței şi imitației, disciplinei scrisului în sine. Punând însă vocația critică pe seama unor factori mai curând biologici (somatici) decât voliționali, discursul autolegitimant al criticului-creator devine încă şi mai suspect datorită unificării artificiale a tendințelor contradictorii ale eului, scindat dramatic, după distincția formulată cândva de Murray Krieger, între o ipostază exterioară, construită (persona), şi una interioară, mai puțin mincinoasă („persoana”); persona ar desemna, în termenii psihanalizei, super-ego-ul criticului, iar „persoana”, id-ul său5.
Intră în joc aici, evident, o iluzie conştientă menită a uniformiza contrastele şi a proiecta acțiunea criticului sub semnul unui mit al totalității organice, pentru că, după cum subliniază teoreticianul american, într-o formulare de nuanță umanistă care ar fi plăcut mult impresionistului Lovinescu: „nerespectarea parțială a angajamentelor teoretice nu reprezintă adesea decât o tactică abilă folosită de criticul-teoretician pentru a ne convinge (pe noi, dar poate şi pe el însuşi) că operațiunea critică va rămâne deschisă şi umană, sacrificându-şi eventual propria ei siguranță de sine şi propriile certitudini (s.n.), dat fiind că acestea nu sunt câtuşi de puțin virtuți umaniste. Procedând astfel, el îşi creează o a doua voce, cu nimic mai puțin fictivă decât prima (s.n.)”. Valorificând apoi un alt principiu al psihanalizei freudiene, potrivit căruia un lucru apărut în conştiință ca două contrarii e adesea în inconştient un tot unitar, Krieger atribuie persoanei nu doar funcția de a-şi inventa persona menită să-i apere sistemul, ci şi capacitatea de creație a acelor structuri teoretice capabile să justifice şi să consolideze respectiva persona6. Aşa se explică obstinația lui Lovinescu în a-şi afişa cu orice prilej „masca” olimpiană, de critic militant şi ideolog liberal; aşa înțelegem mai bine opțiunea sa pentru valorile estetice moderne, susținute programatic, cu o insistență bizară. Din unghiul acesta privind lucrurile, bovarismul lovinescian se dovedeşte nu atât o „creație” a conştiinței lucide, lesne dispusă a acorda voinței puteri nelimitate, ci o reacție inconştientă, tributară „psiheei” moldoveneşti, menită a acorda omului care priveşte în sine sentimentul reconfortant al cunoaşterii. Rolul „persoanei” e de a face posibilă şi această iluzie. Aşadar, distincția curentă dintre inconştient şi conştiință („persona” şi „persoană” etc.) nu e posibilă decât tot printr-un artificiu logic, ce presupune suspendarea „eului” (preconizată de metoda fenomenologică).
Astfel, consecvența față de propriile „teorii” are consecințe dintre cele mai interesante în plan psiho-moral, modelând personalitatea criticului după un tipar ideal, cu tensiunile inerente oricărui proces de asemenea natură. Când „fondul” e sărăcuț, simpla gesticulație mimetică/ forma goală poate suplini carențele personalității. Moraliştii chiar cred că, excluzând latura de ridicol, snobismul (tot o formă de imitație) e un factor pozitiv, de progres, ce anticipează posibila evoluție. Însă Lovinescu nu e deloc dispus să se vadă pe sine în aceeaşi lumină izvorâtă din chiar premisele sistemului său de gândire. Personalitatea lovinesciană nu se construieşte prin imitație, ex nihilo. Ea are un fond adânc şi complex, pe care se grefează treptat diferitele „forme”: „Individualitatea – consemnează Anonymus Notarius – se formează singură, prin lectură şi meditație, şi nu la şcoală” şi „se încheagă din slăbiciuni”7. Aici se afirmă din nou, en passant, importanța principiului „slab” (imperfecțiunea, vulnerabilitatea, „moldovenismul”) ca ingredient necesar şi element de diferențiere a personalității. Apoi, conform aceleiaşi logici, cu cât sunt mai nefavorabile împrejurările exterioare, cu atât accelerează ele procesul devenirii interioare, în sensul anticipat de la primele manifestări concludente. Dar imitația integrală a unui „model” e scoasă din ecuație de la bun început! Parțial, ca „modele” am putea menționa doar pe Faguet („singurul om de la care am învățat ceva”8, zice într-un loc), plus, am văzut deja, Maiorescu (acceptat numai pe latură etică) şi Iorga (ca exemplu preponderent negativ). În rest, nimic. Procesul e mai curând invers, de la sine spre alții.
