Cronica plasticii
Florin Toma

O ZĂBOVIRE. LA CAPĂTUL DINSPRE NOI, E IARNĂ!

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012

 A sosit sezonul încheieturilor. Care, indiferent de cum se prezintă ele – slabe, puternice, dichisite, neglijente, vioaie, înțepenite – au început, totuşi, să scârțâie mai abitir decât capacele criptelor din imaginația lui Poe. La rândul ei, parcă un pic mai atentă ca de obicei, sora Rheuma ne vizitează mai des, amintindu-şi că ne-a luat în grijă de multă vreme, dar că a cam uitat de noi şi, prin urmare, e cazul să ne mai tragă pe oase. Cad ploile peste noi ca norocul (întotdeauna prea târziu!), pătrunzându-ne până-n metafizic. Pofteşte de ne rupe din trup gerul, cu aceeaşi râvnă cu care urşii distrofici sfâşie pubelele de gunoi de pe raza diferitelor localități. Eheee-heeei! luna mai, când flori de tei deasupra noastră cădeau bine-mersi, rânduri-rânduri, ei bine, e tot mai departe. S-a stins, sărăcuța! şi a ajuns o amintire decalcifiată şi extravagantă, precum, să zicem, orice fel de rochiță, chiar şi una de stambă, pe Marilyn Monroe (dar să nu fi fost de față JFK!). 
Aşadar, dacă ar fi să ne reculegem o clipă la căpătâiul toamnei, undeva, într-o galerie a plăcerilor oculte şi am recurge la un limbaj mai osebit, am conchide, la modul cel mai louis-de-funèst cu putință, că, în sfârşit, e vremea caloriferelor ce nu mor niciodată. Fiindcă, pe chitanță, ni s-au dat asigurări ferme că ele emană, pe lângă căldură, şi oarecari virtuți culturale!
Cu toate acestea, pe timp de iarnă, este ştiut că deplasările pe diverse cărări în lumea artelor se mai răresc (după explozia de alegrețe din septembrie!). Evenimentele sunt mai cu grijă porționate pe segmente de populație şi mai bine administrate pe bazin electoral, astfel că vernisajele au devenit mai degrabă chivernisaje. Totuşi, deşi are la bază, indiscutabil, buna intenție a parcimoniei (cum ar veni, luna economiei la artişti!), se pare că distribuția colectivă în stil la grămadă (retrospective, teme, bienale, tabere etc.) are şi un defect. Acela de a sprijini, paradoxal, risipa, deoarece concentrarea se disipează, pățania fiind, astfel, mai puțin accesibilă aducerii-aminte cronicăreşti, decât harnica expoziție de autor. Personala oferă, în schimb, avantajul că atenția observatorului se focusează, privirea e tot mai convergentă, mai pedantă, parcurge straturi din ce în ce mai adânci, de la grav la mai puțin grav, apoi, la foarte puțin grav, până când ajunge călare pe un singur punct. Reuşind astfel să atingă zona de măruntaie nevăzute, insesizabile altminteri, cu ochiul liber, ale strădaniei artistice. Acolo unde seriozitatea prezintă uşoare urme de frivolitate, iar temeinicia se apără cu superficialitate. E ca şi cum, de pildă, ne-am apuca şi am răsuci o parte din Decalog, supunându-l unei operații estetice şi reparatorii, prin parcurgerea scării morale à rebours (ceea ce, între noi fie vorba, în percepția strictă asupra realităților româneşti, nici nu-i prea greu!), deci, acum citez pe cineva: Să nu ucizi; crima îndeamnă la furt, iar, de aici până la minciună, nu e decât un pas!...Savuroasă răsturnare, nu-i aşa?! Unde mai puneți că şi en vogue!
...Şi, totodată, e şi sezonul încheierilor! Încheiem, la comandă, orice. 
Încheiem, în primul rând, un an. Bun, prost sau aşa-şi-aşa – să fim sinceri, nimeni nu poate spune cu precizie cum i-a picat 2012, care tocmai se încheie la 31 decembrie. (NB: Sigur, între timp, trebuie să fi avut loc şi sfârşitul lumii, la 21 decembrie, ca să pună capac la toate şi să se încheie, în sfârşit, o etapă, cum se spune!). Cronicartul încheie, apoi, la gât, până la ultimul nasture, vorbele despre un an artistic bogat, dar regretă că n-a putut fi prezent la absolut toate evenimentele prin care arta plastică s-a înfățişat publicului vreme de 365 de zile (pardon! 366, fiindcă 2012 a fost an bisect!). În schimb, el exultă la gândul de a fi putut sta alături, cu ființa, cu privirea, dar şi cu sufletul şi condeiul, de foarte mulți prieteni care au expus (nu mai îndrăzneşte să-i numeasca, fiindcă e foarte posibil ca, în urma serviciilor din ce în ce mai selective ale memoriei, să nedreptățească pe vreunul...De aceea, vă sugerează să recitiți colecția VR pe 2012!). În fine, totul se poate încheia, numai Arta în sine nu poate încheia nimic. Nici măcar un contract de prestări servicii în domeniul Frumosului (pentru că ar fi redundant...cam de la Platon încoace!). 
Aşa încât, cronicartului nu-i mai rămâne decât să facă un semn pe marginea albumului de artă, ca să vă opriți şi să admirați ultimele exerciții de nălucire ale anului 2012. Cu atenție! Fiindcă aici, la capătul dinspre noi, e o iarnă cumplită, care nu se mai termină...nu se mai termină. Bon voyage şi La Mulți Ani!
 
