Note clasice
Liviu Franga

O LUME ÎN CALEIDOSCOP, CU MELOS DE BASM (II)

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012

Cartea „poveştilor filologice” ale Ioanei Costa (Nec merguntur [...]. Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, 2012; a se vedea cronica din numărul precedent, 7-8 / 2012) are propria ei poveste, lămurită pe scurt – cum mult îi place autoarei, să nu se întindă la vorbă, chiar dacă e vorba de „poveşti”, fie şi filologice – în ultima dintre ele, care poartă nu întâmplătorul număr rotund de 100 (să dăm curs tentației de a-l apropia de multiplul lui cu zece plus unu? Acolo erau totuşi nopți!...). Acea poveste se numeşte Epilog şi destăinuieşte, cu discreție suficient de explicativă, dar şi recunoscătoare, cum aceste încântătoare poveşti, pe care le vom înfățişa şi noi, tot pe scurt, mai departe cititorilor, s-au născut.
Acum exact zece ani, centenar-decenala revistă ieşeană Convorbiri literare (care avea să împlinească, în 2007, 140 de ani de la prima apariție) deschidea o rubrică, oximoronic şi, prin aceasta, atrăgător intitulată Antichități actuale. Inițiatoarea şi, vreme de – iată! – un deceniu, titulara ei, nimeni alta decât bucureşteana profesoară clasicistă a universității devenite, azi, prima a țării, îşi dorea să readucă lumea de basm – în sensul eminescian al cuvântului, din Venere şi Madonă – a clasicităților antice într-o lume, precum cea actuală, care, în principiu, şi-a propus să ignore, ca desuet, dacă nu basmul însuşi, „povestea” în sine, în orice caz farmecul inocenței lui, plăcerea nevinovată de a-l citi sau de a-l asculta, dreptul nostru de a visa cu ochii deschişi ai minții.
Efortul Ioanei Costa de a spune povestea mare a Lumii Vechi, fărâmițată în sute, în mii şi milioane de poveşti ale ei, adică despre ea, despre acea Lume, puse laolaltă ca frânturile strălucitor luminoase ale unui ochean întors, se vede abia acum, după ce zece ani de lunară apariție (2002-2012) au adunat, cu pasiune şi consecvență, în paginile Convorbirilor, subiecte cât pentru tot atâtea cărți. La vremea primei lor apariții în revistă, cronicile autoarei – parcimonios grupate fiecare doar în câteva zeci (primele) de rânduri şi în doar câteva (2-3, maximum 3-4) alineate – glosau, ocazional sau nu, pe marginea mai ales a cărților-eveniment, (tocmai) apărute, fie la noi, fie, în special, în afara pieței de carte româneşti; mai rar, pe marginea unor întâmplări exterioare cărților, cum este cazul „lupoaicei” strămutate, în Bucureşti, din Piața Romană în Piața ad hoc botezată Roma (v. pp. 122-123).
Față de riguros, aş spune sever parcimonioasa rubrică de revistă, cartea deține indiscutabilul avantaj al cuprinderii totului într-o singură privire – ceea ce vechii şi inegalabili greci numeau prin cuvântul „panoramă” (v. gr. pan, „tot(ul) şi horama, „vedere”, „spectacol”). Însemnările mensuale juxtapun impresii alături de alte impresii, într-o succesiune din care tocmai ansamblul, vederea „generală” lipseşte. Fapt absolut firesc, atâta vreme cât orice periodic nu înseamnă altceva decât o înaintare, mereu parțială, pe firul timpului. Or, numai cartea aşază fragmentul şi fragmentarul într-o construcție: şi logică, şi grea de sensuri, simbolic semnificantă.
De ce „simbolic”?