Într-adevăr, oricât ar părea de bizar, Lovinescu nu a avut modele. El însuşi mărturiseşte undeva: „N-am privit niciodată în sus, pentru a nu fi supus vreunei umiliri, ci numai în jur, la egali, şi mai ales la inferiori”9. Or, din unghi psihologic privind lucrurile, refuzul modelelor are ca mobil recunoaşterea forței lor de impact asupra unei personalități fragile şi puternice deopotrivă, care nu vrea (de ce oare?) să-şi accepte vulnerabilitatea. După cum am anticipat în cuvântul introductiv, spaima aceasta față de lumea exterioară ar corespunde, după Wörringer, „introversiunii” şi tendinței către „abstracție”, în vreme ce nevoia de afirmare generează impulsul empatic („intropatia”), manifestare prin excelență „extravertită”10. Plecând de la observația că „plăcerea estetică este plăcere de sine obiectivată”, esteticianul german consideră empatia „un fel de proces de percepție, caracterizat de transferul afectiv al unui conținut psihic esențial în obiect; acesta este astfel asimilat subiectului şi este atât de legat de el, încât subiectul se simte, ca să spun aşa, în obiect”11. Ei bine, dacă empatia „presupune că obiectul este cumva vid şi că ea îl poate umple cu propria-i viață”, abstracția, în schimb, „presupune că obiectul este cumva viu şi activ şi încearcă de aceea să se sustragă influenței sale”12. Dar cele două funcții „sunt tot timpul prezente în individ, doar că, de cele mai multe ori, inegal diferențiate”, mijlocind înstrăinarea de sine şi adaptarea la condițiile exterioare. Rezumând: „Empatie şi abstracție, extraversie şi introversie sunt mecanisme de adaptare şi protecție. În măsura în care fac posibilă adaptarea, ele îl feresc pe om de primejdiile exterioare” şi „îl eliberează de instinctualul întâmplător, ba chiar îl feresc de el.13 Iată din nou, tradusă în termeni mai prețioşi, schema de acum uşor de recunoscut a teoriei lovinesciene.

Prin urmare, când vorbeşte despre sine, autorul lui Bizu îşi recunoaşte franc predispozițiile temperamentale specific „moldoveneşti”, reprimate consecvent ca rele ispite îndemnând la ratare, dar niciodată anihilate cu totul – dovadă înclinația către evocarea nostalgic-duioasă din paginile de proză memorialistică şi de confesiune, cum şi către descrierea în registru miniatural, cu accent pe emoția pur senzorială, în genul literaturii de atmosferă şi al pastelului suav, care îndeamnă la reverii panteistice şi la dulcea ispită a uitării de sine, într-un cuvânt, la aneantizarea personalității. Or, în opinia lui Lovinescu, dacă îndemnul de a scrie literatură vine de la fibra moldovenească, de la „temperament”, opțiunea pentru critică se justifică numai ca efect al dorinței conştiente de afirmare – nu întâmplător, personalitatea criticului ar avea drept nucleu iradiant caracterul, elogiat ca faculté maîtresse, trăsătură de natură exclusiv etică, cu accent pe latura voluntară, menită să confere omului public prestigiu şi autoritate. Ceea ce nu înseamnă, evident, că scriitorul n-ar avea nevoie decât de... temperament! Nu. Mă văd nevoit să precizez încă o dată: personalitatea scriitorului (nici criticul nu e altceva, chiar dacă nu-şi dă seama sau nu vrea să recunoască) se edifică pe un fond psihic colectiv (echivalat abuziv cu „temperamentul”), dar ca fenomen de „diferențiere”, şi nu de reproducere mecanic-mimetică. Problema va fi tratată amănunțit în creația romanescă, prin ipostazierea „psiheei” moldoveneşti în două personalități distincte: atât în Bizu, tipul omului fără însuşiri, contemplativ dar steril, cât şi în Eminescu, tipul scriitorului genial, care valorifică exemplar virtualitățile creatoare ale „rasei” (mai precis: ale temperamentului „moldovenesc”, ce şi-a găsit expresia cea mai caracteristică în poezie).