 
ŞTEFAN CÂLȚIA şi treptele chibzuinței elegiace
 
Adevărul e că nici nu ştii de unde să-l iei şi unde să-l pui, pe ce policioară. Nu stă o clipă locului, e ca un spiriduş al clasificării, un fel de entitate şireată şi derutant de dinamică, ce l-ar scoate din papucii de savant tradițional până şi pe Mendeleev, autorul celebrului tablou (şi singurul!), în care a îndesat cu anasâna în căsuțe, pe vecie, toate elementele naturale. Ştefan Câlția este aidoma unui astfel de metal rar, pe care însă ți-e greu să-l aşezi într-o taxonomie, cât ar fi ea de laxă şi de permisivă. Este şi semeț, şi ancilar, şi hâtru, şi un pic prerafaelit, şi rapsod, şi renascentist, şi popular, şi miniaturist, şi colorist, şi insolent, şi demn, şi melancolic, şi nărăvaş, şi inflexibil, şi delicat, şi afânat, şi glacial, şi incendiar, şi canonic, şi concesiv, şi ortodox, şi regalist, şi htonic, şi cu capu-n nori. Este pe rând, fiecare dintre aceste stări de agregare şi, în acelaşi timp, toate la un loc. De aceea, dacă alergi după Ştefan Câlția, s-ar putea să-ți iasă sufletul şi tot să nu-l prinzi niciodată. E ca şi cum nu ne-am reveni din stupefacție şi am considera celebrul paradox al Eleatului, acela cu Ahile şi broasca, perfect valabil, şi nu ceea ce este, de fapt: o glumă a comparației imposibile (indiferent la oricâte conjurații asupra logicii ar participa filozoful Zenon!). Astfel încât, ne facem că n-am înțeles că e imposibil ca fiul lui Peleus, regele Mirmidonilor, s-o poată prinde din urmă, vreodată, pe biata țestoasă. Paradoxul cu Ştefan Câlția al nostru este însă cinstit. El nu va fi în veci ajuns, spre a fi sacrificat pe altarul vreunei rubrici. Deşi se mişcă zăbavnic, ca şi ținta lui Ahile, personalitatea lui nu va putea fi niciodată prinsă din urmă. Galeria AnnArt a găzduit, la sfârşitul toamnei, expoziția Stejar pentru Rege – Flori pentru Regină, care a reunit atât lucrări noi ale autorului, cât şi câteva piese aflate în Pinacoteca Regală. Expoziția este un nou pas din proiectul mai larg lansat de Galeria Posibilă, ce aparține fiului său, numit: Şapte poveşti cu Ştefan Câlția, început în 2004, în care sunt implicați studenți, absolvenți şi masteranzi ai Facultății de Istoria şi Teoria Artei. Ei au fost invitați să descopere semnificațiile ce se află în spatele unor lucrări ale maestrului Ştefan Câlția. Acest al cincilea pas a fost dedicat Casei Regale, iar curatorul expoziției a fost Adrian Buga, care a făcut o selecție de lucrări de mare intensitate simbolică din colecția regală de la Săvârşin şi de la Palatul Elisabeta. Pe lângă acestea, au mai fost expuse şapte lucrări recente, din 2012, ale autorului, ce se înscriu în aceeaşi paradigmă iconică specifică lui: făpturi enigmatice, aproape extramundane, născocite de