Pentru că acelaşi Epilog, semnalat mai sus, descoperă rațiunea profundă de a fi: atât a cronicilor şi însemnărilor lunare, în sine, cât şi a cărții ca ansamblu structurat. Antichitățile actuale – rubrica permanentă a revistei – şi cartea născută din ea, o c a r t e a p o v e ş t i l o r pe cât de culte şi savante, pe atât de ispititoare şi irezistibile dacă te prinzi în farmecul lor melopeic, de „basm” înşirat pentru iubitorii lui, nu doresc altceva, în intenția esențială a autoarei lor, decât să ofere un arhimedic punct de sprijin în încleştarea fiecăruia dintre noi şi a tuturor ca societate cu timpul – de cel prezent, trăit hic et nunc, este vorba – timp care stă, clipă de clipă, „să ne soarbă” (p. 177). Lumea de basm a Antichității clasice exact aceasta ne oferă: un punct de sprijin, „ceva solid” (ibid.), de care să ne agățăm, dacă vrem să nu „ne lăsăm înghițiți prea repede de vârtej” (ibid.). Pe lângă funcția formativă intelectual, instructivă şi educativă, Antichitatea clasică îşi revelează, astfel – parafrazăm formularea simbolică a autoarei –, şi funcția soteriologică. Într-o societate şi într-o lume ca aceea dată de prezentul trăit, în care evoluția entropică a sistemului global nu face altceva decât să conducă spre propria in-voluție, de ordin etic şi intelectual, invers proporțională cu inimaginabilele achiziții tehnologice, privirea spre trecut, spre înapoi, este, şi în viziunea Ioanei Costa, o soluție – nu singura, desigur, dar una certă – de-a dreptul salvatoare.
Fiindcă Antichitatea clasică este actuală, fiindcă are un sens şi un plus infinit de semnificații. Fiindcă niciodată nu i-a dispărut Lumii Vechi, chiar dacă ea însăşi a dispărut în sine, ca atare, calitatea – deci şi funcția – de model. Calitate exemplară şi paradigmatică. Sau, în termenii, întotdeauna zgârciți ca număr, ai autoarei: „Antichitatea ne oferă un sprijin şi nu cere decât bunăvoința de a-l accepta.”(ibid.).
Temele cărții, subiectele pe marginea cărora îşi desenează autoarea fiecare cronică (întotdeauna cu titluri ataşante, stârnind curiozitatea şi interesul prin formulări insolite, unele în maniera titlurilor din jurnalele de ştiri ale televiziunilor de azi; spre exemplu, la întâmplare: „Vulcanul şi copistul”; „Gliptoteca fabricantului de bere”; „Secretele filologului clasic”; „Dovleacul de leac”; „Căsătorii epigrafice”; „Iubiri antice”; „Muzica grecilor, dansul hitiților”; „Elena mileniului al III-lea”; „Femei sfinte” etc. etc.) oferă cititorului, cum observam la început, şansa de a-şi construi propria lume de ochean întors, de caleidoscop rotit încet, nu repede, pentru că Lumea Veche este una a des-cifrării, nu a navigării cu viteza luminică a internetului. O spune cartea de față din primul ei rând: „Filologia este arta de a citi încet” (p.11). Filologia este cheia cu care se intră în Lumea Veche şi Clasică. Orice cheie se întoarce şi învârte încet. Altfel se rupe.
Las cititorului plăcerea indicibilă de a descoperi frumusețea şi, mai mult, atracția fiecărui subiect de care se apropie autoarea. Îşi va construi, astfel, propria viziune asupra cărții, tot astfel cum fiecare îşi construieşte, pe cont propriu, figurile rezultate din rotirea caleidoscopică a ocheanului. Toate „poveştile” Ioanei Costa sunt „filologice” pentru că pornesc de la cărți, adică de la cuvântul scris. Rândurilor aparentei cronici de carte – fiecare text începe cu mențiunea autorului şi a cărții recenzate, de unde rezultă toate coordonatele ei bibliografice – Ioana Costa le adaugă firele inextricabile ale propriei reflecții, propuse cititorului spre lărgită meditație pe marginea subiectului. Aşa, ceea ce pare o banală recenzie se metamorfozează, fără ca, de cele mai multe ori, cititorul să-şi dea seama, într-o fină analiză şi comentată (nicicând exhaustiv) reflecție. Din cronică se naşte povestea. Din poveşti – cartea. Care, trecând pe sub ochii minții cititorului, se întoarce, prin poveste, la cărțile care, în felul ei fiecare, au născut tot atâtea poveşti.

...şi aşa, povestea cea mare – a Lumii Clasice şi a poveştilor ei – nu se termină niciodată. Câtă vreme va mai fi, în lumea de azi, Povestea...