În consecință, cu dreptate vorbea Ileana Vrancea despre un soi de fascinație a ratării şi anonimatului (explicabilă prin fondul psihic comun, moldovenesc), ce l-ar fi determinat pe Lovinescu să-şi proiecteze terapeutic în alții propriile aspirații nerealizate. În creația ficțională, povestea vieții lui Bizu ilustrează o posibilă schiță de destin (al burghezului cumsecade, cu suflet conjugal, visând la pacea căminului), pe care criticul şi l-a refuzat. De asemenea, la scriitorii de care s-a ocupat ca monografist (Jean Jacques Weiss, Negruzzi, Asachi, Grigore Alexandrescu) criticul insistă, firesc, asupra raporturilor dintre om şi operă, ceea ce-l ajută să prindă sensul unor profunde afinități psihologice, căutate parcă intenționat şi, cu precădere, în linia acelor vocații neîmplinite, „sufocate de împrejurări potrivnice”14. La fel, peste ani, când cercetează cu aplicație documentele despre viața lui Maiorescu, pare înclinat să accentueze mai curând imperfecțiunile, marcat fiind de conştiința „realei fărâmițări a unui bloc ce nu s-a realizat niciodată”15.
Antidotul contemplativității sterile şi al nefericitei risipiri (boală frecventă în cazul literaților noştri, constrânşi „să facă de toate”16 pentru a supraviețui, dar şi predispuşi la tranzacțiuni lesnicioase), al irosirii talentului în lucruri mărunte, i-l oferă exemplul scriitorilor din alte culturi, în special cea franceză, în care e lucru obişnuit „să mori cu condeiul în mână”. Iată şi confesiunea indirectă din care am extras formularea aceasta memorabilă: „Faguet a murit cu condeiul în mână (s.n.). […] Probabil că (sic!) chiar în ziua morței a scris un articol. Şi cazul lui Faguet nu e un caz rar. Se întâmplă mai tuturor scriitorilor francezi atât de muncitori şi, mai ales, atât de disciplinați în munca lor. Munca pentru dânşii e un principiu de viață… Fără ea, e un început al odihnei eterne. […] Vor mai trece veacuri de disciplină şi de cultură pentru a ajunge şi noi la această superbă activitate neîntreruptă şi fatală.”17.
Hotărât să răstoarne regula împământenită la noi şi să se consacre exclusiv preocupărilor literare, Lovinescu s-a confruntat de timpuriu şi cu prodigalitatea uluitoare a lui Iorga, piaza sa rea, maestru inconcesiv şi fanatic (nu suporta lângă sine decât vasali), dar şi cu varianta opusă, aceea a unei sterilități amiabile şi a unei modestii de bună calitate, încurajând dialogul, ce-şi găsise expresia tipică în persoana profesorului său de latină, D. Evolceanu, elev înzestrat al lui Maiorescu, ratat mai pe urmă din lipsă de voință şi perseverență. Întâlnirea cu Evolceanu („un om mai timid decât... mine”) e un moment decisiv în biografia spirituală a lui Lovinescu, pus astfel față în față cu una dintre ipostazele virtuale ale destinului său. Episodul e fixat cu atenția cuvenită marilor revelații, trăite însă post-factum: „Rar am putut studia asupra mea însămi cazul plăsmuirii unei duble personalități. Ceea ce mă apropiase de dânsul e probabil conştiința unor defecte, insuficiențe comune (nu fără oarecare spaimă). Necesitatea de a mă arăta altfel mă împinsese instinctiv să-mi creez o psihologie nouă (s. n.). [...] îi luam piuitul cu zgomotul personalității mele active şi pline de inițiative (n-aveam, în realitate, nici una, cum n-am nici acum). Nu o făceam voluntar: intrasem într-un rol şi-l jucam instinctiv (s. n.), de cum îi păşeam pragul biroului. [...] De cum ieşeam în stradă deveneam altul, [...] îmi reluam zdrențele mizeriei mele morale”18. Revelația inautenticității propriului comportament aduce cu sine o aspră sancțiune postumă, în acord cu atitudinea stoică, de severă austeritate, care formează chiar marca personalității morale a criticului. E de reținut şi ipostaza „bovarică” (involuntară, deci... inconştientă!) căreia i se conformează junele critic cu personalitatea în formare!