imaginația colectivă sau ținuturi misterioase, pe care le-au plăsmuit memoria țărănească transilvană ori fondul imaginar-ludic al spațiului cultural central-european. De asemenea, în premieră absolută, au fost expuse 91 de gravuri, cu ierburi, flori şi alte motive botanice, dedicate Regelui Mihai I, alături de plăcile de zinc ce au stat la baza imprimării acestora. Impresionanta dedicație este descifrată de artist: Am vrut să-i fac Majestății Sale un dar, atunci când ştiam că va veni vremea să împlinească 90 de ani. În 2010, am pornit desenele pentru aceste gravuri. N-am reuşit să le termin anul trecut, aşa că are şansa să primească în plus o gravură, anul acesta!. La final, a avut loc proiecția filmului În grădina Majestății, realizat special pentru eveniment, la Şona şi la Săvârşin, de Victor Velculescu şi Daniel Constantinescu. Nu e o constatare nouă aceea că un ton elegiac parfumează întreaga prezență a lui Ştefan Câlția şi că artistul se mişcă încet, calculat, zâmbeşte atent, dar te salută aproape onctuos. Şi nici nu exprimăm un poncif, spunând că opera este oglinda autorului, facem apel doar la hieratismul personajelor sale, la umbrele lor filiforme, inconsistente. De pildă, să ne amintim acel Ianus extraordinar de singur, sfâşiat de contradicție – de o parte, războinicul, de cealaltă, ospitalierul – ce pare să devină efigia lui Câlția (o obsesie care nu dă pace nimănui, nici chiar autorului!). Sau să retrăim fiorul transcendental atunci când intri în Biserica de la Herina şi mângâi cu ochii hrisoavele cu cruci (nicăieri nu s-a văzut o aşa perfectă comuniune între duhul sfânt al spațiului divin şi exprimarea atât de naturală a harului mirean venind dinspre un artist!). Fie doar şi cu aceste embleme, poate că ar fi avut dreptul, dar Ştefan Câlția are chibzuința de a nu face din opera sa un act de trufie (deşi, ca om, ar avea oricând slăbiciunea de a tânji la mai mult...dar el nu e om, el se află pe cea mai aproape de sus treaptă, ca să devină zeu!). Sunt doar un meseriaş – spune el – un meseriaş bun. Fiecăruia dintre noi ni se dă o bucățică de pământ pe care trebuie s-o lucrăm. Tot ce mi s-a întâmplat e firesc. Aparțin unei lumi, unei profesiuni, în care există nevoia de a reconstrui aceste lucrări pentru cei din jur. De a le povesti. Nu mă aştept ca noi să fim marea cultură. Dar să fim. Nu tot timpul să fie ca un geamăt, un început. Singurii de care nu trebuie să ne ocupăm sunt geniile. Dacă o țară are mulți pictori meseriaşi, are şansa să apară şi un geniu. Adăugăm şi noi, continuând rațiunea de condiționalitate, că, dacă lumea s-ar reconstrui şi omenirea ar fi obligată s-o ia de la capăt, în mod cert Ştefan Câlția s-ar afla în primele rânduri ale salahorilor înzestrați cu mistrie şi penel. 
 
 
VITTORIO HOLTIER – Morala modestiei în rodirea lucrului bine făcut
 
Dați-mi voie să vă spun 1) acestea: VITTORIO HOLTIER, absolvent al Institutului de Arte Plastice şi Decorative Nicolae Grigorescu, Secția Scenografie, 1970. Realizează un număr uriaş de lucrări de scenografie de teatru – decoruri şi costume – precum şi pentru filme de lung metraj (Zidul, Mere roşii, Înainte de tăcere, Lişca). Participă, de la absolvire, la toate Trienalele de Scenografie din România, la toate Qvadrienalele de Scenografie de la Praga (ş.a.m.d. – scrie în prezentarea oficială!). Premii: 1976 – Premiul ATM pentru scenografie; 1976 – Premiul I pentru scenografie de film şi decorurile la Mere roşii; 1977 – Premiul I pentru scenografia spectacolului A treia țeapă; 1991 – Premiul UAP pentru scenografie; 1995 – Nominalizare pentru Premiul UNITER pentru scenografie la Troilus şi Cressida, la Teatrul de Comedie şi Lulu, la Teatrul Odeon; 2002 – Premiul UNITER pentru întreaga activitate. Expoziții: Atelier – enunțuri, recuperări, Galeria Căminul Artei – 2001; Noaptea – Principiu şi Taină, expoziție de Vittorio Holtier şi George Banu la Galeria Căminul Artei – 2004; Turnul şi Insula, scenografie-pictură, expoziție la Centrul Cultural Kalinderu – 2005. După aceea, permiteți-mi să vă mai spun 2): că, din copilăria şi adolescența mea, în oraşul lui Nenea Iancu, îmi răsare un nume ce se afla întotdeauna în josul afişului (era, de fapt, un cadru mare din pânză, spijinit de peretele Agenției teatrale, din colț de pe Mihail Kogălniceanu, adică vizavi de Dealul Mare, prins bine cu sârmă în spate, să nu-l ia vântul), scris de mână, cu vopsea, mai jos de mijloc, după ce erau sus: Teatrul de Stat Ploieşti, mai târziu Toma Caragiu, normal, titlul piesei, apoi, firesc, autorul, imediat dedesubt: regia şi distribuția, după care, puțin deasupra anunțului de sfârşit, chiar de jos, scris cu litere mici, cu vopsea verde reflectorizantă, cum că biletele se găsesc la... sau la difuzorii din întreprinderi etc., apărea, în fine, şi cea mai savuroasă informație pentru mine, fiindcă avea un nu-ştiu-ce, un mister, un parfum exotic în ea: decorurile şi costumele – Vittorio Holtier. (NB – de fapt, să nu mint, două erau numele ce se repetau la această secțiune, invariabil două, de foarte puține ori altele decât: Vittorio Holtier şi Vintilă Făcăianu!). La care, îngăduiți-mi să adaug 3) că, la fabuloasa şi instructiva expoziție personală a lui Vittorio Holtier, de la Fundația Löwendal, am constatat următoarele: prezența modestissimă a autorului, silueta lui delicată, cu trăsături parcă de messer renascentist, aromatizată cu o melancolie un pic mirată, apoi, tablourile de la parter, unde peisajele au un aer devitalizat, transparent, diafan, culorile sunt străvezii, împiedicate în zdrențe de lumină difuză, trădând ochiul angoasat al unui suflet bălăcindu-se, departe de orice observație comună, în termele unei anxietăți interne viguroase, în vreme ce la etaj, la secțiunea scenografie, lucrul (pentru care Vittorio Holtier s-a deranjat o viață întreagă cu toate angaralele biografice, dar şi cu tot harul dăruit de Dumnezeu!) e bine făcut, e foarte bine făcut, perfect încheiat la colțurile în care hărnicia se intersectează cu divinația asupra viziunii (scenice) care va să vină (NB – am văzut, de pildă, o strădanie terifiantă şi, tocmai de aceea, neterminată, rămasă doar în stadiul de schiță, asupra unui posibil decor la Macbeth, o temă grea şi, totodată, încărcată de pericole!), aşa încât nu mai surprinde pe nimeni sumedenia de eboşe, de măsurători, de schițe însoțite de explicații până la ultimul detaliu (lumină, culoare, formă, impresie), de planuri, de semne, de epure şi de vertijuri grafice. Practic şi demiurgic, el vede tot (am convingerea că Vittorio Holtier ştie, cunoaşte tot teatrul din lume, poate chiar mai mult decât un istoric!). Aidoma unui Dumnezeu aflat deasupra scenei, unde se desfăşoară Convenția. De fiecare dată, alta. În sfârşit, vă mai spun doar atât 4): că a lucrat cu cei mai mari regizori ai teatrului românesc (şi nu numai!), că este considerat un monument clasic al scenografiei din România şi că, în sumă, poate fi considerat o personalitate formidabilă a culturii noastre. Şi, cu toate acestea, la fața locului, am descoperit un artist îngrijorător de modest şi de discret, aflat, din politețe şi respect, în poziția unei continue reverențe şi, care, departe de încleştările deşarte din lumea în care trăim, îşi vede laborios de treaba sa, îşi caută de lucru (repet: întotdeauna, bine făcut!), bucurându-se în tăcere, à la rigueur, fără excese, de rodnicia nălucirilor sale în, aşa cum se spune printr-un loc comun, Templul Thaliei. 5) Nu vă mai spun nimic. Fiindcă, dacă tot am deschis seria clişeelor, Restul e tăcere...
 