Cât despre concepția asupra scrisului, deocamdată merită reținută măcar observația că disciplina (ritmicitatea) i se pare lui Lovinescu esențială, indiferent de conținutul ori ideile vehiculate. Arta izvorăşte din subconştient, iar scriitorul „gândeşte” în ritmul jocului stilistic. În consecință, scriitor te naşti, nu devii. Voința rămâne, în schimb, principalul catalizator. Se vede acum fără greutate în ce măsură ideologia lovinesciană (formulată explicit – observația s-a mai făcut – numai din rațiuni polemice) a sprijinit atitudinea combativă a criticului militant, dedicat cauzei modernismului. Dar asta e deja altă „antinomie”, uşor de conciliat la „lectura în monadă”, singura potrivită în cazul de față. E clar, construcția de sine nu poate fi atribuită exclusiv „omului deliberativ”19. Lovinescu însuşi oferă o nuanțată explicație a ipoteticului său „bovarism”: „Nu suntem de obicei ceea ce dorim să fim. [...] Plutim [...] împotriva dorințelor noastre celor mai scumpe, şi pentru a nu fi afundați trebuie să luptăm cât mai mult, să întindem brațele şi să ne încordăm muşchii. Oricât am fi de paşnici, ajungem luptători (s.n.); [...] adâncind viața unui om, descoperim deosebirea între ce e şi ce ar fi trebuit să fie (s.n.), care lămureşte atâtea suferințe tăinuite şi ne dă înțelegerea atâtor dureri tăcute”20. Această contradicție fertilă a psihicului, problematizată în fel şi chip, până la cele mai fine distincții (în ciuda terminologiei simpliste), alimentează constant discursul lovinescian despre personalitate. E tema predilectă de la care pleacă şi la care se întoarce inevitabil, ca înspre un binecuvântat izvor, infatigabilul interpret al nuanțelor sufleteşti.
Pe urmele lui Goethe criticul face, aşadar, elogiul productivității în sine, şi emite aparent paradoxala opinie că talentul înseamnă să dezvolți în zece pagini o idee ce poate fi exprimată la rigoare în maxim două trei fraze. Despre o carte în lucru, căreia nu-i mai desluşea continuarea, i se plânge Hortensiei Papadat-Bengescu în felul următor: „...cum însă totul n-ar putea face un volum de 300 de pagini, de la 1 august, nemaiavând ce spune, mă voi vedea silit să o trag de păr şi, după teoria mea, din acea clipă să încep a face artă; te pomeneşti că partea aceea va fi cea mai prețioasă!...”21. Înainte de a-şi apropria totuşi o concepție atât de subtilă, scrie despre orice şi, chiar din primii ani ai activității sale gazetăreşti, trimite texte peste tot, creându-şi o proastă faimă de oportunist („îmi caut interesul”, se scuză el într-o epistolă din vremea aceea22). Lui Mihail Dragomirescu îi oferă insistent colaborarea, justificându-şi eventualele stângăcii prin caracterul restrictiv al exercițiului publicistic la care este constrâns din cauza neîncrederii arătate tinerilor dornici de afirmare: „Cea dintâi condiție ca cineva să ajungă scriitor bun e să-l laşi să scrie mult”23. Aşa se explică de ce, mai târziu, în Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică, ajunge să fie de partea lui Iorga, care fusese respins în tinerețe la Convorbiri literare din pricina păcatului, absolut legitim la un scriitor în formare, „de a publica oriunde, fără alegere”24.