 
LAURA COVACI – Căuş în golful endorfinic
 
Pe entuziasmul Laurei Covaci nu te poți baza spre a pune la cale combustii şi revoluții (decât în artele parțiale!). Laura Covaci se ține deoparte, nu sare prima în barca de salvare, dar nici nu acceptă să fie ultima de pe pluta Meduzei. Laura Covaci este un artist care însuflețeşte totul şi pe toată lumea (de la obiecte-păpuşi, până la obiecte-oameni!) cu foarte mare grijă. Chirurgical aproape. E prudentă în expansivitate şi fără îndoială în prietenie. În plus, are o aşteptare frumoasă. Cu răsuflarea Laurei Covaci, încălzirea globală nu riscă nimic. Poate să-şi vadă mai departe de-ale ei şi de Acordul de la Kyoto. Fiindcă a ştiut să fie respectuoasă cu mediul. Şi circumspectă cu mediile. Şi-a tezaurizat incandescența în depozitul personal de galvanometrie. Construit, cum se putea altfel decât pe un bloc de gheață. Pe banchiza din spate. Acolo unde se poate dezmăța în voie cu propriii săi elfi ce-i flutură prin plexul solar nerezervat nimănui. De aceea, intensitatea flăcărilor ei este măsurată de fiecare dată cu mare grijă. Laura Covaci e genul de artist care nu relaționează defel cu exteriorul, nu se scoate deloc afară, la aer. Cauza? Metabolismul ei este tot timpul intra-. Ea n-are treabă decât cu ea însăşi. Nu se scotoceşte decât pe sine şi îşi pipăie bine complexele. Altfel spus, înfloreşte cu maximum de eficiență numai prin fertilizare in glaciem. În timp ce, écrasant-dominator (aidoma celebrei La Géante a lui René Magritte!), ca o odaliscă fierbinte, de carpetă vie şi cu broboane de gheață pe frunte, autoarea se încăuşează armonic, undeva, în golful endorfinic al mării sale interioare. Ivită într-un mediu propice germinației ultra-senzorialului şi a minților eflorescente, cu părinți contemporani cu adevărate epopei în boema literară a anilor ’70-’80, crescută printre artişti nebuni, poeți iconoclaşti, pictori bigoți, visători netămăduiți, avangardişti conspirativi, negustori de manevre şi, bineînțeles, toți guralivi de vodcă, Laura a avut privilegiul de a se agăța cu mânuțele, încă de mică, de poalele anteriului celui mai bun prieten al familiei Covaci, Nichita Stănescu. De la care a deprins gustul pentru glaciațiunea de întreținere a ideii, candoarea jemanfişistă, limpiditatea apolinică, dezinvoltura în fața neantului, iubirea pentru aporia parşivă şi, bineînțeles, ruptura severă cu confortul logic. Pentru Laura Covaci, acum, ca artistă care şi-a găsit în sfârşit maturitatea, ca şi, altădată, la Nichita, totul e posibil. Pentru că nu există poate. Ci numai sigur. Fără însă ca, paradoxal (oare de ce nu ne miră?!), dilemele să nu-şi facă de cap la tot pasul, deambulatoriu. Expoziția artZoom, de la AnnArt, subintitulată Cruda feerie, este, cu totul şi cu totul inexplicabil, prima personală din România, după aproape trei decenii. Tocmai de aceea, are un caracter rezumativ – pare un fel de menajerie de fantasme – cuprinzând, alături de pictură, şi instalații, colaje, artă obiectuală sau bricolaj. Tema principală rămânând însă aceeaşi, într-o respectabilă obstinație: increatul anecdotic, starea de avant-la-mise-au-monde, ne-naşterea. Tablourile Laurei Covaci, bântuite de păpuşi in statu nascendi şi de cupluri translucide precum miriapozii de peşteră, ce zburătăcesc împreunați ca monştrii printre androizi cosmici, insecte uriaşe, crisalide terifiante surprinse în jocuri sexuale ciudate, exhibă cu nevinovăție acea doză de impuritanism barbar, ce face însă foarte bine la lingurica estetică a oricărui însetat de absolut (fără majusculă!), decent. Epicul fiind doar uşor atins, frôlat, e normal ca somnul narațiunii să producă monştri, dar, chiar şi aşa, Laura Covaci îşi refuză înregimentarea în paradigma oțioasă a originalității cu orice preț. Ea îşi țese singură, cu răbdare, cu calm penelopian, structura reticulară a blocului de gheață împănat cu exemple rostite doar pe jumătate. Restul – niciodată. Care vorbesc despre ea. Fiindcă tot ceea ce pictează Laura Covaci este un imens autoportret. Chiar dacă gheața interioară îi frige obrajii. Însă fără să-i fi topit, ca pe o lumânare, penelul.
 
 
 
 
GEORGIANA COZMA & ÉVA ANDREA SZ?CS – Codanerii în văzul lumii
 
La terminologie stăm bine: o codană e o codană. O codanerie e ceea ce face o codană. Iar codanerii înseamnă ceea ce fac două (sau mai multe!) codane. În recenta expoziție de la Galeria Galateea, intitulată provocator Forme ale feminității (cu o coborâre semantică în engleză şi mai atractivă: Feminine Attitudes), codanele sunt două artiste: una din România, Georgiana Cozma, cealaltă din Ungaria, Éva Andrea Szöcs. Iar lucrările, ordonate într-un traseu scenografic ce cuprinde sculptură/instalație, pictură, ceramică, ronde-bosse şi artă video, au în centrul lor un monument, o singură şi, altminteri, extrem de agreabilă noimă (deloc supărător de constantă!): Femeia. Atât. Cu Majusculă! Şaradă cu skepsis. Model polisemantic. Paradigmă inclasificabilă. Pretext de zarvă. Eseu fără corset. Diversiune cu parfum. Ațâțare sfielnică. Insolență ruşinată. Şi chemare prin semne. Parcă ți le şi închipui, clipind des din genele uriaşe ca nişte perii şi lăsându-şi pudice ochii în jos, spre a polei cu privirea vârfurile condurilor de prințesă cenuşărească (neapărat, unicate de la Mihai Albu!). Există în hermeneutica acestei expoziții un aer nu atât sprințar şi inedit spre vesel, cât unul persiflant-muşcător, în care ironia ipostazelor femeii şezând (cu diverse probleme existențiale!), numite atât de nimerit, de către una dintre autoare, Éva Andrea Szöcs, Stereotipuri, trece cu brio de bariera insolenței. Pornind de la te(a)ma bibelourilor de porțelan din vitrina cu pahare de cristal şi seria de elefanți sau pescari chinezi, sarcasmul adastă cuminte pe fotelul de catifea, ca să-şi țeasă mai departe lințoliul pe care-l aşterne, după aceea, peste un simbol nu doar controversat – Femeia. Ci şi versat sau versatil. Femeia înseriată, femeia cu sclipici, femeia ireductibilă, femeia cu nărav, femeia-anacolut (care, întotdeauna, începe ceva ce nu mai termină niciodată!). Altfel spus, ca să n-avem vorbe, femeia ca mesager al unei singure teme, hotărât instinctuale şi obsesiv de aceeaşi, de fiecare dată...Cealaltă autoare, Georgiana Cozma, prin ciclul său, She şi atitudini feminine, ne întinde o nouă capcană. Vine cu o altă boroboață. Cum s-ar spune, ne bagă în altă belea semantică! Femeia nu există. E ca-n Miron şi Frumoasa fără corp al lui Eminescu (care, totuşi, spre a păstra adevărul bibliografic, pleacă de la basmul Die Jungfrau ohne Körper, relatat de Richard Kunisch şi apărut la Berlin, în 1861, după o călătorie în țările române!). N-avem trup, dară iubirea de Femeie e un vis! – pare că spune, pieziş, Georgiana Cozma, dându-ne totala libertate de a intra cu închipuirea în adâncul lucrărilor ei de ceramică. Femeile – aşa cum ea le vede – nu sunt, de fapt, decât nişte sutiene agățate de umeraşe, dar nu atârnând inerte, precum orice cârpă. Ci, volumatice şi şturlubatice, ele susțin, virtual din păcate, perechi de sâni ce nu se văd. Fiindcă ei nu există. Şi sunt instalate pe trupuri – ghicite mai slabe, mai rotofeie, mai uscate, mai voinice – care pur şi simplu au dispărut. Da! e şi acesta un mod de a vedea (şi mai ales de a simți!) Femeia. Zeflemeaua e aproape cosmică. Dar şi colateral tristă. Dintr-un singur motiv. Autorii acesteia sunt nu bărbați, ci femei. Tot femei! Or, chestia asta îi poate lesne sminti pe unii urmaşi ai lui Adam.