Cu voia sau fără voia altora, Lovinescu s-a ținut de cuvânt. Şi-a trăit viața la birou, printre cărți şi oameni de hârtie. Din agendele sale realizăm cât se câştigă şi cât se pierde în felul acesta. Cine parcurge notițele cu pricina observă repede că, de pe la 30 de ani, după obținerea doctoratului la Paris şi încheierea precarului stagiu ca suplinitor la Universitate, criticul n-a mai citit decât volumele despre care intenționa să scrie. Tristă constatare! E drept, din unele epistole (adresate în general femeilor) răzbate din când în când regretul de a nu putea scăpa de împovărătorul supliciu al şoarecelui de bibliotecă (undeva aminteşte cu mândrie nițel exagerată faptul de a fi frecventat Biblioteca Academiei aproape două decenii fără întrerupere!)25. Sentimentul acut al inadecvării la realitate împiedică totuşi râvnita evaziune, solicitată vremelnic de gingaşe resorturi afective26. Nici sila față de scris nu-l poate abate din drum pe aprigul gazetar şi formator de opinie, deşi conştiința inutilității nu-i dă deloc pace. Mărturisirea ilustrează o anumită stare de spirit, probabil resimțită adesea: „Simt o mare oboseală. Scrisul nu foloseşte la nimic. Critica este o artă nefolositoare. O pierdere de vreme. Nu limpezeşte pe nimeni; nu poate sădi în spiritul public o noțiune justă de artă”27.
Aceeaşi lehamite îl va fi cuprins, pare-se, şi pe Ibrăileanu, ba chiar într-o mult mai mare măsură, de vreme ce „duşmanul” de la Viața românească a ales nu doar să-şi exprime insatisfacțiile şi plictisul în scrisorile către amicii apropiați, ci să renunțe pur şi simplu la scris, spre sfârşitul vieții. În consecință, dacă autorul Adelei, aşa cum am arătat altădată, credea că salvarea criticului stă numai în „tăria lui de a deveni cetitor”, Lovinescu nutreşte o convingere radical opusă. Pentru mentorul de la „Sburătorul” cititul e un factor frenator, care te descurajează şi-ți inhibă elanul, revelându-ți totodată propriile limite. Semnalez o confesiune cât se poate de elocventă, culeasă tot din epistolar: „Dealtminteri am citit multişor zilele astea şi, ca efect obişnuit, m-a apucat un mare dezgust de hârtia înnegrită. Aşa mi se întâmplă întotdeauna. Când citesc mult nu mai scriu eu (s.n.). Mi se pare aşa de zadarnic, şi mi se pare că s-a mâzgâlit atâta hârtie, că mă cutremur de a o mai pângări şi eu”28.
Ibrăileanu a sfârşit într-o lungă agonie care l-a eclipsat aproape cu totul din viața publică. Lovinescu, în schimb, a murit fără preaviz, la masa de lucru, activ până în ultima clipă. În unul a biruit latura contemplativă, „moldovenismul”. În celălalt, orgoliul de a nu se lăsa în voia propriei naturi melancolice, cu tendințe autodestructive. S-a salvat fiecare cum a putut. În ce-l priveşte pe Lovinescu, refuzul de a înțelege lectura ca act de contemplație şi de cunoaştere, ca formă de reverie superioară, se explică tot prin inaderența sa la realitate. Pentru că, nu-i aşa?, un bun cititor nu poate simți niciodată „indiferență față de viață”. Dimpotrivă, va găsi mereu prilejuri de jubilație, amânând sine die clipa convertirii propriilor trăiri şi gânduri în litera moartă a textului. Ibrăileanu schița de altfel o foarte subtilă teorie a personalității pornind de la înțelegerea omului ca ființă care citeşte. Calitatea lecturii dă seama de natura personalității fiecăruia. Devoratorii de hârtie tipărită nu intră în calcul de la un anumit nivel de elecțiune încolo. Simplificând, cititorul model e omul unei singure cărți. Asemenea exemplar de elită nu se va plictisi niciodată. Cartea e doar un pretext. Esențială se dovedeşte numai lectura ca formă de viață şi de cunoaştere, activitate (cu finalitate dar fără scop) ce implică întreaga ființă, de la epidermă la creier.
Însă Lovinescu n-a avut organ pentru astfel de lucruri. „Teoria” adversarului său contrazice însuşi principiul de existență al scriitorului, care nu trăieşte decât în pagina înnegrită. Deşi e foarte probabil ca ideile lui Ibrăileanu să-l fi sedus, el nu s-a recunoscut învins. Nici n-ar fi fost posibil. Reprimându-şi înclinațiile temperamentale, Lovinescu a rămas până în ultimul ceas un supravegheat, om al datoriei înainte de toate. La funeraliile celor doi critici s-au putut auzi ecouri din muzica aceluiaşi compozitor preferat: Beethoven. Să fie oare o întâmplare că lui Ibrăileanu îi plăcea Pastorala, iar lui Lovinescu, Eroica?